Verb defectiv

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Jump to navigation Jump to search

În gramatică, se numesc defective verbele care nu au paradigma de conjugare completă. Unora din verbele defective le lipsesc doar una sau cîteva forme izolate (de exemplu verbul a putea nu are forme pentru modul imperativ), în timp ce altora le lipsește aproape întreaga paradigmă (de exemplu verbul arhaic a nevoi nu mai păstrează decît forma de participiu).

În limba română[modificare | modificare sursă]

Verbele defective din limba română se pot clasifica în trei grupe, după explicația care se dă paradigmei incomplete:

  • Unele verbe vechi, care cu timpul au mai rămas doar în expresii izolate sau în graiuri conservatoare, păstrează doar o parte forme, de exemplu: a păsa (cu sensurile „a merge”, „a încerca”), a la („a spăla”), a va („a merge”, păstrat doar în expresia „mai va”), a nevoi (folosit azi numai la participiu). De asemenea, unele verbe neologice nu s-au adaptat suficient pentru a avea o paradigmă completă, de exemplu: a accede, a concede, a converge, a deceda, a desfide, a detraca, a diverge, a divide, a exige, a inflige, a radiofica, a transcende.
  • În unele cazuri rare se poate întîmpla ca punînd un verb în forma care rezultă natural prin conjugare, această formă să fie identică fie cu un alt verb, fie cu o altă formă a aceluiași verb. De exemplu, verbul a rage pus la participiu ar da forma ras, care însă se confundă cu participiul verbului a rade; ca urmare verbul a rage nu se folosește niciodată la participiu. Din același motiv din paradigma verbului a vrea lipsesc formele de indicativ imperfect; în locul lor se folosesc formele verbului sinonim a voi. Altfel enunțuri precum: „el putea, dar nu vrea” ar fi ambigue în privința timpului celui de-al doilea verb. Exprimarea obișnuită este „el putea, dar nu voia”. (O altă soluție pentru a evita ambiguitatea, considerată greșită în limba literară, este folosirea formelor de tipul el vroia, un hibrid între el vrea și el voia.)
  • Există și verbe care nu se conjugă la toate formele din motive semantice. De exemplu unele verbe, precum a vrea și a putea, nu admit forme de imperativ, iar altele, ca a avea (cu sens posesiv) și a aparține admit doar forma negativă a imperativului.

Verbe unipersonale[modificare | modificare sursă]

Tot în categoria verbelor defective se înscriu și verbele unipersonale, care din toată paradigma modurilor personale păstrează doar persoana a III-a, uneori numai forma de singular, iar alteori ambele numere. Din punctul de vedere al motivului pentru care nu se folosesc și la alte persoane, verbele unipersonale se clasifică astfel:

  • Verbe care nu admit subiect. Aici intră unele verbe care descriu fenomene meteorologice (a ninge, a ploua, a burnița) precum și verbe care exprimă stări sufletești și se utilizează cu subiectul logic în cazul dativ: îmi pasă de, îmi arde de, mi s-a urît de, îi cășunează pe.
  • Verbe care admit subiect, dar la care acesta este fie neanimat (a apune, a bubui, a consta, a concorda, a curge, a derapa, a germina, a izvorî), fie animat, dar nu uman (a măcăi, a mieuna, a necheza, a oua).
  • Verbe care pe post de subiect au o propoziție întreagă („Se cuvine să am grijă.”), un verb la o formă nepersonală („Se cuvine a avea grijă.”) sau un pronume care ține locul acestora („Se cuvine asta.”). La fel se comportă verbe precum: mă interesează să, se întîmplă să, reiese că, mă surprinde că, trebuie să, urmează să, îmi vine să etc.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan - Al. Rosetti”, Gramatica limbii române, Editura Academiei Române, București, 2005 (vol. I, pp. 569-571)