Ustașa

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
(Redirecționat de la Ustași)
Salt la: Navigare, căutare
Simbolul Ustașei

Ustașa (în croată ustaša înseamnă răsculat, insurgent) a fost mișcare naționalistă și separatistă croată înfințată în 1929 de avocatul Ante Pavelić, cu puțin timp înainte de instaurarea de către regele Alexandru I în Iugoslavia a unui regim forte, ce accentua dominația sârbă. Numele original al organizației a apărut în aprilie 1931 ca Ustaša - Hrvatska Revolucionarna Organizacija sau UHRO (Ustașa - Organizația Revoluționară Croată), în 1933 a fost redenumit Ustaša - Hrvatski Pokret Revolucionarni (Ustaša - Mișcarea Revoluționară Croată).

Ustașii au fost răspunzători de asasinarea regelui Alexandru la Marsilia în 1934. Asasinatul s-a înfăptuit cu sprijinul autorităților de la Roma și Budapesta, în strânsă colaborare cu mișcarea de extremă dreaptă macedoneană, Vmro - Organizația Revoluționară Internă Macedoneană aflată sub tutela guvernului militar de la Sofia, Bulgaria. Ustașa reprezintă forța de extremă dreapta, șovinistă și antisârbească, strâns legată de Partidul Dreptului din Croația, condus, pe rând, de Dr. Starčević și colonelul Kvaternik. Ultimul este protectorul și omul cel mai loial lui Pavelić.

Ustașii în timpul războiului mondial[modificare | modificare sursă]

În timpul celui de-al doilea război mondial, după ocupația nazistă a Iugoslaviei, ustașii au obținut crearea unui stat croat independent, protejat de germani și italieni. Guvernarea lui Ante Pavelić și a Ustașei a durat doar 60 de luni și este marcată de represalii antisârbești, antisemite și antirrome. Teroarea ustașă s-a manifestat și împotriva croaților care se opuneau alianței cu puterile Axei. Trupele ustașe vor fi angrenate într-un crunt război civil împotriva partizanilor lui Iosip Broz Tito și a cetnicilor regaliști sârbi conduși de colonelul Dragoljub "Draža" Mihailović.

Înfrângerea de la Stalingrad marchează începutul sfârșitului pentru regimul lui Pavelić. Mussolini și fascismul italian sunt înlăturați de la putere în iulie 1943, iar noul guvern semnează armistițiul cu Aliații. Armata germană pierde inițiativa pe frontul de răsărit și se apropie cu pași repezi de colaps. În aceste condiții, la Zagreb se urzește un complot. Vokić, ministrul apărării, Loković, ministrul de interne, și Maček, liderul Partidului Țărănesc, ajung la un acord privind constituirea unui triumvirat condus de arhiepiscopul Stepinac. Triumviratul urma să decidă dizolvarea unităților militare ustașe și stabilirea de contacte cu britanicii. În prealabil, Pavelić trebuia expediat, în exil, în Elveția. Autoritatea lui Pavelić se diminuează treptat, el controlând în iarna anului 1943-1944, după capitularea Italiei, doar un teritoriu de 150 km în jurul Zagrebului. Ocupația germană s-a extins până la țărmurile Dalmației. De teamă, își exercită autoritatea prin teroare și nu poate stăpâni abuzurile propriei sale poliții secrete.

Sfârșitul Războiului[modificare | modificare sursă]

Pavelić trimite emisari la cartierele generale britanic și american, cu scopul de a încerca salvarea statului croat, dar nu primește nici un răspuns. În seara zilei de 6 mai 1945, după 60 de luni de guvernare, Pavelić părăsește Zagrebul. Orașul este asediat de trupele de partizani ale lui Tito. După două zile este cucerit. Coloane masive de ustași, aproape 100 000 de militari, cu neveste și copii, înaintează spe localitatea Bleiburg, unde ajunge la 13 mai, și sunt încercuite de britanici și partizani. Britanicii le refuză dreptul de trecere. La 15 mai sunt capturați de partizani. Bărbații sunt executați, după o procedură sumară, în timp ce femeile și copiii sunt internați în lagăre de concentrare. Dispărut din 6 mai 1945, Pavelic reușește să treacă Alpii în Austria. Deghizat, dispare în munți. După o călătorie lungă, plină de peripeții, reușește să ajungă în Argentina, unde îl regăsește pe vechiul camarad și prieten fidel, Kvaternik. În 1959 se stinge din viață.

Ustașii în epoca postbelică[modificare | modificare sursă]

În anii '60 și '70 ustașii au organizat numeroase atentate anti-iugoslave.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Enciclopedie de Istorie Universală, deAgostini, Editura All Educational, București 2003, pagina 1258.
  • Jacques de Launay, Mari decizii ale celui de-al doilea război mondial, Editura Științifică și Enciclopedică, București 1988, vol. I - pag. 221-223, vol. II - pag. 324-325.
  • Stefano Bianchini, Problema iugoslavă, Editura All, București, 2003, pag. 20, 27, 41, 57, 64