Românizare

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Românizarea este un fenomen complex de transformare socială, economică, juridică și mentală, desfășurat pe teritoriul statului român modern și, după 1918, în teritoriile asupra cărora Regatul României și-a extins autoritatea.[1]

Principalii vectori ai afirmării identității naționale românești au fost alfabetizarea și urbanizarea de la sfârșitul secolului al XIX-lea.[2] Spre deosebire de vestul continentului european, unde identitatea națională s-a format ca o exigență a industrializării, naționalismul est-european interbelic a fost motivat mai mult politic decât economic.[3]

După primul război mondial conducerea Regatului României a formulat politici de unificare a sistemelor de învățământ din provinciile românești. Din punct de vedere ideologic, statul român a recurs la naționalismul integral și la un antisemitism clădit pe o mai veche tradiție antievreiască, alimentată după 1918 de insecuritatea adusă de extindere și de diluția etnică a României.[4] "În perioada interbelică, guvernul român de la București a căutat, fără să găsească, modalitățile adecvate de a face față complexității ivite în noua conjunctură. Vechea minoritate evreiască, socotită periculoasă în Regat, s-a văzut acum flancată de noile grupuri minoritare ardelenești și bucovinene (maghiari, germani și ruteni) sau basarabene (ruși)."[5] Statul român a procedat la restrângerea drepturilor, la marginalizarea și presiunile loialiste asupra minorităților, în locul unor tactici ale cooptării persuasive.[6]

Cronologie[modificare | modificare sursă]

  • trecerea, între sfârșitul secolului XVIII și începutul secolului XIX, la limba română în liturghie (până atunci slavonă) și în domeniul politic în care până atunci se foloseau limbile limbii slavonă și greaca);
  • secularizarea, în 1864-65, de către guvernul lui Alexandru Ioan Cuza, a moșiilor mânăstirilor închinate (ale căror venituri mergeau la Muntele Athos și la patriarhatul de la Constantinopol) ;
  • înlocuirea, între 1889 și 1940, a limbii aromâne prin limba română, în școlile finanțate de statul român în Balcani, pentru Vlahii de acolo ;
  • adoptarea, de către guvernul lui Octavian Goga, a unui numerus clausus în universități și în anumite profesiuni, limitând numărul minoritarilor (adesea mai înstăriți și mai educați decât românii, mai ales în teritoriile fost austro-ungare sau rusești) și rezervând un procent de cel puțin 70 până la 80 % românilor (până atunci, socotiți mai defavorizați) ;
  • confiscarea, de către dictatura generalului Ion Antonescu, între 1941 și 1944, a întreprinderilor aparținând Evreilor ;
  • folosirea, de către dictatura comunistă, sub conducerea lui Nicolae Ceaușescu, a ideilor naționaliste, în locul celor internaționaliste și pro-sovietice propovăduite mai înainte, și limitarea cursurilor, spectacolelor și publicațiilor în limbi minoritare[7] ;

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • DEX '98, Dicționarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică "Iorgu Iordan", Editura Univers Enciclopedic, 1998, articol : "Românizare"
  • Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, 1997

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Mariana Hausleitner, Die Rumänisierung der Bukowina, München 2001, pag. 19.
  2. ^ Irina Livezeanu, Cultură și naționalism în România Mare, București 1998, pag. 15. [original Cultural Politics in Greater Romania, Cornell University Press 1995]
  3. ^ Idem.
  4. ^ Livezeanu, Op. cit., 226.
  5. ^ Ovidiu Pecican, România. Ziua Națională, România Liberă, 4 decembrie 2010 (accesat 20 decembrie 2010).
  6. ^ Idem.
  7. ^ Cercetătoarea franceză Catherine Durandin, specialistă a istoriei României, a denumit această politică: Național-Comunism