Argou
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
ARGÓU ~ri n. Limbaj convenţional, folosit în mod conştient de către vorbitorii unui grup social sau profesional, pentru a nu fi înţeleşi de ceilalţi (DEX). După Ion Pachia Tatomirescu [1], «argoul este un mod de exprimare nonliterar, specific anumitor grupuri sociale „certate cu legea“ şi cu „codul manierelor elegante“ – grupuri alcătuite din vagabonzi, delincvenţi, dar şi din elevi, studenţi, militari ş. a. –, care şi-au format un „vocabular special“, cuprinzând cuvinte „cu sensuri deturnate“, din limba comună, ori din sfera regionalismelor, neologismelor etc., după un „cod propriu-încriptat“, cu „înţelesuri“ fără vreo legătură cu sfera lor propriu-zisă, încât să fie „de nebănuit“ îndeosebi celor ce reprezintă autorităţile, ori celor ce au legături cu autorităţile.».
Argoul are două funcţii: de a încifra conţinutul unui mesaj şi de a diferenţia „grupul social respectiv“ de majoritatea celorlalţi vorbitori. Din pitorescul „vocabular“ argotic spicuim: a ciordi, a mangli, a şuti (toate trei cu sensul de „a fura“), babac, „părinte“, Bacu, „Examenul de Bacalaureat“, bicicletă, „ochelari“, bilă, „cap“, bostan, ;cap“, bosu-mare, „directorul“, bosu-mic, „directorul adjunct“, broască, „poşetă“, casma, „mână“, ciripitor, „denunţător“, curcan, „poliţist“, denghi, „bani“, devlă, „cap“, dirig, „diriginte“, dirigă, „dirigintă“, fasole, „dinţi“, felicitare, „ordin de concentrare“, fetiţă, „mitralieră“, frunză, „profesoară de botanică / biologie“, găină, „pălărie“, gagiu, „individ“ / „iubit“, hard, „creier“ / „cap“, icre, „bombe", limbă, „informator al poliţiei“, lovele, „bani“, mălai, „salariu“ / „bani“, mardei, „bani“, mate, „matematică“, mişto, „foarte bun / frumos“, mititica, „puşcărie“, pârnaie, „oală de pământ“, parai, „bani“ (< de la para, parale, monede din vremea Imperiului Otoman), profă, „profesoară“, sticlete, „poliţist“, şase !, „atenţie !“, şucar, „frumos“, tigvă, „cap“, universitate, „închisoare“ etc. [2].
Pentru cei ce reprezintă „paria“ într-o societate, argoul se prezintă cu „funcţia“ unei „măşti de protecţie“, în vreme ce la elevi, la studenţi, la militarii în termen, „pare a se justifica“ prin nonconformism, prin „dorinţa juvenilă de a epata“ etc.
Scritorii de mare talent, încă din cele mai vechi timpuri, au ştiut să valorifice (pentru „coloritul mediului social“, pentru „atmosferă“ etc.) potenţialul stilistic argotic: Petroniu («Satyriconul»), François Villon («Balade»), Tudor Arghezi («Sici, bei“), Miron Radu Paraschivescu («Cîntice ţigăneşti»), Eugen Barbu («Groapa»), Nichita Stănescu («Argotice»)[3] ş. a.
„Lamentaţia (de dor şi of)“ a unui Gică, la cârciuma Calul Bălan, graţie capacităţii stănesciene de a rafina şi sublima „argoticele“, capacitate datându-se din orizontul zilei de «joi, 12 mai 1955», trece într-un admirabil „text liric-burlesc-baladesc“:
„Zicea că i-am vrăjit nasol, / că fac mişto la parastase / ... mă tot miram ce-o gâdilase / de-a dichisit-o-n ochi un trol. // Şi mi-a suflat-o, mă... de-a gata, / călca-i-ar dricu' arătarea... / Cântai, cântai, dar vezi, cântarea / mi-a încălzit doar beregata. // Mă arde sub cămaşă coasta, / mă seacă dur, prea dur, abraşa, / sau bă... m-o fi durând cămaşa / şi eu nu ştiu nimic de asta. // Sunt şmecher, eu ? Eu, mă ? Ce zici... / C-aşa-mi turnă la-nghesuială... / Dar vezi, m-am prins: e pe gineală, / c-o arde-n muscă d-un carici. // M-a uns cu găinaţ de zână / şi tocmai cine... O cartoafă, / o ştoalfă talciocară, oafă... / Ei şi ? De-o gâdilă... rămână ! // Ochitul, vorbele îi put, / Dar dă-o-n suflet de gagică / ....... / Ai oasele la tine, Gică ? / Te fac pe zece un barbut... Nichita Stănescu, «La Calul Bălan, cârciumă şi han»
”
După alţi cercetători, "acei ce utilizează argoul, îşi făuresc în acest fel o identitate aparte de restul societăţii, un semn de recunoaştere reciprocă. Din punct de vedere socio-lingvistic, argoul poate fi caracterizat prin dorinţa (sau nevoia) vorbitorilor săi de izolare şi de afirmare prin limbaj a solidarităţii de grup, prin marginalitate şi subversiune faţă de cultura şi limba oficială. Argoul are două ipostaze principale: limbajul mediilor interlope – al furtului, al prostituţiei, al închisorii (destul de tehnic şi mai bine individualizat, relativ stabil şi grefat pe structurile limbii populare); limbajul tinerilor, al nonconformismului juvenil, mai apropiat de registrul colocvial, expresiv şi schimbător, foarte dependent de mode".
[modifică] Bibliografie
- ^ Ion Pachia Tatomirescu, Dicţionar estetico-literar, lingvistic, religios, de teoria comunicaţiei..., Timişoara, Ed. Aethicus, 2003, p. 22 sq.
- ^ Gheorghe Constantinescu-Dobridor, Mic dicţionar de terminologie lingvistică, Bucureşti, Editura Albatros, 1980.
- ^ Nichita Stănescu, Argotice – cântece la drumul mare (poezii – ediţie alcătuită / îngrijită şi prefaţată de Doina Ciurea), Bucureşti, Editura Românul, 1992, p. 47.
