Alternanță fonetică

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Jump to navigation Jump to search

În lingvistică, alternanța fonetică este un fenomen morfofonologic care constă în schimbarea regulată a unui sunet sau grup de sunete din rădăcina unui cuvânt cu alt sunet/grup de sunete sau cu lipsa sunetului/grupului de sunete. Are loc în cursul flexiunii sau cu ocazia derivării. Alternanța fonetică marchează singură sau asociată cu un afix categoria morfologică a cuvântului, adică numărul, genul, cazul, forma verbală etc., respectiv deosebește cuvântul derivat de cuvântul bază[1].

Sunetele sau grupurile de sunete care alternează sunt considerate uneori infixe, adică mijloace ale unei flexiuni, respectiv derivări numite interne. În limba engleză, de exemplu, infixe sunt vocalele cuvintelor sing forma de bază a verbului „a cânta” ~ sang trecutul simplu al verbului ~ sung participiul verbului ~ song substantivul „cântec” [2]. Dacă o asemenea alternanță nu este asociată cu adăugarea vreunui afix, ca în exemplul precedent, atunci este numită independentă, iar dacă este cauzată de adăugarea unui afix, atunci este vorba de o alternanță combinatorie[3].

Alternanța poate avea loc între vocale, ca în exemplul de mai sus, între o vocală și un diftong, între consoane sau grupuri de consoane, iar o alternanță vocalică poate avea loc în același timp cu una consonantică. Sunt și cazuri în care o consoană alternează cu o vocală sau un sunet cu zero.

Alternanța fonetică, mai ales cea independentă, este caracteristică mai ales pentru limbile numite flexionare, dar cum tipurile de limbi nu sunt exclusive, se găsește și în limbi de alte tipuri.

În câteva limbi flexionare[modificare | modificare sursă]

În limba română[4]:

  • alternanțe vocalice:
    • vocală ~ vocală: fată ~ fete, fac ~ făcut, măr ~ meri, tânăr ~ tineri;
    • vocală ~ diftong: negru ~ neagră, scot ~ scoate;
  • alternanțe consonantice:
    • consoană ~ consoană: pot ~ poți, brad ~ brazi, urs ~ urși, plec ~ pleci ([k] ~ [t͡ʃ]);
    • grup consonantic ~ grup consonantic: muscă ~ muște;
  • alternanțe vocalice și consonantice concomitente: carte ~ cărți, ti ~ tuturor.

În limba franceză[5]:

  • alternanțe vocalice: répéter „a repeta” ~ il/elle répète „repetă”, peut „poate” ~ put „putu”;
  • alternanță consonantică: neuf „nou” ~ neuve „nouă”;
  • alternanțe consoană ~ zero: ils/elles battent „ei/ele bat” ~ il/elle bat „el/ea bate”, étudiante „studentă” ~ étudiant „student” (t final nu se pronunță în aceste cuvinte).

În limba sârbă[6]:

  • alternanță consonantică: Srbija „Serbia” ~ srpski „sârbesc”;
  • alternanță vocală ~ consoană: beo „alb” ~ bela „albă”, pepeo „cenușă” ~ pepela „al/a/ai/ale cenușii”;
  • alternanță vocală ~ zero: borac „luptător” ~ borcu „luptătorului” (cazul dativ).

În limba germană: Haus „casă” ~ Häuser „case” ~ Häuschen „căsuță”[7].

În limba latină: facio „(eu) fac” ~ feci „făcui” ~ efficio „(eu) îndeplinesc”[3].

În limba spaniolă: hace „face” ~ hice „făcui” ~ hecho „făcut”[8].

În limba arabă: kitab „carte” ~ katib „scrib, scriitor” ~ kataba „a scris”[9].

În limba maghiară[modificare | modificare sursă]

Deși este o limbă aglutinantă, există și în maghiară fenomene de alternanță asemănătoare cu unele de mai sus, dar numai de natură combinatorie.

Adăugarea unor sufixe provoacă în rădăcină schimbarea cantității vocalei celei mai apropiate de sufix, de la lungă la scurtă. Exemple de alternanțe la adăugarea sufixului de plural: víz „apă” ~ vizek, tűz „foc” ~ tüzek, út „drum” ~ utak, szótő „rădăcină a cuvântului” ~ szótövek, ló „cal” ~ lovak. În cazul vocalelor á și é are loc pe lângă schimbarea cantității și cea a altor caracteristici: nyár [ɲaːr] „vară” ~ nyarak [ɲɒrɒk], kéz [keːz] „mână” ~ kezek [kɛzɛk][10].

Un fenomen mai general decât cel de mai sus privește vocalele a și e când sunt finale de rădăcină sau sufix. Atunci, cu relativ multe sufixe, schimbarea este inversă: alma „măr” ~ almás „cu mere”, medve „urs” (nominativ) ~ medvét (acuzativ)[11].

Există și alternanță vocală ~ zero, în cazul unor cuvinte: bokor „tufă” ~ bokrok „tufe”, fürödtem „m-am scăldat” ~ fürdik „se scaldă”, terem „sală” (nominativ) ~ termet (acuzativ)[12], fekete „negru” ~ feketít „înnegrește”[13].

În unele rădăcini verbale există ca neregularități alternanță consonantică și alternanță consoană ~ zero, de exemplu eszünk „mâncăm” ~ ehet „poate mânca” ~ evés „mâncare” (acțiunea)[14].

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Constantinescu-Dobridor 1980, p. 28.
  2. ^ Bussmann 1998, p. 3.
  3. ^ a b Dubois 2002, p. 30.
  4. ^ Constantinescu-Dobridor 1980, pp. 28–29.
  5. ^ Fiodorov 2008, pp. 25–26.
  6. ^ Klajn 2005, pp. 29–39.
  7. ^ Bussmann 1998, p. 1240.
  8. ^ Kattán-Ibarra și Pountain 2005, p. 429.
  9. ^ Sala și Vintilă-Rădulescu 1981, p. 24.
  10. ^ Siptár 2006, p. 15.
  11. ^ Siptár 2006, p. 17.
  12. ^ Siptár 2006, p. 19.
  13. ^ Kiefer 2006, p. 45.
  14. ^ Bokor 2007, p. 261.

Surse bibliografice[modificare | modificare sursă]

  • hu Bokor, József, Szóalaktan (Morfologie), A. Jászó, Anna (coord.), A magyar nyelv könyve (Cartea limbii maghiare), ediția a VIII-a, Budapesta, Trezor, 2007, ISBN 978-963-8144-19-5, pp. 254–292 (accesat la 11 februarie 2018)
  • Constantinescu-Dobridor, Gheorghe, Mic dicționar de terminologie lingvistică, București, Albatros, 1980
  • fr Fiodorov, V. A., Теоретическая фонетика французского языка. Учебно-методическое пособие для вузов (Fonetica teoretică a limbii franceze. Mijloc de învățământ pentru universități), Centrul de editare și imprimare al Universității de Stat din Voronej, 2008 (accesat la 11 februarie 2018)
  • hu Kiefer, Ferenc, 3. fejezet – Alaktan (Capitolul 3 – Morfologie), Kiefer, Ferenc (coord.) Magyar nyelv (Limba maghiară), Budapesta, Akadémiai Kiadó, 2006, ISBN 9630583240, pp. 54–79; online: A magyar nyelv, Digitális Tankönyvtár (Bibliotecă didactică digitală), PDF de descărcat, pp. 34–49 (accesat la 11 februarie 2018)
  • sr Klajn, Ivan, Gramatika srpskog jezika (Gramatica limbii sârbe), Belgrad, Zavod za udžbenike i nastavna sredstva, 2005. ISBN 86-17-13188-8 (accesat la 11 februarie 2018)
  • Sala, Marius și Vintilă-Rădulescu, Ioana, Limbile lumii. Mică enciclopedie, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1981
  • hu Siptár, Péter, 2. fejezet – Hangtan (Capitolul 3 – Fonetică și fonologie), Kiefer, Ferenc (coord.), Magyar nyelv (Limba maghiară), Budapesta, Akadémiai Kiadó, 2006, ISBN 9630583240, pp. 54–79; online: A magyar nyelv, Digitális Tankönyvtár (Bibliotecă didactică digitală), PDF de descărcat, pp. 14–33 (accesat la 11 februarie 2018)