Tratatul de la București (1812)

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Europa în 1812

Pacea de la București din 1812 a fost un tratat de pace semnat pe 16/28 mai 1812, între Imperiul Rus și Imperiul Otoman, la încheierea războiului ruso-turc din 18061812.

Contextul general[modificare | modificare sursă]

Războiul ruso-turc din 1806-1812 a izbucnit pe 18/28 octombrie, țarul Alexandru I ordonând trupelor sale să traverseze Nistrul și să ocupe Țările Române. Cei mai importanți factori de influențare a războiului din 1806-1812 au fost jocurile de interese dintre Prusia, Franța și Imperiul Habsburgic.

La începutul ostilităților, toți ambasadorii ruși din capitalele europene au fost instruiți să declare că Imperiul Rus nu avea "nici cea mai mică intenție să cucerească ceva de la Turcia", urmărind doar "prevenirea intenției lui Bonaparte, clar exprimate de ambasadorul său la Constantinopol, de a trece armata franceză prin posesiunile otomane, pentru a ataca la Nistru".[1] În pofida asigurărilor inițiale, cu ocazia semnării Tratatului de la Tilsit de pe 25 iunie/7 iulie 1807 dintre Rusia și Franța și după întâlnirea de la Erfurt dintre Alexandru I și Napoleon, țarul a căpătat în cele din urmă acceptul suveranului francez pentru ocuparea de către Imperiul Țarist a celor două principate dunărene – Valahia și Moldova – în cazul victoriei rușilor în războiul cu otomanii din 1806-1812.

Un armistițiu a fost semnat cu sârbii revoltați și s-a acordat autonomie Serbiei. Tratatul, semnat de comandantul rus Mihail Kutuzov, a fost ratificat de către Alexandru I al Rusiei cu doar o zi înainte de invazia lui Napoleon în Rusia.

Tratativele de pace[modificare | modificare sursă]

Având asemenea asigurări diplomatice, rușii au înaintat propuneri de pace negociate încă din octombrie 1811 la Giurgiu, după înfrângerea armatelor otomane la Ruse și Slobozia. Propunerile țariste prevedeau, în mod imperialist, ca "principatele Moldova, Valahia Mare și Mică[2]și Basarabia" să se alipească "pe veci la Imperiul Rus, cu orașele, cetățile și satele, cu locuitorii acestora de ambele sexe și cu averea lor", specificându-se că "fluviul Dunărea va fi de acum înainte granița dintre cele două Imperii". [3]

Mediatorii britanici și francezi au încercat să tărăgăneze cât mai mult tratativele de pace [necesită citare], iar, în același timp, din partea țaristă, Mihail Kutuzov depunând toate eforturile pentru încheierea păcii mai înainte de previzibila invazie napoleoniană.

Înalta Poartă s-a opus propunerilor inițiale țariste, și atunci Rusia s-a declarat mulțumită și cu ocuparea "doar" a teritoriului Principatului Moldovei dintre Siret și Nistru.[4]Evoluțiile militare și politice i-au determinat pe unii politicieni și generali ruși să ceară guvernului țarist să accepte doar ocuparea Bugeacului (viitoarele județe Cahul, Ismail și Cetatea Albă). Odată cu îmbunătățirea situației de pe front, Imperiul Țarist a cerut ferm cedarea întregului teritoriu dintre Prut și Nistru (ulterior numit Basarabia).

Tratatul de pace[modificare | modificare sursă]

Tratatul de pace a fost semnat pe 16/28 mai 1812 la București, în hanul agentului rus Manuc Bei. Tratatul avea 16 articole publice și două articole secrete.

Prin articolele 4 și 5, Imperiul Otoman ceda Imperiului Rus un teritoriu de 45.630 km², cu 482.630 de locuitori, 5 cetăți, 17 orașe și 695 de sate, (conform cu recensământul ordonat de autoritățile țariste în 1817). Au trecut în componența Imperiului Rus ținuturile Hotin, Soroca, Orhei, Lăpușna, Greceni, Hotărniceni, Codru, Tighina, Cârligătura, Fălciu, partea răsăriteană a ținutului Iașilor și Bugeacul. Autoritățile țariste au denumit în 1813 noua regiune ocupată "Bessarabia ".

Articolul 6 prevedea retrocedarea către Imperiul Otoman a orașelor Anapa, Poti și Akhalkalaki, dar ocuparea de către Rusia a portului Suhumi și altor localități din Caucaz.

La București s-au pus bazele independenței Serbiei, care a căpătat un grad sporit de autonomie, fapt care a dus la primele inițiative de sârbizare a românilor timoceni.

Caracterul legislativ al actului[modificare | modificare sursă]

Actul de anexare a Basarabeiei de către Imperiul Țarist a fost unul fraudulos, deoarece încălca practica internațională, cu toate normele de drept existente la moment.[1]

Urmări[modificare | modificare sursă]

Printr-un manifest emis la încheierea tratatului de pace, Imperiul Rus s-a obligat să-și retragă trupele din Moldova. De asemenea, țarul garanta locuitorilor de pe ambele maluri ale Prutului dreptul ca, timp de un an, să se mute de ce parte a noi granițe ar fi dorit și să-și vândă averea după propriul interes. În timpul acestui an, s-a înregistrat încheierea unui număr extrem de mare de vânzări și de schimburi de moșii.

Vechiul principat al Moldovei a fost destrămat, după ce pierduse deja Bucovina în 1774, a pierdut și Basarabia. Cedarea de către Imperiul Otoman a părții de răsărit a Moldovei s-a făcut cu încălcarea tratatelor în vigoare și a dreptului internațional (valabil în epocă), deoarece Moldova nu era provincie turcă.

Pentru țarul Alexandru I, semnarea tratatului a fost un mare succes diplomatic și militar, el ratificând tratatul numai cu o zi mai înainte de declanșarea invaziei lui Napoleon în Rusia. Trupele retrase de la Dunăre au ajutat la lupta împotriva împăratului francez, iar Imperiul Otoman înfrânt a încetat să mai fie aliatul Franței.

Dacă, la început, țarul Alexandru I a încercat să câștge simpatia noilor supuși prin asigurarea unor condiții de dezvoltare autonome a provinciei, în scurtă vreme s-a trecut la reorganizarea Basarabiei ca gubernie, populația fiind supusă politicii de rusificare (vezi istoria moldovenismului). Imadiat după anexare, boierii locali, conduși de prințul moldovean Scarlat Sturdza (devenit guvernator) și de Gavriil Bănulescu-Bodoni, Mitropolit al Chișinăului și Hotinului, au semnat o petiție pentru auto-guvernare și crearea unui guvern civil, bazat pe legile moldovenești tradiționale, oficial recunoscut în 1818. Atât româna cât și rusa au fost atunci limbi folosite de administrația locală. Bănulescu-Bodoni, de asemenea, a obținut permisiunea pentru deschiderea unui seminar și o tipografie, biserica din Basarabia devenind o eparhie a Bisericii Ortodoxe Ruse.

Dar treptat, limbii ruse a început să i se acorde o tot mai mare importanță. Conform autorităților imperiale, din 1828 actele oficiale au început să fie publicate numai în limba rusă, iar pe la 1835, s-a acordat un termen de 7 ani în care instituțiile statului mai puteau accepta acte redactate în limba română.[2]

Limba română a mai fost acceptată ca limbă de predare în învățământul public până în 1842, din acest moment statutul ei devenind unul de obiect secundar. Astfel, la seminarul din Chișinău limba română s-a regăsit printre materiile obligatorii de studiu (10 ore pe săptămână) până în 1863, când catedra respectivă a fost desființată. La Liceul nr. 1 din Chișinău, elevii aveau posibilitatea să aleagă studiul uneia dintre următoarele limbi: română, germană și greacă până pe 9 februarie 1866, când autoritățile imperiale au interzis studierea limbii române, oferind următoarea explicație: „elevii cunosc această limbă în modul practic, iar învățarea ei urmărește alte scopuri”.[2]

Prin 1871, țarul a emis un ucaz „Asupra suspendării studierii limbii române în școlile din Basarabia” deoarece „în Imperiul Rus nu se studiază limbile locale”.[2]

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Flux, 23 mai 2008 Mihai Adauge: - Actul din 1812 a fost începutul unui calvar cu consecințe grave resimțite peste câteva sute de ani. Moldova până atunci avea statut de suzeranitate în raport cu Imperiul Otoman. Aceasta însemna că Moldova nu fusese cucerită de către Poarta Otomană și turcii au fost nevoiți să încheie anumite tratate cu această formațiune statală medievală. Aceste tratate prevedeau mai multe clauze, dar începând cu secolul XVI și până în 1812, în aceste acte era menționat faptul că Țara Moldovei este un stat liber. Cu alte cuvinte, Poarta Otomană nu avea dreptul să anexeze sau să ocupe acest stat. Astfel, nici Imperiul Rus nu avea acest drept. De asemenea, Imperiul Rus nu avea dreptul să negocieze o clauză de anexare cu Imperiul Otoman. A fost un act criminal, o fraudă care vine în contradicție cu practica internațională, cu toate normele de drept existente la moment. Atunci toate normele de drept erau constituite din prevederile tratatelor bilaterale.
  2. ^ a b c Heitmann, K., 1989, Moldauisch. In Holtus, G., Metzeltin, M. și Schmitt, C. (eds), Lexicon der Romanschinen Linguistik, Tübingen, vol 3. 508-21.

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ L. G. Beskrovnîi, Din istoria politicii externe a Rusiei de la sfârșitul secolului al XVIII-lea până la Congresul de la Viena în "Probleme ale istoriei și politicii externe ale URSS și a raporturilor internaționale", editura Nauka, Moscova, 1976
  2. ^ Muntenia și Oltenia
  3. ^ Mircea Mușat, Considerații privind urmările dominației și ingerințelor străine asupra evoluției istorice a poporului român în "Anale de Istorie", nr. 2/1976, București, pag 197-200
  4. ^ ibid. pag. 196

Lectură suplimentară[modificare | modificare sursă]

  • Pacea de la București: din istoria diplomatică a încheierii tratatului de pace ruso-turc de la 16 (28) mai 1812, Ivan Ivanovich Zharkut︠s︡kiĭ, Vladimir Mischevca, Editura Știința, 1993

Legături externe[modificare | modificare sursă]