Personificare
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
 |
Acest articol sau secțiune are mai multe probleme. Puteți ajuta la rezolvarea lor sau să le discutați pe pagina de discuție.
Ștergeți etichetele numai după rezolvarea problemelor. |
Personificarea este o figură de stil prin care li se atribuie lucrurilor, animalelor sau fenomenelor din natură însușiri omenești (ex.: norii plâng; pisica vorbeste lin; soarele râde; stelele clipesc; păsărelele șoptesc; vântul aleargă; sălciile triste).
Personificarea este folosită, în special, în creația folclorică, în fabule și în poezia lirică:
- „Primăvara, mama noastră,
- Sufla brumă de pe coastă.”
Personificare este o figură de stil dominantă, îndeosebi, în poezie:
- „Codrule, cu râuri line,
- Vreme trece, vreme vine,
- Tu, din tânăr precum ești
- Tot mereu întinerești.
- Ce mi-i vremea, când de veacuri
- Stele-mi scânteie pe lacuri,
- Că de-i vremea rea sau bună,
- Vântu-mi bate, frunza-mi sună;
- Și de-i vremea bună, rea,
- Mie-mi curge Dunărea.”
- —Mihai Eminescu, „Revedere”
În unele poezii, precum „Concertul în luncă” de Vasile Alecsandri, „Nunta în codru” de George Coșbuc, „Rapsodii de toamnă” de George Topârceanu, un întreg spațiu este transpus, umoristic, la dimensiune umană.
