Număr (gramatică)

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
(Redirecționat de la Plural)
Jump to navigation Jump to search
Gramatică
Morfologie
Categorie gramaticală
Aspect
Caz
Gen
Grad de comparație
Număr
Parte de vorbire
Flexibilă
Neflexibilă
Locuțiune
Sintaxă
Cazuri
Sintaxa propoziției
Parte de propoziție
Complement
Sintaxa frazei
Propoziție subordonată
Propoziție circumstanțială

În morfologie, numărul este o categorie gramaticală bazată pe distincția naturală dintre un singur exemplar și două sau mai multe exemplare ale aceluiași obiect considerat în sens larg (persoană, animal, inanimat) exprimat printr-un substantiv, această distincție fiind marcată cu mijloace gramaticale[1][2][3][4].

Opoziția de număr (între un obiect și mai multe) caracterizează clasa substantivelor numărabile (numite și discrete), adică a celor care denumesc obiecte ce pot fi izolate între ele, numărate și grupate, dar nu și pe cea a substantivelor nenumărabile, care denumesc mase indivizibile. Opoziția de număr este exprimată și de pronume, cele de persoana a III-a ca substitute ale substativului, atât ca distincție naturală, cât și prin acord cu substantivul pe care îl înlocuiesc. Adjectivul și verbul exprimă de asemenea numărul, dar numai prin acord cu substantivul sau pronumele[1][2][3].

Între diverse grupuri de limbi există diferențe în privința categoriei numărului. În primul rând sunt limbi care o au și altele care nu o au, în sensul exprimării sale prin mijloace gramaticale. Majoritatea limbilor o posedă, dar nu și unele precum chineza și vietnameza, în care substantivul este invariabil, și numărul este exprimat numai prin numerale sau alte cuvinte care exprimă singularitatea și pluralitatea, asociate cu substantivul[1]. Între cele care posedă categoria numărului există diferențe atât în privința tipurilor de opoziții de număr, cât și a morfemelor prin care se exprimă numărul.

Opoziții de număr[modificare | modificare sursă]

În unele limbi, precum latina, limbile romanice etc., este exprimată gramatical numai o opoziție, cea a singularității (un singur obiect) față de cea a plurarității (mai mult de un obiect), prin numerele singular, respectiv plural.

În alte limbi, singularității i se opune pe de o parte dualitatea (exprimarea a două exemplare), pe de altă parte pluralitatea, adică un număr mai mare de două obiecte. Această opoziție a caracterizat limbile indoeuropene vechi precum sanscrita, greaca și slava veche. Se mai găsesc vestigii ale ei în limba gotică, în domeniul pronumelui personal (ex. weis „noi” vs. wit „noi doi”), iar printre limbile indoeuropene actuale, bunăoară în unele limbi slave[5]. Printre acestea, dualul se păstrează bine în limba slovenă. Este folosit, de pildă, cu substantivele având drept atribut numeralele corespunzătoare lui „doi, două”, „amândoi, amândouă”, cu unele desinențe specifice la mai multe cazuri. Exemplu la nominativ, genul feminin: dve mizi „două mese” vs. ena miza „o masă” vs. šest mize „șase mese”[6]. Nu numai adjectivul, ci și verbul are desinențe specifice pentru a se acorda la dual, ex. verbul biti „a fi” la indicativ prezent, persoana a III-a, are formele sta „(ei doi / ele două) sunt” vs. je „este” vs. so „(ei/ele) sunt”, [7]. Exemplu în propoziție: Živela sta dva psa (indicativ trecut cu verbul auxiliar biti) „Au fost odată doi câini”[8].

În limbile din diasistemul slav de centru-sud, dualul prezintă numai urme. De exemplu, cu numeralele corespunzătoare lui „doi, două”, „amândoi, amândouă”, acestea fiind la nominativ, se folosește substantivul la nominativ dual, care a ajuns să fie identic cu genitivul singular, pe când cu numeralele corespunzătoare lui „cinci”, „șase” etc. se folosește genitivul plural: sr dva lonca „două lanțuri” vs. pet lonaca „cinci lanțuri”. Însă cu aceeași formă a substantivului ca și cu dva, dve se folosește acesta și cu tri „trei” și četiri „patru”, de aceea, după Klajn 2005, această formă devine cea de paucal[9], folosită pentru un număr mic de obiecte. Numărul paucal mai este exprimat de pildă în limba arabă, în unele cuvinte[3].

Există și limbi, de exemplu unele din Pacificul de Sud-Vest, precum limba fijiană, care marchează și numărul trial, opus singularului, dualului și pluralului, cel din urmă însemnând în acest sistem „mai multe obiecte decât trei”[1][3].

Exprimarea numărului[modificare | modificare sursă]

Între limbi există diferențe în ceea ce privește mijloacele gramaticale prin care se exprimă numărul. În general, numărul singular se consideră nemarcat față de celelalte numere, care sunt marcate, adică prezintă o trăsătură în plus față de singular[1][4].

În primul rând se distinge exprimarea numărului prin forma cuvântului caracterizat prin număr față de exprimarea sa prin alt mijloc gramatical.

Primul mijloc este preponderent în limbile flexionare și în cele aglutinante, dar nu este exclusiv. În cele flexionare, cum este și limba română, este caracteristică exprimarea numărului prin afixe de tip desinență. La părțile de vorbire nominale, aceasta exprimă în același timp și genul (această masă), și cazul (în limbile cu declinare, ex. acestei mese), uneori și caracterul definit, prin articolul hotărât enclitic (ex. în română – masa)[1]. Desinența de singular poate fi și zero, de pildă în română, la masculin, cazul nominativ și acuzativ: pom înalt[10]. În aceste limbi, la exprimarea pluralului, pe lângă desinență pot contribui și alternanțe fonetice în rădăcina cuvântului: carte vs. cărți[1].

Schimbarea suferită de rădăcină poate exprima pluralul și fără aplicarea unei desinențe. Este vorba de flexiune internă, caracteristică unor limbi flexionare precum araba: kitab „carte” vs. kutub „cărți”[11]. La un număr relativ mic de cuvinte, acest mijloc se găsește și în limba engleză: man „bărbat” vs. men „bărbați”[12].

Deși limbă flexionară, o limbă precum franceza prezintă particularitatea de a nu mai exprima de regulă prin desinență pluralul substantivului și al adjectivului în vorbire, ci doar în scris, vestigiu al unei perioade din istoria limbii în care desinența era pronunțată. În această situație, exprimarea numărului este preluată de forma unor cuvinte gramaticale asociate substantivului: l’enfant „copilul” vs. les enfants „copiii”[4]. Un fenomen asemănător există și în română, dar numai excepțional, în cazul substantivelor cu formă identică de singular și plural: acest / acești pui[1]. În franceză este excepțională marcarea și în vorbire a pluralului prin forma substantivului: journal „ziar” vs. journaux „ziare”[4].

În unele limbi este caracteristic pentru exprimarea pluralului un mijloc asemănător, adică aplicarea unei particule specifice antepuse substantivului, precum în limba tagalog: bato „piatră” vs. mga bato „pietre”[12].

În limbi aglutinante precum turca sau maghiara, numărul plural al substantivului se exprimă tot prin afixe specifice, dar de tip sufix, care exprimă numai numărul. Desinențele urmează după acestea:

  • tk ev „casă” vs. evler „case”, evleri „case” (acuzativ)[13];
  • hu ház „casă” vs. házak „case”, házakat „case” (acuzativ)[14].

În limbile flexionare, verbul are unele forme în care desinența exprimă numărul în mod solidar cu persoana (ex. tu porți vs. voi purtați) și altele în care aceste categorii au mărci aparte: cântam, cântasem[1].

Pluralul poate fi exprimat în unele limbi tot prin afix, dar de tip prefix, bunăoară în limba swahili: mtoto „copil”, watoto „copii”[11].

Un alt mijloc de exprimare a pluralului prin forma cuvântului este tăierea consoanei finale a formei de singular. Se găsește în limba murle din familia limbilor nilo-sahariene, vorbită în sudul Sudanului, ex. nyoon „miei” vs. nyoo „miel” [11].

Un mijloc care nu afectează forma cuvântului este repetarea sa pentru a-l exprima la plural, ca în limba malaieză: anak „copil” vs. anak-anak „copii”[12].

În funcție de limbă, numărul se exprimă mai mult sau mai puțin redundant. Redundanța rezultă în primul rând din exprimarea numărului prin acord cu substantivul. De pildă româna este puternic marcată pentru categoria numărului, acesta realizându-se în forma substantivului, prin desinență, eventual și prin alternanță, iar, în cadrul grupului nominal, și prin acord cu el al determinanților abstracți (articol, adjectiv pronominal) și/sau al adjectivelor în funcție de atribut, iar în relația subiectpredicat, prin acordul celui din urmă cu primul. Se poate ajunge și la opt mărci de număr pentru aceeași unitate de conținut, ex. Cărțile cele noi ale profesorului sunt primele cu acest subiect[1].

Redundanța poate rezulta și din dublarea unor părți de propoziție prin anticipare sau reluare prin pronume care se acordă cu termenul anticipat, respectiv reluat. Exemplu în franceză: Ces filles, elles croient au père Noël „Aceste fete cred în moș Crăciun” (literal „Aceste fete, ele cred…”)[4].

O limbă mai puțin marcată pentru categoria numărului decât româna este, de pildă, maghiara. În aceasta se folosește forma de singular în locul celei de plural, deși sensul cuvântului este de plural, în mai multe cazuri:

  • părțile perechi sau plurale ale corpului ca obiecte posedate: Piszkos a kezed „Ai mâinile murdare”[15];
  • substantivul cu atribut exprimat printr-un numeral cardinal sau prin alt cuvânt care exprimă o cantitate mai mare decât unitatea: három füzet „trei caiete”, Hány könyvet vettél? „Câte cărți ai cumpărat?”[16];
  • atributul adjectival: híres írók „scriitori celebri”[17];
  • substantive numărabile văzute ca nenumărabile în anumite contexte: Virággal díszítjük a termet „Împodobim sala cu flori”[18].

Singularia tantum și pluralia tantum[modificare | modificare sursă]

În limbile care posedă categoria numărului, și substantivele nenumărabile au formă de singular sau de plural. Primele, numite singularia tantum, care satisfac numai contexte de singular, sunt nume de materie, unele nume abstracte[1] și unele nume proprii:

  • ro făină, lapte, curaj, entuziasm[1];
  • fr le vin „vinul”[4];
  • en wood „lemn”, air „aer”, anger „mânie”[19];
  • bs duhan „tutun”, šećer „zahăr”, Bosna „Bosnia”[20];
  • hu homok „nisip”, víz „apă”[21].

Substantivele pluralia tantum se caracterizează prin imposibilitatea de a satisface contexte de singular:

  • ro moaște, zori, icre, tăieței[1];
  • fr les ciseaux „foarfeca”, les obsèques „funeraliile”[4];
  • en scissors „foarfecă”, measles „rujeolă”, the Alps „Alpii”[22];
  • bs naočari „ochelari”, vrata „ușă”, Karpati „Carpații”[20];
  • hu javak „bunuri”, gázművek „întreprindere de distribuție a gazelor”, Amerikai Egyesült Államok „Statele Unite ale Americii”[23].

Limita dintre numărabil și nenumărabil nu este netă. Interpretarea unui sau altui substantiv ca aparținând primei clase sau celei din urmă poate diferi de la limbă la limbă. Bunăoară, în limba rusă, горох (goroh) „mazăre” este un singulare tantum, ca în română, dar în engleză nu este, putându-se spune a pea „un bob de mazăre”[24]. Alte exemple se pot vedea mai sus: en scissors vs. ro „foarfecă”, bs vrata vs. ro „ușă”.

În cadrul aceleiași limbi, unele substantive pot fi văzute în anumite contexte ca nenumărabile, în altele ca numărabile:

  • ro bunătate nenumărabil ca nume abstract denumind o calitate vs. numărabil cu sensul de „lucru de calitate bună”, cu pluralul bunătăți[25];
  • en much cake „multă prăjitură” (nenumărabil) vs. a cake, many cakes „o prăjitură, multe prăjituri” (numărabil)[26];
  • hr brašno „făină” (nenumărabil) vs. Sva pšenična brašna nisu ista „Nu toate făinurile de grâu sunt la fel”[27];
  • hu homok „nisip” ca materie (nenumărabil) vs. murvás homokok „nisipuri cu pietriș fin” (numărabil) [21].

Substantive colective[modificare | modificare sursă]

Substantivele colective sunt cuvinte care, cu forma de singular, denumesc o mulțime de obiecte de același fel. În unele limbi, ca româna, au și formă de plural, care desemnează mai multe mulțimi de același fel. Unele dintre ele reprezintă mulțimi nedefinite, ex. cârd, ceată, grup, stol. Pe lângă substantive bază ca acestea mai sunt și unele derivate cu afixe specifice: alun, țărănime etc. Unele substantive colective indică mulțimi exacte: cvartet, deceniu, secol etc.[28].

Exemple în alte limbi:

  • fr une meute „o haită”, un essaim „un roi”; derivate: une chênaie „un stejeriș”, une cerisaie „o livadă de cireși”[29];
  • en herd „turmă”, cattle „vite”, people „oameni”[30];
  • hu csapat „echipă”; derivate: fenyves „brădet”, lakosság „populație”[31].

Limbile din diasistemul slav de centru-sud sunt printre cele în care substantivele colective care au și formă de plural sunt minoritare (ex. hr momčad „echipaj”, momčadi „echipaje”) față de cele care sunt totodată singularia tantum: cvijeće „flori”, perje „penaj”[27].

O noțiune apropiată de cea de substantiv colectiv este cea de substantiv generic care, la forma de singular, exprimă de regulă singularitatea, dar în anumite contexte reprezintă pluralitatea cu aceeași formă, care poate fi înlocuită cu cea de plural fără să se schimbe sensul enunțului:

  • ro Pompierul nu lasă focul nestins[32];
  • fr L’homme est mortel „Omul este muritor”[33];
  • en The bat is an interesting creature „Liliacul este o ființă interesantă”[34].

Probleme de acord[modificare | modificare sursă]

De regulă, acordul în număr se face după formă, dar sunt și cazuri în care se face după înțeles sau prin atracție.

Acordul după înțeles sau prin atracție privește, printre altele, părțile de propoziție multiple. Exemple în română:

Nici mama, nici tata n-a(u) venit – acord facultativ după formă sau după înțeles al predicatului cu subiectul[35];
limba și literatura română – acord prin atracție al atributului adjectival cu elementul cel mai apropiat al determinatului multiplu[36].

Cu substantivele pluralia tantum, acordul se face de regulă după formă, la plural, dar în maghiară, bunăoară, care, spre deosebire de limbile indoeuropene are o preferință generală pentru singular (vezi mai sus), sunt și pluralia tantum ce denumesc o singură noțiune unitară, cu care acordul se face la singular, ex. Az Amerikai Egyesült Államok elnökválasztásra készül „Statele Unite ale Americii se pregătesc de alegeri”[37]. Și în engleză există acest fel de acord: The United States has reacted angrily „Statele Unite au reacționat cu mânie”[38].

Acordul cu substantivele colective este de obicei după formă, la singular, dar uneori este după înțeles. În română se întâlnește în mod facultativ: Un stol de ciori trecu... deasupra noastră (Alexandru Vlahuță) vs. Un stol de păsări se roteau deasupra nucului (Dumitru Matcovschi)[39]. În engleză sunt cazuri când acordul după înțeles este obligatoriu: Some cattle have got out into the road „Niște vite au ieșit pe șosea”[38].

În limbile în care adresarea politicoasă se face cu persoana a II-a plural și către o singură persoană, predicatul verbal se acordă după formă, deci la plural, cu subiectul, în ciuda singularității de fapt a acestuia. Exemplu cu predicat verbal: fr Entrez, Madame „Intrați, doamnă”[40]. Verbul copulativ din predicatul nominal se acordă în același fel, dar numele predicativ se acordă la singular:

  • fr Êtes-vous content, Monsieur ? „Sunteți mulțumit, domnule?”[41];
  • hr Vi ste već odavna lovac? „Dumneavoastră sunteți de mult vânător?”[42].

În română, dezacordul este dublu în construcția echivalentă, dat fiind că pronumele dumneavoastră este la singular. Cu acesta, verbul copulativ este totdeauna la plural, iar numele predicativ se acordă după înțeles cu subiectul: Dumneavoastră sunteți mulțumit / mulțumită / mulțumiți / mulțumite[43].

În afară de pluralul politeții există și alte cazuri de acord la plural în contradicție cu numărul real. Exemple în română[44]:

  • pluralul oficial sau reprezentativ (în stilul administrativ): Raportăm îndeplinirea planului trimestrial. Director...;
  • pluralul autorului (în stilul științific): În acest articol vom demonstra...;
  • pluralul modestiei (în limba populară): Suntem tatăl ei;
  • pluralul ironic: S-avem iertare!

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b c d e f g h i j k l m Bidu-Vrănceanu 1997, p. 177.
  2. ^ a b Constantinescu-Dobridor 1998, articolul număr.
  3. ^ a b c d Bussmann 1998, p. 819.
  4. ^ a b c d e f g Dubois 2002, pp. 325–327.
  5. ^ Bussmann 1998, p.341.
  6. ^ Greenberg 2006, p. 31.
  7. ^ Greenberg 2006, p. 62.
  8. ^ Greenberg 2006, p. 122.
  9. ^ Klajn 2005, p. 49 (gramatică sârbă).
  10. ^ Bidu-Vrănceanu 1997, p. 456–457.
  11. ^ a b c Eifring și Theil 2005, cap. 2, p. 31.
  12. ^ a b c Eifring și Theil 2005, cap. 4, p. 5.
  13. ^ Eifring și Theil 2005, cap. 2, p. 28.
  14. ^ Rounds 2001, p. 296.
  15. ^ Szende și Kassai 2001, p. 37.
  16. ^ Szende și Kassai 2001, pp. 59–60.
  17. ^ Szende și Kassai 2001, pp. 408.
  18. ^ H Varga 2012, p. 89.
  19. ^ Bussmann 1998, p. 1080.
  20. ^ a b Jahić 2000, p. 192–193 (gramatică bosniacă).
  21. ^ a b H. Varga 2012, p. 90.
  22. ^ Bussmann 1998, p. 914.
  23. ^ H. Varga 2012, p. 91.
  24. ^ Kibort și Corbett 2008.
  25. ^ Bidu-Vrănceanu 1997, p.  331.
  26. ^ Crystal 2008, p. 120.
  27. ^ a b Barić 1997, p. 100 (gramatică croată).
  28. ^ Bidu-Vrănceanu 1997, p. 109–110.
  29. ^ Dubois 2002, p. 91.
  30. ^ Bussmann 1998, p. 200.
  31. ^ Bokor 2007, p. 222.
  32. ^ Avram 1997, p. 110.
  33. ^ Dubois 2002, p. 434.
  34. ^ Crystal 2008, p. 209.
  35. ^ Bărbuță 2000, 248. o.
  36. ^ Bărbuță 2000, 251. o.
  37. ^ H. Varga 2012, p. 95.
  38. ^ a b Eastwood 1994, p 197.
  39. ^ Bărbuță 2000, p. 246.
  40. ^ Grevisse și Goosse 2007, p. 512.
  41. ^ Grevisse și Goosse 2007, p. 544.
  42. ^ Barić 1997, p. 447.
  43. ^ Avram 1997, p. 166.
  44. ^ Avram 1997, p. 241.

Surse bibliografice[modificare | modificare sursă]

  • Avram, Mioara, Gramatica pentru toți, ediția a II-a, București, Humanitas, 1997, ISBN 973-28-0769-5
  • hr Barić, Eugenija et al., Hrvatska gramatika (Gramatica limbii croate), ediția a II-a revăzută, Zagreb, Školska knjiga, 1997, ISBN 953-0-40010-1 (accesat la 10 ianuarie 2019)
  • hu Bokor, József, Szófajtan (Părțile de vorbire), A. Jászó, Anna (coord.), A magyar nyelv könyve (Cartea limbii maghiare), ediția a VIII-a, Budapesta, Trezor, 2007, ISBN 978-963-8144-19-5, pp. 197–253 (accesat la 10 ianuarie 2019)
  • Constantinescu-Dobridor, Gheorghe, Dicționar de termeni lingvistici, București, Teora, 1998; online: Dexonline (DTL) (accesat la 10 ianuarie 2019)
  • fr Dubois, Jean et al., Dictionnaire de linguistique (Dicționar de lingvistică), Paris, Larousse-Bordas/VUEF, 2002
  • fr Grevisse, Maurice și Goosse, André, Le bon usage. Grammaire française (Folosirea corectă a limbii. Gramatică franceză), ediția a XIV-a, Bruxelles, De Boeck Université, 2007, ISBN 978-2-8011-1404-9
  • en Kibort, Anna și Corbett, Greville G., Number (Numărul), Grammatical Features Inventory (Inventarul categoriilor gramaticale), Surrey Morphology Group, Universitatea din Surrey, 2008 (accesat la 10 ianuarie 2019)
  • fr Szende, Thomas și Kassai, Georges, Grammaire fondamentale du hongrois (Gramatica fundamentală a limbii maghiare), Paris, Langues et mondes – l'Asiathèque, 2001 ISBN 2-911053-61-3