Dominat

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
(Redirecționat de la Dominate)
Salt la: Navigare, căutare
Rmn-military-header.svg
Regatul Roman
753 î.Hr.510 î.Hr.
Republica Romană
510 î.Hr.27 î.Hr.
Imperiul Roman
27 î.Hr.476 / 1453 d.Hr.
Principatul
Dominatul
Imperiul de Apus   Imperiul de Răsărit
Magistrați obișnuiți
Magistrați extraordinari
Oficii și titluri onorifice
Politică și legislație
modifică 

Dominatul a fost ultima fază despotică a celor două faze de guvernare în anticul Imperiu Roman, datată între formarea Imperiului Apusean în 476 d.Hr..

Cuvântul este derivat din latinul dominus, însemnând stăpân sau lord, ca un stăpân contra sclavului său - acesta a fost folosit slugarnic pentru a se adresa împăraților de la prima dinastie iulio-claudiană, dar nu folosită de către aceștia ca un stil - Tiberius în particular se spune că ar fi contestat adresarea violent în public. A devenit comună sub Domițian, el devenind astfel alegerea logica pentru primul conducător dominate timpuriu.

Prima fază a guvernării imperiale, cunoscută ca Principat, când formalitățile republicii niciodată abolite constituțional erau încă imaginea politică corectă, se spune de asemenea că s-ar fi încheiat după Criza secolului III din 235-275, care a sfârșit când Dioclețian s-a numit Împărat. Înlăturând noțiunea de împărat de la formele republicane ale primelor trei secole ale Imperiului, Dioclețian a introdus un sistem de conducere comună de către patru persoane, tetrarhia, iar el și colegii și succesorii săi (în două teritorii imperiale, est și vest, nu patru) au ales să înceteze uzul titlului princeps, înfățișând deschis în schimb fața adevărată a puterii imperiale și adoptând un stil de guvernare elenistic mai tare influențat de venerarea potentanților estici ai Egiptului antic și Persiei decât prin moștenirea colegialității civice printre clasa guvernantă moștenită din zilele neîncoronatei Republicii Romane.

  • Discutabil, mai crucială decât titlul ales a fost adoptarea timpurie a unui statut divin ca divus, inițial o onoare excepțională acordată postum de către Senat, mai târziu oferită împăratului încă viu (și anumitor membri ai dinastiei acestuia), devenind un prerogativ nescris al coroanei. Religia statală păgână a fost întotdeauna legată de elita politică, de exemplu Iulius Cezar avansase cu rapiditate și a devenit sistematic Pontifex Maximus (cel mai prestigios, dar non-profesional oficiu), însă acum statul începea promovarea, în timp chiar impunerea, culturilor oficiale de împărat, baza legală pentru persecuția creștinilor monoteiști, astfel încât o insultă către 'zeu' devenea sacrilegă.
  • Un alt simptom al îmbunătățirii statutului imperial era că împăratul a ajuns a încarna noțiunea (abstractă sub republica neîncoronată) de maiestatea Romei, astfel încât orice crimă împotriva sa putea fi pedepsită cu ce putea fi numit înaltă trădare.
  • Istoricii din zilele noastre refuză interpretarea tranziției de la Principat la Dominat ca o rupere clară și ușor definibilă (cf. Antichitate târzie). În schimb, acum o caracterizează ca fiind mult mai subtilă, o transformare graduală, în care reformele lui Diocletian pentru oficiul imperial, deși semnificante, sunt infime. Totuși, distincțua între două faze primare ale guvernării imperiale a Romei rămâne una importantă și folositoare.