Locuțiune

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Gramatică
Morfologie
Parte de vorbire
Flexibilă
Neflexibilă
Locuțiune
Adjectivală
Adverbială
Conjuncțională
Prepozițională
Substantivală
Verbală
Sintaxă
Cazuri
Sintaxa propoziției
Parte de propoziție
Complement
Sintaxa frazei
Propoziție subordonată
Propoziție circumstanțială

Locuțiunea este, în morfologie un grup de cuvinte cu înțeles unitar care se comportă, din punct de vedere gramatical, ca o singură parte de vorbire. Proba cea mai evidentă că un anume grup de cuvinte este o locuțiune este sinonimia cu un cuvânt. Exemple: aducere aminte – amintire, de valoare – valoros, valoroasă, cine știe cine – cineva, a-și bate joc – a batjocori etc.[1] Totuși, o asemenea sinonimie nu există pentru toate locuțiunile.

În limba română există locuțiuni pentru aproape toate părțile de vorbire, excepție făcând, după unii lingviști[2], numeralul și articolul, după alții[3] numai articolul, locuțiuni numerale fiind considerate numeralele distributive (câte doi, câte trei, câte un sfert etc.). Astfel există locuțiuni:

Din punct de vedere lexical, locuțiunea se caracterizează prin unitate semantică realizată prin pierderea individualității cuvintelor componente. În unele locuțiuni supraviețuiesc cuvinte arhaice care nu mai sunt folosite în limba actuală sau există cuvinte din graiuri neacceptate de standardul limbii în afara locuțiunilor, de exemplu adverbul buzna în locuțiunea verbală a da buzna sau substantivul zadar în locuțiunea adverbială în zadar[4].

Caracteristicile gramaticale ale locuțiunii sunt ordinea de obicei fixă a componentelor, posibilitățile reduse de disociere, frecventa dificultate a analizei interioare a grupului (de exemplu în a băga de seamă, a ține minte, pe de rost) și prezența unor forme flexionare neacceptate de standard în afara locuțiunilor: a băga în sperieți, de-a prinselea, pe de lături[4].

Există uneori paralelisme de structură între locuțiuni corespunzătoare unor părți de vorbire diferite. Exemple[5]:

  • cu toate acestea (locuțiune adverbială) – cu toate că (locuțiune conjuncțională);
  • în jur (locuțiune adverbială) – în jurul (locuțiune prepozițională);
  • înainte de (a) (locuțiune prepozițională) – înainte (ca) să (locuțiune conjuncțională);

Uneori asemenea paralelisme se creează prin derivare: a aduce aminte > aducere aminte, a băga de seamă > băgare de seamă > băgător de seamă[5].

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Constantinescu-Dobridor 1980, pp. 275-276.
  2. ^ De exemplu Constantinescu-Dobridor 1980, p. 275.
  3. ^ De exemplu Avram 1997, p. 139.
  4. ^ a b Avram 1997, p. 32.
  5. ^ a b Avram 1997, p. 33.

Surse bibliografice[modificare | modificare sursă]

  • Avram, Mioara, Gramatica pentru toți, București, Humanitas, 1997, ISBN 973-28-0769-5
  • Constantinescu-Dobridor, Gheorghe, Mic dicționar de terminologie lingvistică, București, Albatros, 1980