Mit

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Identitatea culturală a fiecărui popor poate fi reflectată de miturile şi legendele care l-au însoţit pe tot parcursul dezvoltării lui. De aceea, este foarte important să cunoaştem literatura de natură populară, să cunoaştem miturile şi legendele care au circulat odinioară.

[modifică] Definiţie

Mitul (gr. mithos, fr. mythe) este o povestire fabuloasă care cuprinde credinţele popoarelor (antice) despre originea universului (cosmogeneză) şi a fenomenelor naturii, despre zei şi eroi legendari. Mitul implică fiinte spirituale, precum Dumnezeu, îngeri sau demoni, si personaje fantastice ca de exemplu: oameni-animale, precum şi existenţa unei alte lumi. Încercând să definească mitul, Eliade arată că acesta „povesteşte o istorie sacră; el relatează un eveniment care a avut loc în timpul primordial, timpul fabulos al «începuturilor». Altfel zis, mitul povesteşte cum, mulţumită isprăvilor fiinţelor supranaturale, o realitate s-a născut, fie că e vorba de realitatea totală, Cosmosul, sau numai de un fragment: o insulă, o specie vegetală, o comportare umană, o instituţie. E aşadar întotdeauna povestea unei «faceri»: ni se povesteşte cum a fost produs ceva, cum a început «să fie». Mitul nu vorbeşte decât despre ceea ce s-a întâmplat «realmente», despre ceea ce s-a întâmplat pe deplin“. Sens particular: Filosofii epocii post-mitice, precum Protagoras, Empedocle şi Platon folosesc mitul ca pe o punere în scenă alegorică cu scopul de a-şi face înţeleasă opera. De exemplu, Platon creează mituri originale (cum ar fi mitul peşterii), sau readaptează miturile anterioare.

a) Mitul este o povestire fabuloasă care cuprinde credinţele popoarelor (antice) despre originea universului şi a fenomenelor naturii, despre zei şi eroi legendari, etc. b) Mitul este o poveste, o legendă, un basm. ^[1]

Naraţiune alegorică sau legendă despre zei şi eroi care personifică forţe ale naturii sau ale societăţii. Având o factură folclorică şi transmiţându-se oral, mitul multor popoare au fost culese la un moment dat şi transformate în epopei, care reprezintă adevărate monumente ale vechilor culturi şi fac parte din tezaurul culturii universale (ex. epopeele homerice, indice, etc.). Miturile au o tipologie variată şi o sferă tematică foarte largă. Astfel, miturile teogonice (ex. Teogonia lui Hesiod) povestesc cum au apărut zeii sau cum şi-au împrăţit aceştia atributele; miturile cosmogonice (ex. cele din Upanişade şi din Biblie), povestesc cum a apărut lumea; miturile etiologice se referă la originea unor fenomene, ritualuri, instituţii, etc. (ex. mitul Pandorei, care încearcă sa explice originea răului). Rapsoziin populari şi ulterior artiştii culţi s-au abătut adeseori de la spiritul mistic, religios, lăsând să se reflecte în mituri tendinţe care în esenţă sunt profane (ex. mitul lui Promoteu). Unele dintre cele mai frumoase mituri cântă sentimente etern umane: dragostea neţărmurită (ex. mitul lui Orfeu şi Euridice), prietenia (mitul lui Oreste şi Pilade), dorul neîmplinit (mitul lui Eros şi Psyche), etc. Datorită caracterului lor simbolic complex şi unor elemente general-umane, miturile au constituit o sursă permanentă de inspiraţie pentru creatorii din toate domeniile artei. ^[2]

Mitul (definiţie externă, perspectivă externă asupra acestuia) este o povestire fabuloasă de origine populară şi necugetată, în care agenţi impersonali, cel mai adesea forţe ale naturii, sunt prezentate sub formă de fiinţe personale ale căror acţiuni şi aventuri au un sens simbolic. ^[3]

Mitul (definiţie internă: mitul este explicat din punctul de vedere al mitului însuşi) este o poveste orală sau scrisă prin care un grup uman ilustrează sensul care îl dă valorilor sale, legându-le de un moment fondator, anume acela al originii. Această poveste angajează membrii grupului să acţioneze în sensul valorilor pe care ea le vehiculează. De exemplu, mitul biblic al păcatului originar, explică cum gesturi făcute la origine devin fondatoare ale realităţii umane prezente. El arată de ce oamenii de azi suferă şi cum se pot ei insera în procesul de mântuire propus de către religia creştină^[4]

Mitul este o poveste care relatează evenimentele situate la origine, în timpurile fără seamăn ale începuturilor: apariţia cosmosului, a omului, a plantelor şi animalelor, emergenţa vieţii. Este timpul fondator al credinţei omului într-o divinitate sau un singur Dumnezeu. Sensul miturilor variază de la o epocă la alta. Două curente de interpretare au existat dintotdeauna. Primul ne spune că mitul este o poveste fabuloasă, inventată, imaginară. Celălalt curent explică că mitul este o poveste care traduce realitatea sub o formă simbolică. Limbajul mitic uzează aşadar de cuvinte care sunt simboluri, adică de cuvinte cu sensuri aparente, în spatele cărora se ascund alte sensuri. Pentru cercetători ca Mircea Eliade, mitul este expresia unui mesaj codat căruia trebuie să-i găsim cheia de decodare. Mitul este o poveste a originilor omului şi în acelaşi timp mărturiseşte şi modul în care trebuie să concepem originea zeilor, adică a religiei. Astfel, un mit egiptean nu are un acelaşi sens cu unul hindus. Forma narativă este identică, dar modurile fiecăruia dintre ele de a concepe lumea sunt diferite. ^[5]

[modifică] Natura Mitului:

Mitul este o relatare narativă, fabuloasă, care pune în scenă fiinţe ce încarnează sub formă simbolică forţe ale naturii sau aspecte ale condiţiei umane. "Simbolul" este un obiect sau eveniment care trimite la altceva decât la ceea ce indică îm mod direct, care posedă deci un sens "secund" mai profund decât cel "primar" sau "literal". El este expresia unui lucru pe care n-am ştii să-l definim de-o manieră mai clară, mai precisă. Simbolul consistă deci în transformarea unui obiect, unui gest sau unui cuvânt în ceva diferit, care devine astfel semnul unei realităţi considerate mai înalte, mai cuprinzătoare. Astfel, pentru patriot, o bucată de cârpă se transformă în drapel pentru că el reprezintă ataşamentul său pentru grupul naţional de la care se revendică. N-am înţelege nimic din comportamentul său dacă n-am asocia acestei bucăţi de cârpă o valoare care o depăşeşte. Patriotul este invadat de un sentiment în prezenţa drapelului şi doar acest sentiment contează pentru el. Mitul nu este deci în primul rând "o poveste pentru cei slabi cu duhul", ci o relatare al cărui sens trebuie descoperit şi a cărei descoperire dă sens unei experienţe sau unei vieţi. Mitul religios este expresia simbolică a unei atitudini, anume a credinţei. "Rolul simbolurilor religioase este de a da un sens vieţii oamenilor. Indienii Pueblos se cred fii "Tatălui Soare", şi această credinţă a lor conferă vieţii acestora o dimensiune superioară şi un scop care depăşeşte cu mult existenţa lor limitată. Soarta lor este infinit mai satisfăcătoare decât aceea a omului propriei noastre civilizaţii care ştie că este (şi va rămâne) un nimic insignifiant ("un moins que rien" în original), a cărei viaţă n-are un sens spiritual. Exact acest sentiment că viaţa are un sens mai vast decât simpla existenţă individuală, permite omului să se ridice deasupra mecanismului care îl reduce la agent de câştig şi de cheltuială. Dacă acest sentiment îi lipseşte, omul este pierdut, mizerabil… Dacă Sfântul Pavel ar fi fost convins că nu este decât un ţesător ambulant, cu siguranţă n-ar fi devenit omul care a fost. Viaţa lui îşi trăgea sensul din faptul că era convins că este mesagerul lui Dumnezeu. Putem să-l acuzăm de megalomanie, însă această opinie n-are greutate în faţa judecatei generaţiilor care i-au urmat." ^[6] Putem, alături de Carl Jung, să acceptăm că grandoarea istorică a Sfântului Pavel stă în certitudinea lui că este mesagerul Domnului. Dar putem de asemenea să ne punem întrebarea dacă acest Dumnezeu există şi în altă parte decât capul Sfântului Pavel şi a celor ca el. Chestiunea care se pune deci în faţa filozofului este aceea dacă ideea de Dumnezeu corespunde unei realităţi exterioare spiritului uman. Dacă Dumnezeu l-a creat pe om ca imagine a sa, sau omul l-a creat pe Dumnezeu ca imagine a lui. Şi această întrebare este posibilă tocmai pentru că cele două curente de interpretări ale mitului nu se exclud reciproc. ^[7]

Primele societăţi umane au privilegiat discursul mitico-religios în a lor căutare a adevărului. Societăţile moderne, impregnate de reuşita ştiinţei, au tendinţa de a considera ca depăşit, citeşte inutil, acest tip de discurs mitico-religios. Şi cu toate astea, mituri şi religii, contra oricărei aşteptări, sunt pe punctul să cunoască un retur, prin miile de persoane care merg în întâmpinarea Papei la fiecare călătorie a acestuia, la noile secte, la apetitul pentru religiozitatea extrem-orientală sau pentru curentul new age. Sunt aceşti adepţi ai new age-ului, amatori şi consumatori ai "terapiilor" de toate felurile, responsabilii pentru faptul că raioanele librăriilor noastre sunt umplute mai mult cu cărţi dedicate îngerilor şi extratereştrilor, decât cu cărţi de filozofie! Acest apetit imens pentru discursul mitic şi religios obligă la o reflexie asupra raporturilor pe care le întreţine cu adevărul. Problema este că discursul mitico-religios se prezintă ca deţinător al adevărului, cerându-ne să-l acceptăm pe simpla bază a credinţei, ori, bunul simţ refuză o astfel de pretenţie. Trebuie să respectăm oamenii şi imensa valoare pe care aceştia o acordă credinţelor lor, însă în acelaşi timp trebuie să ne întrebăm asupra acestui tip de discurs înainte de a-i da asentimentul nostru. Chestiunea fundamentală care se pune vis à vis de pretenţia de adevăr a mitului şi religiei, este deci aceasta: Un discurs este adevărat doar pentru că îi acordăm o mare valoare?^[8] Evident că nu, căci, cum explică Durkheim, "sentimentul este obiect al ştiinţei, nu criteriu de adevăr." (Regulile metodei sociologice)^[9] Discursul mitic a apărut la origine în societăţile de vânători-culegători de acum 25 000 de ani, în societăţi fără scriere, deci care îşi asigurau transmiterea culturii lor de manieră orală. Transmisia discursului mitico-religios, care le păstra vie memoria evenimentelor importante pentru comunitate, se baza doar pe memoria individuală a poeţilor şi şamanilor. Miturile variau în timp şi spaţiu considerabil din această cauză. Odată cu apariţia scrierii, în mod natural, prima grijă a comunităţii a fost unificarea versiunilor într-o unică formă, care a devenit repede "oficială". Marile mituri religiloase puteau atunci să se nască. Biblia, care se află la confluenţa tradiţiilor iudaice şi creştine, este un astfel de exemplu. Odată ce miturile au fost fixate în scris, incoerenţele interne şi acelea dintre versiuni au devenit vizibile, citeşte şocante. Ceea ce cuvântul camufla, textul revela... Noţiunea însăşi de "mit" este asociată, încă din Antichitate, aceleia de "minciună", "eroare" sau "iluzie". Prin însăşi etimologia termenului (de origine greacă), mitul este lovit de o notă de derizoriu, aşa cum şi azi, în cărţi, în mass media, mitul este sinonim cu o povestire mincinoasă sau iluzorie de care trebuie să ne debarasăm pentru a percepe adevărul. Astfel, "mythos" înseamnă în greacă "cuvânt" sau "poveste", însă un cuvânt sau poveste care nu este măsurată, raţionată, aşa cum este cazul sinonimului său "logos". În limba vechilor greci, recunoscuţi ca raţionalişti, "cuvântul care povesteşte" n-are aceeaşi valoare cu "cuvântul care demonstrează"! Aristotel spunea: "Dar subtilităţile mitologice nu merită să fi supuse la un examen serios. Să ne îndreptăm mai degrabă atenţia spre cei care gândesc pe baza demonstraţiei."^[10] Mai aproape de timpul nostru, E. B. Taylor, unul dintre fondatorii antropologiei, spunea că mitul este o formă de demenţă a umanităţii primitive, pe care ar trebuie s-o extirpăm din civilizaţiile superioare. "Trebuie", spune el, "să lucrăm pentru a destina aceste superstiţii unei morţi sigure. Această muncă, deşi nu agreabilă, rămâne cel puţin indispensabilă bună-stării umanităţii." ^[11] Xenofan din Colofon este unul dintre filozofii greci care vor declanşa polemica atât de veche asupra discursului mitic. El se mira că zeii sunt adesea descrişi sub formă umană (antropomorfism): "Omul îşi închipuie zeii după chipul şi asemnănarea lui, iar dacă boii, caii şi leii şi-ar face şi ei zeităţi, le-ar concepe după chipul lor." Voiajând frecvent în Mediterana, el şi-a dat seama de multiplicitatea religiilor, punându-şi întrebarea de ce ar merita zeii grecilor mai degrabă titlul de "zei adevăraţi" decât cei ai celorlalte culturi. O întrebarea la care nu există răspuns, pentru că fiecare crede că dumenzeii lui sunt cei adevăraţi. Critica lui Xenofan pune în evidenţă limitele credinţei şi a credincioşilor. El spunea că credincioşilor le scapă adevărul în mod radical: "N-a existat şi nici nu va exista un om care să aibă o cunoştinţă sigură despre zei." Dacă este evident că valoarea mitului stă nu în calitatea sa de adevăr, ci în aceea de efect pe care îl produce, anume crearea unei unităţi de sens care este fondatoare a valorilor unei societăţi prin proiecţia acestor valori asupra unui moment fondator, se pune totuşi problema dacă acesta are totuşi vreo valoare de adevăr. Purtător de sens, da!, dar purtător de adevăr? Această întrebare rămâne pentru orice persoană care analizează credinţa: ea merge drept în miezul discursului mitic, acesta din urmă fiind esenţialmente închis asupra lui însuşi în chestiunea pretenţiei lui la statutul de adevăr. Claude Lévi-Strauss pune în evidenţă de manieră excelentă acest fapt, anume imposibilitatea discursului mitic de a-şi găsi un punct de sprijin în afara lui însuşi pentru a dovedi că exprimă un adevăr, atunci când spunea că "Pământul mitologiei este rotund". Altfel spus, nu putem justifica veracitatea mitului decât apelând la un alt mit sau acordând o valoare importantă evenimentelor pe care le relatează. Fapt care ne readuce la întrebarea asta: Un discurs este adevărat doar pentru că îi acordăm o mare importanţă? Discursul mitic, ca manieră tradiţională de gândire, a reprezentat pentru mult timp unicul mod de a înţelege şi a explica lumea. La un moment dat, undeva în Europa, mai precis în Grecia secolului al IV-lea î.e.n., lucrurile s-au schimbat. S-au făcut atunci remarcate noi capacităţi intelectuale propice apariţiei filozofiei şi ştiinţei. Noua manieră de gândire n-a dus la dispariţia gândirii mitice, însă aceasta a izgonit-o, lent, foarte lent, din poziţia ei dominantă. "Pentru ca discursul uman asupra naturii să nu se prăbuşească, ruinat de la interior de maniera vechilor mituri, nu este suficient ca dumnezeii să fie lăsaţi la poartă; trebuie ca gândirea să fie complet transparentă pentru ea însăşi, să nu comporte nici cea mai mică incoerenţă sau umbră a unei contradicţii interne." ^[12]

Gândirea mitică implică o căutare de ordine: mitul organizează realitatea trăită de către fiinţele umane făcând apel la un timp şi un spaţiu care îi sunt proprii; el ierarhizează fiinţele şi valorile, cu referinţă la sacru şi profan; el face semnificativ ceea ce iniţial poate părea absurd, anume naşterea, moartea, sexualitatea, etc. În mitul tradiţional, fiinţe supranaturale acţionează în lumea noastră, creând lucruri, creaţia desfăşurându-se într-un trecut care este acela al Originilor. El nu relatează decât ceea ce interesează în cel mai înalt grad fiinţa umană, ceea ce îl bântuie, ceea ce îi pune probleme: moartea, sexualitatea, viaţa în societate. Mitul face apel aşadar la o logică anume, aceea a imaginarului, fapt care îi asigură de altfel puterea de evocare. În acest sens, mitul este extrem de puternic şi plin de semnificaţii, posedând deci o forţă explicativă. În schimb, această forţă este limitată, căci acesta nu poate demonstra raţional absolut nimic, şi nu poate face obiectul unei discuţii. Mitul explică misterul, spunându-l. Aderăm la acesta ascultându-l şi repetându-l. În contrast cu acesta, explicaţia raţională înlocuieşte "imaginea evocatoare" a mitului cu "conceptul". ^[13]

În mituri, totul este posibil, totul se poate întâmpla, şi totuşi miturile de pretutindeni şi din toate timpurile se aseamănă. Acest fapt înseamnă că iraţionalitatea lor aparentă ascunde structuri logice permanente. Mitul traduce, în opinia lui Claude Lévy-Strauss, aporiile logice ale dualităţii acelaşi-altul.^[14]

[modifică] Aspecte ale miturilor

Mitul narează o istorie sacră, sugestivă pentru cel care face parte din cultura care a creat respectivul mit şi care aderă necritic la aceasta. Mitul poate relata nu numai originea lumii, a animalelor, a plantelor şi a omului, ci şi toate evenimentele primordiale în urma cărora omul a devenit ceea ce el este astăzi, adică o fiinţă organizată în societate, obligată să muncească pentru a trăi şi trăind după anumite reguli. Astfel, mitul este istoria fabuloasă a omului revelată şi narată de el însuşi; mitul este o poveste imaginată de om despre tot ce acesta ignoră, adică despre tot ce a avut loc înaintea lui şi va avea loc după el. Şi pentru că o astfel de poveste să capete o valoare veridică şi convingătoare, el este atribuit divinităţilor supraomeneşti şi eterne. Doar astfel îi este conferit mitului forţa şi autoritatea necesară pentru ca în afară de valoarea sa estetică, acesta să capete şi o valoare educativă, o valoare de mesaj şi de crez.^[15] Mitul se derulează într-un timp primordial şi îndepărtat, un timp în afara istoriei. Recitarea miturilor repeta, simbolic, o re-creare a lumii prin ritual. Mitul nu era recitat oricând şi oriunde, ci cu ocazia unei ceremonii: naştere, iniţiere, căsătorie, moarte, deci cu ocazia unui început sau a unei transformări. În accepţiunea lui Mircea Eliade mitul nu mai este considerat o simplă „fabulă“, o „ficţiune“, ci, ca şi în lumea străveche, arhaică, se consideră a fi pentru cei care cred în el „o «istorie adevărată» şi preţioasă, fiindcă este sacră, exemplară şi semnificativă sau o tradiţie sacră, relevaţie primordială, model exemplar“. În Grecia lui Homer mhytos-ul avea o valoare religioasă şi metafizică, opunându-se logos-ului şi lui historica, iar de la Xenofan încoace a început să desemneze tot „ce nu poate exista cu adevărat“. Aceasta este însă o interpretare incompletă, care nu ţine cont de veritabila funcţie a mitului, anume aceea dătătoare de sens, mitul înfăţişând „modele pentru comportarea omenească şi prin însăşi aceasta conferă existenţei semnificaţie şi valoare“.

[modifică] Categorii de mituri

Miturile memoriale sunt păstrătoarele faptelor ancestrale şi se poate presupune că ele au înregistrat fie psihoze colective provocate de evenimente de mari proportii cu caracter insolit (cunoaşterea focului, revoluţia agrara), fie încercarea empirică de a explica diverse fapte neobişnuite, petrecute de obicei la confluenţa existenţială a două populaţii de nivel spiritual foarte diferit. Exemple: omul primordial, invenţia uneltelor, modificările condiţiei umane (revoluţia agrară,), războaiele cereşti, potopul şi reconstrucţia universului.

Miturile fenomenologice privesc fenomele de nivel cosmic, alcătuind naraţiuni explicative în jurul marilor întrebări omeneşti asupra existenţei omului şi a cadrului său vizibil şi nevăzut:

(a) actul cosmogonic ( facerea lumii mai ales din haosul primordial, adesea acvatic, sau din întâlnirea principiului feminin cu cel masculin, sau prin pornirea timpului inert);

(b) antropologia (crearea omului, ca pereche arhetipală sincronică sau diacronica, printr-un singur act definitiv sau în câteva etape experimentale;

(d) repetiţia manifestărilor naturii (succesiunea zilelor şi a nopţilor, anotimpurilor, erelor terestre si cosmice);

(e) regnurile fabuloase;

(f) cadrul astral (astrele fiind, în concepţia mitologică, nu corpuri cereşti ci ,,luminători dependenţi de voinţa patronală a anumitor zei, locuinţe divine, iar uneori chiar formele vizibile de întruchipare a zeilor);

g) elementele (apa, focul, aerul, eterul).

Miturile cosmografice includ întregul cadru divin, adică pe zei şi locuinţele lor universale :

(a) teogonia (poate cel mai straniu dintre actele mitice, întrucât zeii inşişi se autocreează sau sunt creaţi;

(b) panteonul (sau totalitatea);

(c) lumile coexistente (de obicei trei fundamentale: cerul, pamântul şi subpământul, adică lumea divină, cea umană şi cea demonică).

Miturile transcedentale, consacrate de omul primitiv elucidării contradicţiilor existenţiale aparente, pe care el nu le accepta decat ideal: (a) eroul arhetipal;

(b) suprastructura demonologică;

(c) destinul (ca lege în sine sau sistem de legi implacabile şi întrepătrunse, supunandu-şi întregul univers, până la detalii, omul, omenirea şi chiar zeii);

(d) universul dual (conceptul diviziunii lumii in principii antagonice, care completează în mod general întregul: lumină-intuneric, caldură-frig, mişcare-repaos, viata-moarte, bine-rau);

(e) simbolurile conditiei umane (aspiraţia omului de a-şi depăşi condiţia – mitul lui Icar);

(f) viaţa şi moartea;

(g) aria timpului.

[modifică] Mituri celebre

Biblia, Geneza 1 şi 2

Mitul şi distrugerea Atlantidei

Mitul lui Er - Platon, Republica, Cartea a X-a; Subiect: Soarta sufletelor după moarte, reîntrupare.

Mitul originii speciilor - Platon, Timaios; Subiect: Bărbaţii laşi degenerează în femei, iar cei neînţelepţi în animale; se "rinocerizează", cum ar fi zis Eugen Ionescu), etc.

Mitul Divinităţii Guvernante - Platon, Omul politic, 268e - 274e; Subiect: Diviitatea conduce lumea jumătate din ciclul unei perioade cosmice; în cealaltă, fără conducere divină, umanitatea degringolează, până când aceasta va prelua din nou conducerea şi va inversa tendinţa, salvând lumea de la distrugere; reluare a mitului lui Empedocle şi a lui Heraclit (unitata curgerii univerale).

Mitul Anamnezei - Platon, Legile??; Subiect: Orice cunoaştere este o re-cunoaştere, o rememorare, reamintire a cunoaşterii pe care omul a avut-o în trecutul prenatal: în trecut sălăşuieşte nu numai tot ce e bun, frumos şi nobil, dar şi toată înţelepciunea.

[modifică] Note:

^ Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Ediţia a II-a, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996.
^ Dicţionar Enciclopedic Român, Vol. III, K - P, Editura Politică, Bucureşti, 1965.
^ De la certitudine la dubiu - Filozofie şi raţionalitate, Robert Paradis, Georges Ouellet, Pierre Bordeleau, E.R.P.I., 2001, cu citare din "Vocabular tehnic şi critic al filozofiei", André Lalande, Paris, P.U.F., 1968.
^ De la certitudine la dubiu - Filozofie şi raţionalitate, Robert Paradis, Georges Ouellet, Pierre Bordeleau, E.R.P.I., 2001.
^ Spiritualităţi şi religii, Sylvie Barnay, France Loisirs, 2004.
^ Carl Gustav Jung, Omul şi simbolurile sale, Robert Laffont, Paris, 1964, page 89)
^ Gândire critică şi argumentaţie, Claude Paris, Yves Bastarache, Éditions C.G., 1995
^ De la certitudine la dubiu - Filozofie şi raţionalitate, Robert Paradis, Georges Ouellet, Pierre Bordeleau, E.R.P.I., 2001.
^ Curs de filozofie, André Vergez, Denis Huisman, Humanitas, 1995.
^ (Metafizica, II, 1000a)
^ în "Civilizaţia primitivă", Paris, Barbier, 1873, pagina 581
^ (citat din J.-P. Vernant, "Originile filozofiei" în De la certitudine la dubiu - Filozofie şi raţionalitate, Robert Paradis, Georges Ouellet, Pierre Bordeleau, E.R.P.I., 2001.
^ Raţiune, adevăr şi cunoştinţă, Michel Larocque, Vincent Rowell, Beauchemin, 2003
^ Curs de filozofie, André Vergez, Denis Huisman, Humanitas, 1995.
^ Jacques Lacarrières, Au coeur de mythologies, Gallimard 2002, collection folio, p. 11/12: "La fabuleuse et mystérieuse histoire de l'homme révélée et narrée par lui-même, telle pourrait être, telle devrait être la définition de tout mythe. Un mythe, diront les savants, est un récit sacré sur l'homme et sur le monde, faisant appel aux dieux ou aux forces cosmiques. C'est bien ainsi, en effet, qu'il fut perçu, conçu depuis les temps les plus anciens. Mais comme ces dieux ou ces forces cosmiques étaient des inventions humaines, on peut dire que le mythe est un récit entièrement œuvré par l'homme sur tout ce qu'il ignore par la force des choses, à savoir ce qui s'est passé avant lui et ce qui passera après lui sur la terre et le reste du monde. Et pour qu'un tel récit ait une valeur véri-dique et convaincante, force est de l'attribuer à des êtres ou des puissances qui échappent aux contingences du temps et de l'espace, autrement dit à des divinités supra-humaines et éternelles. Elles seules peuvent conférer au poème, au chant ou au récit mythique la force et l'autorité nécessaires pour qu'au-delà de son pouvoir et de sa portée esthétiques il ait valeur d'enseignement, de message, voire de credo."