Absurd
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Absurdul (latină absurdus; franceză absurde, lipsit de sens) este o categorie estetico-literară derivată din cultivarea în fertilele câmpuri ale artei cuvântului a principiului aristotelic, reductio ad absurdum, valorificând în „materie sensibilă“ sensuri „invers-logice“, încât „reversul realului“, „negativul existenţial“ se constituie, de fapt, în „soluţie revelatoare“ a ceea ce este „pozitiv“, şi invers.
Programatic-esteticeşte, absurdul se impune ca inconfundabilă dimensiune spirituală / literară către jumătatea secolului al XX-lea (literatura / teatrul absurdului), graţie unor mari filosofi / scriitori ce ilustrează totodată şi existenţialismul, neaflând capacitatea ens-ului uman de a fi în acord / sens cu legile / canoanele societăţii: Edward Albee, Samuel Beckett, Albert Camus, Eugen Ionescu, Jean-Paul Sartre.
Albert Camus ne încredinţează – în celebrul său eseu, Mitul lui Sisif (1942):
- E necesar să spunem de la început că, pentru ca o operă absurdă să fie cu putinţă, trebuie ca gândirea, sub forma sa cea mai lucidă, să-şi aibă partea ei. Dar în acelaşi timp ea nu trebuie să se manifeste decât ca inteligenţă ordonatoare. (...) Opera de artă se naşte atunci când inteligenţa renunţă să mai emită raţionamente asupra concretului. Ea înseamnă triumful cărnii. (...) Opera de artă întruchipează o dramă a inteligenţei, a cărei dovadă nu o face decât indirect. Opera absurdă pretinde un artist conştient de aceste limite şi o artă în care concretul nu semnifică nimic mai mult decât el însuşi. (...) Opera întruchipează aşadar o dramă intelectuală. Opera absurdă ilustrează gândirea ce renunţă la iluziile sale şi care se resemnează să nu mai fie decât o inteligenţă ce se foloseşte de aparenţe, acoperind cu imagini ceea ce nu are nici o raţiune. Dacă lumea ar fi inteligibilă arta nu ar exista.[1].
Teatrul absurdului ionescian – după cum se poate afla şi din Note şi contranote de Eugen Ionescu (1962) – îşi revendică neputinţa diferenţierii dintre comic şi tragic: «Eu n-am putut niciodată să înţeleg diferenţa care se face între comic şi tragic. Comicul fiind intuiţia absurdului, îmi pare mai disperant decât tragicul. Comicul nu oferă nici o ieşire... Spun „disperant“, dar în realitate, el este dincolo sau dincoace de disperare sau de speranţă.». În teatrul absurdului se renunţă la normele arhitectural-conflictuale „exterioare“, autorul arătându-se mai preocupat de „relevarea paradoxală“ a resorturilor interioare ale construcţiei dramatice.
În „decaedrul“ capodoperelor absurdului au memorabilă strălucire: „Cântăreaţa cheală”, „Rinocerii” şi „Regele moare” de Eugen Ionescu, „Procesul” şi „Metamorfoza” de Franz Kafka, „Aşteptându-l pe Godot” de Samuel Beckett, „Ciuma” de Albert Camus, „Diavolul şi bunul Dumnezeu”, „Muştele” şi „Târfa în respect” de Jean-Paul Sartre.
