Argou

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Argoul este un limbaj convențional folosit în mod conștient de către vorbitorii unui grup social sau profesional, pentru a nu fi înțeleși de ceilalți. După Ion Pachia Tatomirescu [1], «argoul este un mod de exprimare nonliterar, specific anumitor grupuri sociale „certate cu legea“ și cu „codul manierelor elegante“ – grupuri alcătuite din vagabonzi, delincvenți, dar și din elevi, studenți, militari ș. a. –, care și-au format un „vocabular special“, cuprinzând cuvinte „cu sensuri deturnate“, din limba comună, ori din sfera regionalismelor, neologismelor etc., după un „cod propriu-încriptat“, cu „înțelesuri“ fără vreo legătură cu sfera lor propriu-zisă, încât să fie „de nebănuit“ îndeosebi celor ce reprezintă autoritățile, ori celor ce au legături cu autoritățile.».

Funcții[modificare | modificare sursă]

Argoul are două funcții: de a încifra conținutul unui mesaj și de a diferenția „grupul social respectiv“ de majoritatea celorlalți vorbitori. Din pitorescul „vocabular“ argotic spicuim: a ciordi, a mangli, a șuti (toate trei cu sensul de „a fura“), babac, „părinte“, Bacu, „Examenul de Bacalaureat“, bicicletă, „ochelari“, bilă, „cap“, bostan, ;cap“, bosu-mare, „directorul“, bosu-mic, „directorul adjunct“, broască, „poșetă“, casma, „mână“, ciripitor, „denunțător“, curcan, „polițist“, denghi, „bani“, devlă, „cap“, dirig, „diriginte“, dirigă, „dirigintă“, fasole, „dinți“, felicitare, „ordin de concentrare“, fetiță, „mitralieră“, frunză, „profesoară de botanică / biologie“, găină, „pălărie“, gagiu, „individ“ / „iubit“, hard, „creier“ / „cap“, icre, „bombe", limbă, „informator al poliției“, lovele, „bani“, mălai, „salariu“ / „bani“, mardei, „bani“, mate, „matematică“, mișto, „foarte bun / frumos“, mititica, „pușcărie“, pârnaie, „oală de pământ“, parai, „bani“ (< de la para, parale, monede din vremea Imperiului Otoman), profă, „profesoară“, sticlete, „polițist“, șase !, „atenție !“, șucar, „frumos“, tigvă, „cap“, universitate, „închisoare“ etc. [2].

Pentru cei ce reprezintă „paria“ într-o societate, argoul se prezintă cu „funcția“ unei „măști de protecție“, în vreme ce la elevi, la studenți, la militarii în termen, „pare a se justifica“ prin nonconformism, prin „dorința juvenilă de a epata“ etc.

Argoul în literatură[modificare | modificare sursă]

Scritorii de mare talent, încă din cele mai vechi timpuri, au știut să valorifice (pentru „coloritul mediului social“, pentru „atmosferă“ etc.) potențialul stilistic argotic: Petroniu («Satyriconul»), François Villon («Balade»), Tudor Arghezi («Sici, bei“), Miron Radu Paraschivescu («Cîntice țigănești»), Eugen Barbu («Groapa»), Nichita Stănescu («Argotice»)[3] ș. a.

„Lamentația (de dor și of)“ a unui Gică, la cârciuma Calul Bălan, grație capacității stănesciene de a rafina și sublima „argoticele“, capacitate datându-se din orizontul zilei de «joi, 12 mai 1955», trece într-un admirabil „text liric-burlesc-baladesc“:

„Zicea că i-am vrăjit nasol, / că fac mișto la parastase / ... mă tot miram ce-o gâdilase / de-a dichisit-o-n ochi un trol. // Și mi-a suflat-o, mă... de-a gata, / călca-i-ar dricu' arătarea... / Cântai, cântai, dar vezi, cântarea / mi-a încălzit doar beregata. // Mă arde sub cămașă coasta, / mă seacă dur, prea dur, abrașa, / sau bă... m-o fi durând cămașa / și eu nu știu nimic de asta. // Sunt șmecher, eu ? Eu, mă ? Ce zici... / C-așa-mi turnă la-nghesuială... / Dar vezi, m-am prins: e pe gineală, / c-o arde-n muscă d-un carici. // M-a uns cu găinaț de zână / și tocmai cine... O cartoafă, / o ștoalfă talciocară, oafă... / Ei și ? De-o gâdilă... rămână ! // Ochitul, vorbele îi put, / Dar dă-o-n suflet de gagică / ....... / Ai oasele la tine, Gică ? / Te fac pe zece un barbut... Nichita Stănescu, «La Calul Bălan, cârciumă și han»

Argoul la chat[modificare | modificare sursă]

Un fenomen actual este că în chat nu se dă importanță utilizării unei limbi corecte din punct de vedere sintactic sau ortografic[necesită citare]. Greșelile de tastare și gramaticale sunt frecvente. Caracteristic la chaturi este folosirea extensivă a anacolutelor, aposiopezelor, abrevierilor, elipselor, interjecțiilor precum și a expresiilor tipice de argou (slang)[necesită citare]. Semnele de punctuație și majusculele lipsesc deseori. În schimb se recurge des la emotigrame [ de ex. :-), ;-) sau :-o) ] sau și la acronime nestandardizate din engleză (ca de ex. lol de la laughing out loud, în traducere: râs puternic) sau și din română (vb = vorbim, k = ok(bine), nb = noapte bună etc.)[necesită citare].

Efectul final este posibilitatea de exprimare rapidă, instantanee, cu apăsare pe cât mai puține taste de pe tastatură[necesită citare]. Alt efect este însă că mulți interpretează argoul folosit la chat drept subcultură.

Alte trăsături[modificare | modificare sursă]

După alți cercetători[necesită citare], "acei ce utilizează argoul, își făuresc în acest fel o identitate aparte de restul societății, un semn de recunoaștere reciprocă. Din punct de vedere socio-lingvistic, argoul poate fi caracterizat prin dorința (sau nevoia) vorbitorilor săi de izolare și de afirmare prin limbaj a solidarității de grup, prin marginalitate și subversiune față de cultura și limba oficială. Argoul are două ipostaze principale: limbajul mediilor interlope – al furtului, al prostituției, al închisorii (destul de tehnic și mai bine individualizat, relativ stabil și grefat pe structurile limbii populare); limbajul tinerilor, al nonconformismului juvenil, mai apropiat de registrul colocvial, expresiv și schimbător, foarte dependent de mode".

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Ion Pachia Tatomirescu, Dicționar estetico-literar, lingvistic, religios, de teoria comunicației..., Timișoara, Ed. Aethicus, 2003, p. 22 sq.
  2. ^ Gheorghe Constantinescu-Dobridor, Mic dicționar de terminologie lingvistică, București, Editura Albatros, 1980.
  3. ^ Nichita Stănescu, Argotice – cântece la drumul mare (poezii – ediție alcătuită / îngrijită și prefațată de Doina Ciurea), București, Editura Românul, 1992, p. 47.

Legături externe[modificare | modificare sursă]