Istoriografie

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Alegoria scrierii istoriei Jacob de Wit (1754). Scriitorul istoric, Ptolemeu I-stapanul obiectivitatii, care scrie despre Alexandru cel Mare este supravegheat de Femeia nuda, care simbolizeaza "Adevarul istoric" si Atena-intelepciunea, care ii ofera sfaturi

Istoriografia este știința auxiliară a istoriei care se ocupă cu studiul evoluției concepțiilor și cu studiul operelor istorice, totalitatea scrierilor periodice dintr-o anumită perioadă sau dintr-o anumită țară și totalitatea cercetărilor istorice privitoare la un anumit aspect.Istoriografia se poate referi așadar la două noțiuni diferite, dar complementare:în sens larg, se referă la metodologia și practica istoriei; și în sens restrâns, referindu-se la orice scriere despre și nu neapărat de istorie.

Concepția din urmă se completează cu cea dintâi prin faptul că analizează narațiunea, viziunea asupra lumii (ceea ce Lucien Febvre numea utilaj mental), argumentarea și metoda de prezentare a micro- și macro-cosmosului.

Savanții dezbat istoriografia pe subiecte-gen "Istoriografia catolicismului" sau "istoriografia islamului timpuriu" ori "Istoriografia chineză"-precum și alte abordări specifice de gen , cum ar fi istoria politică și istoria socială . Începând cu secolul al XIX-lea, odata cu ascensiunea istoriei academice , un corp de literatură istoriografică s-a dezvoltat . Cât de mult erau istoricii influențați de propriile grupuri de interes și devotati concepțiilor personale cu privire la țara lor natalǎ- este o chestiune mult dezbătută[1].Interesele de cercetare ale istoricilor s-au schimbat în timp, iar în ultimele decenii a avut loc o trecere de la studiul istoriei diplomatice, economice și politice tradiționale la noi abordări, în special la studii sociale și culturale.

Termenul[modificare | modificare sursă]

În epoca modernă timpurie, termenul de "istoriografie" era utilizat pentru mai multe sensuri, ca "scrierea istoriei".Ulterior, a însemnat și " istoric ". Mulți istoricii oficiali au primit titluri gen "istoriograful regal", în Suedia (din 1618), Anglia (din 1660), si Scoția (din 1681).Titlul scoțian este încă existent.

Definirea[modificare | modificare sursă]

Furay și Salevouris (1988) au definit istoriografia ca fiind modul de studiu al istoriei care a fost și este scrisă - istoria scrisului istoric ... Când studiem" istoriografia " nu înseamnă că studiem evenimentele din trecut în mod direct, dar facem interpretări ale acestor evenimente din lucrările istoricilor individuali.

Instrumente[modificare | modificare sursă]

Pentru reconstituirea evenimentelor istorice se folosesc:

Principalele probleme ale istoriografiei[modificare | modificare sursă]

  • în primul rând depistarea surselor (primare sau secundare), indispensabile oricărui discurs istoriografic;
  • în cazul surselor primare, trebuie cercetată persoana care a redactat documentul (deci cel/cea care face istoria) în contextul socio-cultural, în timp ce pentru sursele secundare trebuie depistate orintările teoretice (ideologia) și accepțiunile practice (metodologia) ale discursului în cauză;
  • trebuie depistat ce este autentic sau părtinitor, inteligibil sau abscons, adevăr sau falsificare;
  • trebuie să înțelegem viziunea asupra istoriei în momentul scrierii lucrării;
  • trebuie să înțelegem ce anume era menit a fi mesaj moral într-o operă;
  • care era publicul-țintă;
  • ce surse au fost privilegiate și ce surse au fost ignorate.

Având mereu în vedere legătura dintre arta oratorică și istorie, Cicero ajunge la considerații mai generale asupra istoriografiei , asupra importanței ei sociale:“Să nu știi ce s-a întâmplat înainte de a te fi născut, înseamnă a fi mereu copil. Căci ce este viața omului, dacă ea nu se împletește, prin istoria evenimentelor trecute, cu viața înaintașilor?” Considera că pentru ca cineva să se poată numi cu adevărat istoric, trebuie să îndeplinească anumite condiții, să respecte ceea ce Cicero numește “legile istoriei”. Prima este să nu se spună neadevăruri, a doua să se îndrăznească întotdeauna scrierea adevărului, a treia să se scrie fără părtinire și fără ură. Este necesar să se respecte succesiunea cronologică, iar faptele să fie localizate. Istoricul trebuie să-și expună punctul de vedere, să nu se limiteze la o simplă prezentare a faptelor, ci să caute și cauzele lor, să se preocupe de psihologia personalităților. Stilul istoricului nu trebuie să aibă însă asprimea din tribunale și împunsăturile de idei obișnuite în forum. În general, trebuie să aibă în vedere că, prin exemplele, bune sau rele, pe care le oferă, istoria este o învățătoare a vieții (Historia magistra vitae).

Istoria Istoriografiei[modificare | modificare sursă]

Istoriografia anticǎ (500 î.e.n.-300 e.n.)[modificare | modificare sursă]

Nașterea studiului istoriei are loc în mileniul III î.e.n., datorându-se inventării scrisului, elaborării unui sistem calendaristic și apariției statelor și a unor structuri de putere, ce aveau interesul consemnării în scris a unor fapte esențiale pentru comunitate; Totuși, antichitatea strǎveche abunda de legende despre geneza lumii, eroi și zei, cronici și anale ce consemnau lacunar evenimentele rǎaspândite în Orientul antic.Egiptenii sau mesepotamenienii antici nu prea consemnau fapte istorice reale din perspectivǎ, registrele consemnând revǎrsarile fluviilor, fenomenele astronomice, arborele genealogic al suveranilor sau poemele sau basoreliefurile care consemnau victoria militarǎ glorioasǎ al unui suveran. S-au remarcat opere mitice ca Epopeea lui Ghilgameș (scrisǎ în mileniul III î.e.n., poem păstrat, lacunar, pe 12 tăblițe de lut, în biblioteca regelui asirian Assurbanipal, de la Ninive); Mahābhārata și Ramayana (secolele VIII-IV î. e.n., scrise în India în limba sanscrită ), Iliada și Odiseea, epopeei atribuite lui Homer, (pe care le-a scris în Ionia, secolul al VIII-lea î.e.n.) sau Vechiul Testament- o serie de cărți ebraice, având între 100 și 150 de autori, scrisă de-a lungul mileniului I î.e.n.[2]

Istoriografia greacǎ[modificare | modificare sursă]

Herodot
Thucydide
Xenophon
Aristotel

Lumea greceascǎ a avut condiții mult mai favorabile decât acelea din Orientul antic pentru dezvoltarea studiului istoriei.Spre deosebire de Grecia care avea o structura social-politicǎ superioarǎ, unde predominau polisurile ale căror multitudine și specificul organizării lor au permis participarea unui mare număr de cetățeni la viața publică, în Orient, puterea era deținutǎ de un despot, considerat un trimis divin pe tron, ce nu îngăduia o viață politică și posibilitatea unei gândiri libere Dezbaterile din agora au contribuit la stimularea gândirii politice și la dezvoltarea generală a spiritului grec. O primǎ încercare de-a explica originea lumii i-a aparținut lui Hesiod cu lucrările sale Teogonia (Originea zeilor) și Munci și zile.

Preocupările pentru studierea trecutului s-au amplificat în secolul al VI-lea î.Hr., în orașele din Ionia, unde a apărut o bogată literatură istorico-geografică, ilustrată de logografi (scriitori în proză). Logografii nu erau istorici în sensul propriu al cuvântului, ei oscilau între poezia epică și noul spirit filosofic care se afirma în această epocă, între mitologie și realitate, ceea ce confereau scrierilor lor un caracter mixt .Ei își alegeau subiectele din trecutul îndepărtat (genealogii ale ginților nobile, care de obicei începeau cu zeii, legende despre întemeierea orașelor etc.). Au desfășurat un efort considerabil pentru documentare. În tendința de a strânge informații cât mai ample și mai sigure, ei au practicat în mod curent constatarea la fața locului (autopsia).Logografii se ocupau de istoria cetăților grecești și de aceea a altor populații și state, ceea ce contribuia la lărgirea orizontului scrierilor lor. Cei mai importanți dintre ei au fost Hecateu din Milet și Hellanicos din Mitilene.


Om politic și cărturar, Hecateu a trăit în a doua jumătate a secolului al VI-lea și la începutul secolului al V-lea î.Hr. A călătorit mult, el fiind acela care a denumit Egiptul “un dar al Nilului”. Hecateu manifestă notabile preocupări pentru unele aspecte esențiale ale cercetării trecutului. El își propune însă să stabilească o cronologie mai riguroasă a timpurilor legendare.

Celălalt logograf important, Hellanicos , are merite mai ales în dezvoltarea erudiției. Îi aparține prima încercare cunoscută de a alcătui un tablou cronologic, în raport cu ciclul anilor astronomici, al tuturor evenimentelor cunoscute din jumătatea de mileniu care despărțea epoca războiului troian de vremea sa. Pentru aceasta, a ales ca axă de referință lista preoteselor sanctuarului Herei din Argos (primul său succesor, Hippias din Elis, va prefera, exemplu care va fi urmat, lista învingătorilor la olimpiade). Tot Hellanicos este autorul primei monografii erudite, o istorie a Atenei (Atthis), ca și al altor scrieri asupra Eoliei și Arcadiei, sau asupra unor popoare străine (perșii, sciții). Se poate spune că prin el se realizează un început de specializare a cercetării trecutului.

Grecia secolului V î.e.n. era o civilizație citadină, o putere maritimă, dar diversificatǎ și dezbinatǎ în orașe-state.Democrația, libertatea religioasă, alfabetizarea cetățenilor, apariția publicului care avea un rol tot mai mare , dar și conflictul cu perșii au făcut ca Grecia sǎ fie locul de naștere al studiului istoriei.

Herodot din Hallicarnas(greacă: Ήροδοτος, Herodotos, n. 484 î.e.n. - d. cca. 425 î.e.n.) este considerat a fi "părintele istoriei (de catre Cicero), jurnalismului, geografiei".Acesta a făcut o imensă „anchetă”, sensul grecesc al cuvântului fiind „istorii”.A realizat o carte de istorie universală, atotcuprinzătoare, abordând toate problemele societății – istoricii de mai târziu se vor limita la istoria politico-militară.Cartea sa, "Istorii" este o istorie relativă ce nu afirmă superioritatea culturii grecești și pune accentul pe încântarea cititorului și nu pe adevăr sau pe caracterul științific.Herodot a fost criticat de Tucidide pentru naivitate și stilul axat pe curiozități.Opera sa este împǎrțitǎ în nouǎ cǎrți: Cartea I fiind dedicatǎ domniei regelui lidian Cresus, ascensiunea perșilor și mezilor sub domnia lui Cirus cel Mare, cartea a II-a este dedicată civilizației egiptene, cartea a III-a este cuprinde administrarea imperiului persan în timpul lui Cambyses al II-lea, cartea a IV-a este dedicată sciților și geților; iar ultimele cinci cǎrți descriu Rǎzboaiele medice din timpul domniilor lui Darius I și Xerxes.

La o generație după Herodot, asistǎm la un val de istorii locale ale orașelor-stat ( polisuri ).Primii istorici locali se angajau pentru pǎstrarea arhivelor scrise ale orașului și sanctuarului. Dionysius din Halicarnas a caracterizat acești istorici ca precursorii lui Tucidide.Istoriile locale au continuat să fie scrise pânǎ în antichitatea târzie , atâta timp cât orașele-state a supraviețuit. Hippias din Elis , care a scris listele cu câștigători la Jocurile Olimpice, a pus bazele cronologiei , iar Hellanicus din Lesbos a consemnat multe evenimente istorice locale în registrele civice , toate acestea fiind acum pierdute.


Tucidide[3] (460-395 î. e.n.) creează o nouă abordare pentru studiul istoric.Se axeazǎ pe adevărul istoric, istoria politică și militară.Este considerat al doilea întemeietor al istoriei.Respinge legendele, miturile și operele logografilor și „informarea la întâmplare”.Considera cǎ istoria trebuie să judece izvoarele pentru a extrage adevărul iar sursele cercetate trebuie privite critic.A scris despre Rǎzboiul Peloponesiac care conținea 8 cărți ce cuprind perioada 431-411 î.e.n., o vastǎ istorie militară și politică, numind conflictul ca fiind „cea mai puternică zguduire” sau „războiul cel mai de seamă”.A introdus conceptul de cauză (care separă cauza de pretext, cauzele fiind psihologice, economice, sociale, comerciale etc. ).A introdus introduce discursul fictiv (a inclus în descriere fraze de tipul „ce imi pare că ar fi trebuit să vorbească fiecare despre cele ce îi stăteau în față”).Tucidide este considerat a fi întemeietor al strategiei care rezuma gândirea politică și militară a Atenei , superioritatea sistemului politic atenian, față de cel spartanși afirma superioritatea războiului maritim asupra celui terestru,superioritatea resurselor bănești asupra resurselor, omenești superioritatea tehnologiilor militare ateniene și era adept al războiului economic și blocadei economice.Susținea că războiul trebuie purtat pe mare și uscat, la mare distanță de metropole, în plan economic, social, politic, comercial, cu scopul de a epuiza adversarul din punct de vedere economic și militar.Considerǎ cǎ prăbușirea Atenei este cauzată din interior, de slăbiciunile oamenilor săi.A caracterizat personalitǎți ca Pericle-"conducǎtorul ideal" sau "demagogul" Alcibiade.

Xenofon (430-355 î. Hr.) om politic, istoric, filosof și general, este autorul primei ilustrări a genului memorialistic, fiind unul din cei 10.000 de mercenari greci ce au făcut parte din armata lui Cyrus cel Tânăr, menționând aventura sa în lucrarea Anabasis.A continuat opera lui Tucidide în lucrarea Helenicele, punctul culminant fiind bătălia de la Matineea (362 î.e.n.); unde Cyrus cel Tânăr, satrapul Asiei Mici, s-a răsculat în 401 împotriva fratelui său, Artaxerses al-II-lea, pe care l-a învins lângă Babilon, dar a murit în luptă.


Aristotel (384-322 î. e.n.) :filosof cu operă vastă, din domenii variate : filosofie, politică, retorică etc., învățător al lui Alexandru cel Mare, a scris „Politica” și „Statul atenian”, îndreaptând istoria către cercetarea comparată a instituțiilor.Statul = anterior familiei și individului, este un organism natural; ideal este statul având clase sociale bine determinate.Considera ca scopul statului era fericirea, dobândită ca stare ce însoțește practicarea virtuților; statul condus de omul cel mai virtuos este monarhia (poate degenera în tiranie). Alte forme de guvernământ sunt aristocrația (poate degenera în oligarhie), republica (poate degenera în demagogie – guvernarea celor inculți). În lucrarile sale a criticat deseori democrația ca fiind șubredǎ și l-a criticat pe Pericle.

Istoriografia elenisticǎ[modificare | modificare sursă]

Ptolemeu I Soter
Polybios

Callisthenes (360-328 î. e.n.) a scris „Faptele lui Alexandru”, din care s-au păstrat 20 fragmente din perioada 334-331 î. e.n.Fiindcă l-a prezentat ca un răzbunător al grecilor pentru războaiele medice, și ca un erou legendar, Alexandru cel Mare a ordonat arestarea și executatarea autorului. Inspirată dupa opera sa, " Alexandria" (Pseudo-Callisthenes)este o lucrare populară romană cu caracter miraculos.Cleitharos a scris lucrarea „Despre Alexandru”, scrisă în jur de anul 310 î. e.n. din care s-au păstrat doar 35 fragmente.Generalul macedonean și regele elenistic al Egiptului, Ptolemeu I Soter (367-283 î.e.n.) a scris și el o lucrare din care s-au păstrat 21 de fragmente.Despre Alexandru cel Mare au scris Aristobul din Cassandra, Eumenes din Cardia, Diodotos din Eritreea (din a cǎrei lucrǎri s-au păstrat 115 scrisori), Diodor din Sicilia, Curtius Rufus ( 10 cărți, lucrări de retorică și anti-despotice), Pompeius Trogus și Plutarh (46-120) ( „Vieți paralele”).

În anii 320 î. e.n. , în Egiptul elenistic, un preot egiptean al zeului Ra, Manetho din Sebeytos a scris „Istoria Egiptului” – lucrare scrisă în vremea lui Ptolemeu I Soter și Ptolemeu al-II-lea .A introdus cronologia după dinastii(30 la numǎr), fiind denumite după locul de origine sau după filiațiune.Lucrarea nu a supraviețuit, dar o parte din ea a fost reconstituită.


La Babilon, Berossus, un istoric elenistic babilionian, preot al zeului Baal, a scris „Istoria Babilonului” în limba greacă.A fost publicată în vremea lui Antioch I, între 290-278 î. e.n.În prima parte tratează mitul babilonian ce privește crearea lumii sau victoria zeului Baal (Marduk) asupra lui Tiamat.

Timaios din Sicilia (c. 345-250 î.e.n.) care a studiat la Atena, a scris „Istorii” – o colecție de 40 cărți în care tratează istoria Italiei, Greciei, Siciliei din cele mai vechi timpuri până la primul război punic (264 î. Hr.).Este primul care scrie Istorie Literarǎ.

Polybius ( cca 201 - cca 120 î.e.n.), om politic, general și istoric grec, a fost contemporan cu cucerirea Mediteranei de către romani.A fost unul din cei 1000 de lideri aheeni sunt luați ostatici în Roma și a petrecut 17 ani la Roma ca prizonier în casa lui Publius Cornelius Scipios Aemilianus, cel care va cuceri și distruge Cartagina, în 146, bătălie la care va participa și Polybius, care se împrietenise cu Scipio.A scris „Istorii” – o colecție ce cuprinde 40 de cărți (în care descrie rǎzboaiele punice și războaiele macedonene din intervalul 264-146 î. Hr.), din care s-au păstrat primele 5 cărți și fragmente din celelalte cărți.Considera că pentru a fi adevăr istoric, era nevoie de 3 lucruri : studiul și critica izvoarelor, cunoașterea personală a locurilor și a țărilor și sǎ ai experiențǎ politică și militară .Pentru Polybius, istoria devine știință politică, carte de studiu pentru conducători.Este primul istoric ce părăsește narațiunea, pentru o analiză problematizată, fiind interesat de explicația evenimentelor, nu de evenimentele în sine.Polybius consideră că opusul democrației este ohlocrația.


Se atesta ca au existat istorici proveniti din est, ca istoricul fenician Sanchuniathon , dar care este considerat semi-legendar , iar scrierile sale atribuite sunt fragmentate .Au mai fost si alti istorici tarzii de origine palestiniana ca Philo din Byblos sau Eusebiu din Cezareea.


Istoriografia romanǎ[modificare | modificare sursă]

Istoriografia latină a fost inspirată după istoriografia greacă în privința concepției generale și a metodelor utilizate în redactarea lor. Preocuparea romanilor pentru trecut era veche și a constituit una dintre îndeletnicirile spirituale de bază întâlnite încă în creațiile orale, datorită bogatei și spectaculoasei lor istorii interne și externe.La ospețele romanilor erau cântate faptele de glorie ale marilor bărbați ai trecutului (carmina convivalia), prin acest mijloc fiind păstrate legendele despre începuturile Romei, utilizate de istorici mai târziu. Spiritul metodic al romanilor a obligat pe magistrați să aibă consemnate îndatoririle lor, să-și noteze activitatea în registre (acta) și să prezinte dări de seamă asupra ei (commentarii), ceea ce, împreună cu documentele privind situația economică (tabulae censoriae) și diferitele tratate, a dus la constituirea unor importante arhive. Aceleași obligații le aveau și preoții, care întocmeau calendarul și lista zilelor faste. De o importanță deosebită au fost Analele pontifilor. În ele, marele preot (Pontifex maximus) însemna principalele evenimente militare, politice și religioase petrecute în cursul unui an (de aici și denumirea), documentul fiind expus pentru a fi cunoscut de concetățeni. În a doua jumătate a secolului al III-lea î.Hr., interesul pentru istorie ia o formă nouă. Expansiunea romană și contactul cu cetățile grecești au stimulat viața culturală și au contribuit la apariția literaturii culte. Alături de teatru și poezia lirică, o deosebită prețuire a fost acordată epopeei. Romanii au fost influențați de Homer, dar poemele lor au avut un evident caracter național și se baza pe fapte istorice. Naevius ( care a participat, primul război punic) a scris epopeea Bellum Punicum. Urmașul și rivalul său artistic, Ennius și-a intitulat principala operă Annales, urmǎrind să îmbine “forța artistică a poeziei cu forța faptelor istorice consemnate”. Poemul său expunea faptele de la începuturile Romei până în primele decenii ale secolului al II-lea î.Hr. Ca și Naevius, Ennius a utilizat atât legendele, cât și izvoare istorice. Poemele lor au influențat pe Vergiliu, în Eneida, dar au fost utilizate și de istorici.

Istoriografia romană începe în vremea războaielor punice, la sfârșitul secolului III î. Hr., și capătă originalitate în secolul I î. Hr.Istoricii romani au pus accentul pe frumusețea redactării, spre deosebire de cei greci, care puneau accent pe cauzalitate și analiza evenimentelor.Fabius Pictor (254-?? î. e.n.), care era ofițer roman, și-a scris opera în greacă; începe cu Aeneas și termină cu lupta lui Hanibal.

Marco Porcio Caton Major
Cicero

Cato cel Bătrân (234-149 î. e.n.) a fost consul și cenzor în Roma.A organizat un program politic împotriva luxului și a fost autorul primei opere scrise în limba latină – „Originis” (170 î.e.n.).Din opera sa s-au păstrat 100 pagini de fragmente.

Cicero, cunoscutul retor și filosof roman a scris lucrǎri cu caracter filosofic ca De republica (Despre stat) - dialog politic pe tema celei mai bune forme de guvernare și a calităților conducătorului ideal;De legibus (Despre legi) - tot un dialog politic pe tema legislației și a tipului ideal de constituție;De natura deorum (Despre natura zeilor) - scriere pe tema existenței și esenței divinității;De divinatione (Despre divinație) - abordând tema divinației ca har și artă a prezicerii viitorului; și în sfârșit De fato (Despre destin) - o expunere asupra problemei destinului. Celebru pentru zicala "Historia magistra vitae (est)"("istoria este învățătorul vieții") din dialogul De Oratore.

Cicero ar fi dorit să scrie el însuși o istorie a timpurilor mai apropiate, dar, după cum singur o spune, i-au lipsit timpul și liniștea necesare unei asemenea îndeletniciri. S-a limitat numai la redactarea unei lucrări asupra consulatului său, care s-a pierdut. Ideile sale au fost însă aplicate de alți istorici din secolul I î.Hr.


Sallustius
Commentarii de Bello Gallico

Iulius Cezar (100-44 î. e.n.) a scris despre campaniile sale militare, comentarii despre războaiele galic și civil în "Commentarii de Bello Gallico" și "Commentarii de Bello Civili" .În lucrarea sa "Commentarii de Bello Gallico" ne prezintă societatea, organizarea și religia galilor.

Gaius Sallustius Crispus (86-34 î. e.n.) care a fost partizan al lui Caesar și numit guvernator al Africii a scris opere importante, ca: Conjurația lui Catilina ,Portretul lui Catilina și Războiul lui Iugurtha.

Titus Livius
Tacitus

Titus Livius[4] (59 î. e.n.-17 e.n.) a pus accent pe oratorie și a fost admirator al republicii și al valorilor republicane, partizan al lui Augustus.În opera sa principală, Ab urbe condita – De la fondarea Rome, elogiază pacea internă a Romei.A fost cea mai mare carte (142 cărți din care s-au păstrat 35): primele 10 cărți cuprindeau istoria Romei până la 210 î. e.n.; cărțile 21-45 cuprindeau „Războiul cu Hanibal” și câteva decenii după anul 200 î.e.n.El credea că principala cauză pentru care Roma stăpânește lumea este soarta.Pentru Titus Livius, istoria veche a Romei înseamnă „istorie cetățenească”.A descris portretul lui Hanibal, expunându-i calitățile militare, dar și defectele morale.În conceperea operei sale, nu a recurs la documente de primă mână, ci se baza pe operele unor istorici anteriori.Nu a avut nici un fel de pregătire politică sau militară, fiind un istoric de cabinet.Nu căuta adevărul istoric, și nu era interesat de cauzalitatea complexǎ a marilor evenimente istorice.În opera sa domină narațiunea, portretul, discursul, fiecare pasaj important conținea proverbe devenite apoi celebre.

Cornelius Tacitus (56-117), care a fost istoric și om politic roman, și-a început cariera politică în vremea lui Domițian (81-96).A parcurs toate etapele „cursus honorum”: questor, pretor, senator, consul în 97.Ca om politic a făcut parte din opoziția senatorială față de Domițian, motiv pentru care opera sa are un profund caracter anti-imperial.A scris lucrări ca „Dialogus de oratoribus”, „De origine et situ Germanorum” (prezentare geografică, modul de viață, raporturile triburilor germanice cu romanii) scrisă în timp ce avea o funcție administrativă și „De vita et mortibus Iulii Agricolae” (dedicată vieții socrului său, Iulius Agricola). Iulius a fost guvernator al Britanniei, general victorios și lider al opoziției senatoriale împotriva lui Domițian, lucru ce i-a adus moartea, fiind otrăvit din ordinul împaratului.A mai scris „Historiae” ce tratează perioada 69-96, adică Anul celor patru împărați (69) și dinastia Flaviilor; din cele 14 cărți s-au păstrat 4 și părți din a cincea (conflictul civil din 68-69).A scris „Annales” ce cuprinde perioada 14-68, adică dinastia Iulia-Claudia.Din cele 16 cărți s-au pierdut 7-10 și părți din 5, 6, 11, 16; s-au păstrat cărți din domniile lui Tiberius, Claudius, Nero, și mai puține din domnia lui Caligula, de asemenea, nici împărații Nerva și Traian nu sunt amintiți.În primele pagini, Tacitus ne scrie ca a vrut să compună o istorie a primelor dinastii.Ca istoric, Tacitus este profund subiectiv, iar ca om politic este partizan al clasei senatoriale.Credea în necesitatea unui echilibru între Principe și Senat, așa cum a fost în timpul lui Traian.Împărații sunt prezentați ca niște despoți sângeroși, în timp ce domniile încep să se termine prin crime.Mesajul central al lui Tacitus este critica permanentă încredințării puterii unui singur om și descrie istoria din punct de vedere moral și nu politic.Este istoricul raporturilor interumane (roman psihologic, arată modul în care puterea dezumanizează).Opera lui Tacitus este un roman cu acțiune la curtea imperială.A scris despre Tiberius (14 î. e.n.-37 e.n.), fiul adoptiv al lui Augustus, care de la un om respectat, devine pe parcurs un monstu ce își ucide familia, aristocrația devenind slugarnică, virtuțiile se topeau, familiile sunt distruse, iar crimele erau la ordinea zilei.

Pagina din Vietile celor 12 cezari
Plutarch

Suetonius (69-122) care a fost istoric și funcționar roman, provenea din ordinul ecvestru și a fost secretar al împăratului Hadrian.A scris „Viețile celor 12 caesari” ( o suită de biografii imperiale de la Caesar la Domițian).Ne prezintă viața privată a familiei imperiale, viața împăratului înainte de a domni, lucru pe care Tacitus nu îl face și domniile imperiale despre care nu avem suficiente informații, pentru că opera lui Tacitus este în mare parte pierdută.Suetonius a fost primul autor al literaturii de scandal.Avea un plan structurat și urmărit fidel : familia, nașterea, educația, tinerețea etc.A pus e accent pe viața privată, nefiind preocupat de viața politică.Era defavorabil majorității împăraților, cu excepția lui Augustus.

Istoria Augustă a fost o colecție anonimă de biografii imperiale.Nu se știe cine a scris-o sau anul scrierii.Acoperă perioada 117-284, iar unele biografii sunt pierdute.Această colecție are o credibilitate contestată, dar reprezintă în aceelași timp o sursă de informare.

În epoca romanǎ au existat și istorici greci.Diodorus Siculus (90-30 î. e.n.) care a scris "Biblioteca istorică”( operă compusă din 40 de cărți, cu 3 părți principale).Cărțile 1-6 ne prezinta geografia și informații culturale despre Egipt, Mesopotamia, India, Europa; cărțile 7-17: istoria lumii de la Războiul Troian la Alexandru cel Mare, iar cărțile 18-40: istoria lumii de la Alexandru cel Mare la Caesar.Au fost păstrate cărțile 1-5, 10-20 + câteva fragmente. Strabon din Pont (64/63 î. e.n.-24 e.n.) a scris „Istoria” (l-a avut model pe Polybius ) și „Geografia” ( în care prezintă informații istorice, geografice, culturale despre Europa ).

Plutarh (46-127) născut în Cheroneea (Beoția), dar care a studiat la Atena, a scris „Vieți paralele”( 46 biografii, grupate în 23 de paralele greco-romane), o lucrare cu caracter anecdotic.S-au mai păstrat doar 4 biografii.

Dio Cassius (155-229) a fost istoric și om politic roman, născut la Niceea, senator și proconsul.Ca mare admirator al lui Tucidide, a scris în greacă „Istoria romană” în 80 de cărți.Pornește de la venirea lui Aeneas și merge până la a doua fondare a Romei (229); până la Iulius Caesar evenimentele sunt prezentate pe scurt, mai apoi devin detaliate.Au fost păstrate fragmente din cărțile 1-36, aproape complete cărțile 36-56, complete cărțile 56-60, iar cărțile 61-80 au fost rezumate de către Ioan Xiphilinus, un călugăr bizantin.

Eutropius s-a remarcat ca istoric și funcționar roman în a doua jumătate a secolului IV.Apropiat a lui Iulian Apostatul (361-363), ultimul împărat păgân și mai apoi colaborator al lui Valens (364-378), a scris o istorie a Romei, superficială, în 10 cărți ce merge de la fondarea Romei și până la anul 364.Lucrarea sa era compilație generală, imparțială, simplă, clară, bine alcătuită, dar sumară.A avut o mare circulație în Evul Mediu.

Ammianus Marcellinus (325/330-după 391), ca ofițer și istoric roman, a fost ultimul istoric important păgân.Ca istoric sobru, îl imită pe Tacitus, recurgând la analiză psihologică.Era un sirian romanizat, ofițer în armata romană din Mesopotamia.Din 31 de cărți s-au pierdut primele 13, iar celelalte 18 s-au păstrat complet (cărți ce acoperă perioada 353-378).Lucrările sale sunt bine informate, imparțiale, dar scrie foarte puțin despre creștini, el fiind păgân.De asemenea acordă atenție și altor popoare germanice, în special goțiilor.A scris „Res Gestorum Libri”, ce continua opera lui Tacitus, cu perioada 96-378, când Valens moare în Bătălia de la Adrianopol, cu goții.Scrisă în limba latină, cartea apare dupǎ 390.

Istoriografia chinezǎ[modificare | modificare sursă]

Pagina din Shiji
Sima Qian

În China, Istoria Clasicǎ este una din cele cinci texte chineze clasice și una din cele mai timpurii istorisiri din China.Analele Primăverii și Toamnei, cronicile oficiale ale statului Lu acoperǎ perioada 722-481 î.e.n., fiind una dintre textele timpurii despre istoria Chinei care au supraviețuit care a fost aranjat în principi analistice. Tradițional, îi este atribuit lui Confucius.Zuo Zhuan, atribuit lui Zuo Qiuming din secolul V î.e.n., este cea mai timpurie lucrare istoricǎ chinezǎ și acoperǎ perioada 722-468 î.e.n.Zhan Guo a fost un istoric chinez renumit ce a scris materiale despre perioada statelor combatante în secolele III-I î.e.n. Sima Qian a fost primul care a pus bazele scrierii profesionale a istoriei.Lucrarea sa "Shiji" este una dintre mariile creații monumentale literare, care debuteazǎ cu secolul al XVI-lea î.e.n. , și include multe tratate pe teme specifice și biografii individuale ale personalităților proeminente, și explorează, de asemenea, viața și faptele de rând, atât contemporane și cele din epocile anterioare. Lucrarea sa a influentat fiecare autor ulterior de istoria Chinei, inclusiv familia prestijioasa Ban din epoca dinastiei Hanului de Est, care a compus Cartea Dinastiei Han. Istoriografia tradiționalǎ chinezǎ împarte istoria în "dinastii ciclice".În această privințǎ, fiecare dinastie nouă este fondată de un fondator moralist drept.În timp, respectiva dinastie devine coruptǎ și destrăbălată, încât este epuizată și este înlocuită de o nouă dinastie.[5]

Istoriografia medievalǎ (300-1400)[modificare | modificare sursă]

Istoriografia medievalǎ timpurie[modificare | modificare sursă]

Eusebiu
Saint Augustine

Antichitatea greacă și cultura greco-romană cunoscuseră ideea de „progres”.Anticii nu aveau ideea viitorului, acesta fiind un lucru vag și nesigur, sentimentul declinului.Grecii și mai apoi romanii au un sentiment al ciclicității istorice.Societatea romană avea să fie demoralizată de acest pesimism istoric.Romanii credeau că ciclul se va încheia, declinul fiind ireversibil.Lumea greacă care instaurase raționalismul, sfârșitul Antichității aduce o înclinare spre iraționalism, Roma fiind sedusă de magie, astrologie, practici oculte.Pe oameni îi interesau religia, filosofia, astfel că răspândirea fulgerătoare a creștinismului este explicabilă în acest context.Au loc schimbări majore: identitatea locală dispare, iar cetățenia și devotamentul față de comunitatea locală și cetate lasă loc dependenței față de un imperiu uriaș. Istoria creștină este liniară și scurtă, spre deosebire de ciclicitatea antică. Biblia oferă informații clare, istoria începând cu Facerea Lumii (4163 î. Hr., conform lui Flavius Josephus, istoric evreu) și se termină cu Judecata de Apoi. În evul mediu timpuriu scrierile istorice au constat în anale și cronici ce consemnau evenimente, a căror cauze erau analizate. [6] Unul dintre primii istoriografi creștini a fost Eusebiu din Cezareea(275-339)[7] .Episcop de Cezareea, în Palestina, este considerat părinte al istoriografiei creștine și teolog de renume.A fost implicat în discuțiile legate de arianism.A pus accent pe istoria biblică combinată cu elemente greco-romane.A scris lucrări ca „Cronografia” – lucrare ce lansează modelul istoriografiei creștine; „Istoria ecleziastică” – operă în 10 cărți despre istoria Bisericii de la apostoli până în timpul său, fiind preocupat de episcopi, doctrine, erezii, istoria evreilor și „Cronica Universală” – avea să fie urmată timp de 1000 de ani, și începe cu Facerea Lumii calculată de Eusebiu în 5198 î. Hr.Versiunea integrală în limba greacă se pierde, păstrându-se în schimb fragmente de la autorii bizantini, fragmente în limba latină și o variantă în limba armeană.

Augustin de Hipona ( 354- 430) a fost episcop de Hippo în Africa de Nord.A scris o lucrare importantă: „De civitate dei” în care arată înfruntarea dintre cetatea lui Dumnezeu și cetatea oamenilor cu victoria lui Dumnezeu.Istoria este văzută ca o înfruntarea între divinitate și forțele răului.

Orosius (385-420) care a fost discipol al lui Augustin, susținea că cei care îi acuză pe creștini de problemele Romei se înșeală. Arăta că istoria nu o fac oamenii, ci Dumnezeu.A scris lucrarea: „Șapte cărți de istorie împotriva păgânilor”.

Istoriografia medievalǎ timpurie occidentalǎ[modificare | modificare sursă]

Gregory de Tours
Isidor de Sevilla
Beda

Limba oficială utilizatǎ în istoriografia medievalǎ a fost latina până în secolul XIII.În prima fază a Evului Mediu va fi un recul al vieții intelectuale.Viața urbană decade, bibliotecile dispar, viața culturală este asediată în mânăstiri.Biserica devine depozitara și creatoarea de cultură.Baza documentară este limitată, o mânăstire putând avea doar câteva zeci de cărți, din care puține erau de istorie.Circulația informaților este foarte lenta, doar câteva cărți trecând de 100 de manuscrise.Istoricii medievali nu fac critica textelor, datorită autorității bisericesti.Critica apare în cazul în care nu există legătură cu evenimentele creștine sau biblice.Cronologia era consideratǎ foarte importantă, operele fiind precis datate (nu și corect datate).Istoria era considerată o anexă a teologiei.[8]

Unul dintre primii istoriografii medievali au fost Cassiodorus (485-580), om politic și istoric roman născut în sudul Italiei, tatăl său fiind guvernator al Siciliei.Activitatea sa politică are loc sub Theodoric cel Mare (454-526), rege al ostrogoților (489-526) al Italiei (493-526) și regent al vizigoților (511-526).A fost questor, consul (514) și prefect al pretoriului, cea mai înaltă demnitate civilă din timpul goților.A scris lucrări ca „Istorie ecleziastică”, „Istorie a goților” și „Cronica” – operă scrisă în 519 reprezentând o istorie universală ce pune accent pe uniunea dintre goți și romani, favorabilă goților.

Iordanes , care a fost istoric și prelat din secolul VI, fiind un got romanizat, a scris lucrarea „De Origine cetibusque Getorum” („Originea și faptele geților”).Operă a fost scrisă către 551, în timpul lui Justinian.Rezumă o lucrare a lui Cassiodorus.Îi confundă pe goți cu geții, pe care îi consideră strămoșii goților, poporul său.

Grégoire de Tours (538- 594) a fost istoric galo-roman și episcop de Tours, ce provenea din familie aristocratică galo-romană de rang senatorial.A scris lucrarea „Decem Libri Historiarum” – „Historia Francorum”-o istorie a francilor de la Facerea Lumii pana la apogeul regatului francilor.Pentru Grigore, gloria francilor începe odată cu creștinarea lor.Opera prezintă perioada de tranziție de la Antichitate la epoca medievală.Sunt descrise societatea francă, organizarea bisericii, mentalitățile vremii.Lucrarea este scrisă într-o latină barbarizată, cu greșeli gramaticale asumate de autor.A reprezentat o sursă fundamentală pentru epoca merovingiană.

Isidor din Sevilla (560-636), arhiepiscop de Sevilla, istoric, unul din marii intelectuali ai Evului Mediu Timpuriu, mare teolog, prezidând 2 concilii locale (al-II-lea de la Sevilla și al-IV-lea de la Toledo), a scris lucrări ca „Etymologiae” („Origynes”)- lucrare enciclopedică principală reprezentând un inventar al cunoștințelor vremii, grupată în 20 de volume, cu 448 capitole, o mare parte a acestei opere fiind pierdută și a readus în atenția Occidentului operele lui Aristotel și a altor greci; precum „Historia mundi”, cronică universală ce începe cu Facerea Lumii și se termina la 620.A mai scris și o istorie a goților, vandalilor și suevilor.

Beda Venerabilul (672/673- 735), istoric și călugăr într-o mânăstire din Sunderland, provenind din familie nobilă și călugărit la 7 ani, a scris lucrarea „Historia ecclesiastica gentis Anglorum”( istoria ecleziastică a poporului englez, prezentând creștinarea anglo-saxonilor).Lucrare documentată și cultă, este compusă din 5 cărți de istorie a Angliei, de la Caesar la 731, insistând asupra perioadei 597-731.Opera lui Beda este compusă din lucrări cu caracter teologic, științific, literar, muzical.

Renașterea Carolingianǎ[modificare | modificare sursă]

Alcuin
Einhard

Artizanii principali au fost Carol cel mare și fiul său, Ludovic cel Pios.Are loc o reformă a scrierii, rezultând minuscula carolingiană.Brațul cultural și ideologic al Imperiului Carolingian viza restaurarea simbolică a Imperiul Roman în Occident, în acest fel dezvoltându-se artele (manuscrise, fresce, sculpturi, arhitectura, muzica – cel mai vechi sistem de notație muzicală din Occident).Unul dintre primii istoriografi a fost Alcuin din York (735-804), călugăr venit din Anglia, apropiat de Carol cel Mare, a scris teologie, gramatică și poezii și a protejat o nouă generație de intelectuali apărută la curtea lui Carol.

Eginhard (770-840), important istoric carolingian, ce a trăit la curtea lui Carol cel Mare, devenind și secretarul lui Ludovic cel Pios, în 828, în timpul războiului civil dintre Ludovic și fiii săi, se retrage la o mânăstire unde își va scrie opera fundamentală: - „Viața lui Carol cel Mare”, inspirat de la Suetonius, realizând un portret fizic, moral, intelectual al lui Carol cel Mare.Este o lucrare complet favorabilă împăratului ce nu conține informații legate de educație sau tinerețea sa, ci accentul este pus pe evenimentele militare și politice.

Nithard (790-844), istoric franc, laic, fiul Berthei (fiica lui Carol cel Mare) și al poetului de curte Angilbert, a luptat în rǎzboaiele civile de partea lui Carol cel Pleșuv, vărul său, murind în luptă.A fost martor al destrămării Imperiului Carolingian ca urmare a tratatului de la Verdun.A scris lucrarea „De dissensionibus filiorum Ludovici pii” ce conține 4 cărți ce acoperă perioada 840-843, dedicată lui Carol cel Pleșuv.Lucrarea este politizată și bine informată, prin care ne-a transmis jurămintele de la Strasbourg (prima folosire a unei limbi romanice, alta decât latina).

Istoriografia occidentalǎ dupǎ 1100[modificare | modificare sursă]

Otto de Freising
Miniatura din lucrarea lui Froissart reprezentand Batalia de la Poitiers
Jean de Joinville
Giovanni Villani


După anii 1100 Occidentul devine mai puternic ca Răsăritul.Bizanțul, care era o putere militară, politică și economică, către anul 1100 acest imperiu devine dependent de ajutorul cruciaților în fața ofensivei turce.Se dezvoltă orașele, universitățile, meșteșugurile, agricultura devine mai eficientă, se construiesc catedrale și au loc colonizări interne, dar și externe, în afara Occidentului (Transilvania, spațiul baltic).Biserica nu mai deține monopolul cultural, nobilii și burghezia începând să scrie istorie în limbile medievale, și nu în latină.Cruciadele sunt semnificative, Occidentul putând întreține mari armate, la mari distanțe de el.De asemenea în secolul XIII încep călătoriile transcontinentale (Marco Polo – China).

Raoul Glaber (985-1046/1047), călugăr și cronicar burgund, trăiește în mânăstiri de lângă Dijon, Cluny, Auxerre, a fost sursa principală pentru istoria franceză în secolul X-XI.A scris lucrarea „Istoria în 5 cărți de la 900 la 1044”, unde cuprinde istoria Franței, Scoției și Italiei, operă ce arată o epocă tulbure, nesigură, plină de lipsuri, cataclisme, o lume mânată de teama de Dumnezeu și bucuroasă de binefacerile sale, în care sensul vieții e dat de lupta fiecăruia pentru mântuire.Ne este prezentată o lume care se teme de sfârșit.

Otto de Freising (1114-1158), care a fost episcop și istoric german, nepot al împăratului german Heinrich al-IV-lea , devenit episcop de Freising în 1136 și care în 1147 a luat parte la cruciadă, a scris lucrări ca „Cronica și istoria a două orașe” unde prezinta doua cetăți: cea lumească și cea a lui Dumnezeu si „Faptele împăratului Frederic”, dedicată activității lui Frederic Barbarossa (1122-1190).

Suger (1081- 1151) cleric, om politic, istoric și regent al Franței, a scris o lucrare ce îi este dedicată lui Ludovic al-VI-lea (1108-1137), participând și la o operă despre Ludovic al-VII-lea (1137-1180).

Geoffroi de Villehardouin (n. 1160 – d. cca. 1212), nobil francez, mareșal de Champagne, ce a condus cruciada a-IV-a, a scris lucrarea „Cucerirea Constantinopolului” unde căuta să justifice atacul dat de creștini împotriva creștinilor.Opera are un stil sobru, fără ornamente inutile, fiind o lucrare bine informată, uneori părtinitoare, latinii fiind uimiți de bogăția Constantinopolului.Este prima lucrare istoriografică în limba franceză.

Jean de Joinville (1224/1225- 1317), cronicar francez, seneșal de Champagne, ce provine dintr-o familie nobilă; care a participat la la cruciada a-VII-a devenind un apropiat al regelui Ludovic (1248-1254), a scris „Viața Sfântului Ludovic”, lucrare politică, dar și hagiografică, regele fiind canonizat ulterior, fiind scrisă în limba franceză.

Jean Froissart (1337-1405), cronicar francez, a scris „Cronica Franței, Angliei, Scoției și Spaniei” din timpul Razboiului de 100 de ani.

Giovanni Villani (1275-1348) care a fost cronicar florentin, si-a scris lucrarea în limba italiană și începe în mod convențional cu evenimentele biblice, dar trece rapid la evenimentele contemporane, până la 1348. Matteo Villani (fratele lui Giovanni) scrie până la moartea sa (1363) și Fillippo Villani (fiul lui Matteo) scrie până pe la 1400.

Istoriografia Bizantinǎ[modificare | modificare sursă]

Fotie
Ioan VI de Cantacuzino

Ca și cea occidentalǎ, istoriografia bizantina era creștinǎ, interpretarea istoriei fiind teologicǎ. Modelul util reprezenta Cronica Universalǎ.Trecerea de la epoca romanǎ la cea bizantinǎ a fost linǎ, continuitatea fiind vizibilǎ.Au existat deosebiri dintre istoriografia bizantină și cea occidentală, istoria bizantină fiind scrisă în limba greacă pe când istoria în occident era scrisǎ în latină.Punea accent pe politica de stat, autorii fiind oameni politici importanți și martori ai evenimentelor. Printre cei mai timpurii istoriografi bizantini au fost Procopius din Cezareea (500 – 565), care a scris despre "Istorioa Rǎzboaielor lui Iustinian", "Despre Ziduri/De Aedificis", descriind monumentele și efificiile publice, precum și "Istoria Secreta" unde aducea calomnii la adresa lui Iustinian și soției sale, Teodora.

Ioannes Malais (c. 491 – 578), funcționar și istoric din Antiochia, a expus personalitatea și victoriile militare ale împǎratului. Theofilact din Simocatta a scris despre invaziile slavilor și perșilor, precum și despre războaiele împăratului Heraclius împotriva perșilor și arabilor.

Teofan Mărturisitorul (c. 758/760 – 817/818) , călugar și cronicar bizantin, precum și partizan al icoanelor, a scris Cronica (de la domnia lui Dioclețian pânǎ la domnia lui Mihail I).

Dupa reorganizarea școlii superioare din Constantinopol fondată de Leon Matematicianul, a izbucnit "Primul umanism bizantin". Fotie I al Constantinopolului (cca. 820- cca. 897) care a fost patriarh ecunemic, a scris "Biblioteca I": o colectie de cărți dedicată autorilor antici și părinților bisericii.A mai scris Lexiconul, o culegere de expresii memoriabile ale autorilor antici și ale părinților bisericii.

Constantin al VII-lea Porfirogenet (905 - 959), însuși împǎrat bizantin, a scris "Despre Administratia Imperiului" și "Despre ceremonialul curtii bizantine".

Mihail Psellos (1018-1096), unul din cei mai mari gânditori bizantini, platonician, a scris Chronografia (de la domnia lui Vasile II la Mihail VII).

Ana Comnena (1083 – 1153) a fost o prințesă bizantină, fiica împăratului Alexios I Comnen, care a scris "Alexiada"(despre domnia tatǎlui ei).A scris cǎ cruciadele sunt periculoase și că occidentalii sunt barbari.

Ioan Kinnamos, secretarul împăratului Manuel I Comnenul, i-a continuat lucrarea lui Ana Comnena, scriind despre Manuel I și despre superioritatea bizantinilor asupra occidentalilor.

În timpul Renașterii Paleologilor, s-a remarcat Niketas Choniates (1155 - 1215 sau 1216), un istoric grec bizantin, la fel ca fratele său Mihail, scriind o istorie a Imperiului bizantin cuprinzând perioada dintre anii 1118 și 1207 (cuprinzand rascoala lui Petru si Asan sau cǎderea Constantinopolului din 1204).

Georgios Akropolites(n. 1217 sau 1220 – 1282 ), un cronicar și om de stat bizantin, a scris "Istoria" cuprinzând perioada 1204-1261. George Pachymeres (1242-1310)cel mai mare învățat bizantin din a doua parte a secolului al XIII-lea. Istoric, jurist, filosof, poet, născut la Niceea, a scris "Istorii Complete" (13 cǎrți care cuprind perioada 1261-1308).

Nikefor Gregoras a scris "Istoria Romană" si a scris despre "Istoria Disputei cu Palamas".

Ioan al VI-lea Cantacuzino (c. 1292 – 1383), ca împarat bizantin, a scris "Istoria" (cuprinzand perioada 1320-1356).

Au scris despre Cǎderea Constantinopolului din 1453 Georgios Sphrantzes (în Memorii), Mihail Ducas, Laonic Chalcocondyles, Critobul din Imbros (a scris despre Mahomed al II-lea și a considerat că stăpânirea otomanǎ a fost decisǎ de Dumnezeu pentru bizantini).

Istoriografia Islamicǎ[modificare | modificare sursă]

Ibn Khaldun

Musulmanii au inceput sa scrie din secolul al VII-lea despre viata Profetului Mahomed in secolele ce au urmat dupa moartea sa.Cu numeroase relatări contradictorii cu privire la Muhammad și tovarășii săi din diverse surse, a fost necesar să se verifice care sursele au fost mai fiabile. În scopul de a evalua aceste surse, au fost elaborate metodologii diferite, cum ar fi "știința biografica , "știința hadith" și "isnad" . Aceste metodologii au fost ulterior aplicate pentru alte figuri istorice ale civilizației islamice. Au existat istorici musulmani celebri ca Urwah (d. 712), Wahb Ibn Munabbih (d. 728), Ibn Ishaq (d. 761), al-Waqidi (745-822), Ibn Hisham (d. 834), Muhammad al-Bukhari (810-870) și Ibn Hajar (1372-1449) care au dezvoltat un interes pentru istoria lumii.Istoricul Muhammad Ibn Jarir Al-Tabari (838-923) este cunoscut pentru ca a scris o cronică detaliată și cuprinzătoare a istoriei Mediteranei de Est și Orientului Mijlociu în lucrarea sa "Profeți și regi" din 915. Până în secolul al X-lea, istoria a însemnat cel mai adesea istorie politică și militară, dar nu a fost aplicata si de istoricul persan Biruni (973-1048). În lucrarea sa Kitab fi Tahqiq ma l'il-Hind (Cercetări privind India), el nu a înregistrat istoria politică și militară detaliat, dar a scris mai mult despre istoria culturală, științifică, socială și religioasă a Indiei. El a extins ideea de istorie într-o altă lucrare, Cronologie a Națiunilor antice.[9] Biruni este considerat parintele Indologiei pentru studiile sale detaliate cu privire la istoria Indiei.[10]

Arheologia din Orientul Mijlociu a început odata cu studiul Orientului Apropiat antic de catre istorici musulmani , care au dezvoltat un interes în procesul de învățare despre culturile pre-islamice. S-au concentrat pe arheologia și istoria Arabiei pre-islamice, Mesopotamiei și Egiptului antic. În egiptologie, primele încercări cunoscute ale descifrarii hieroglifelor egiptene au fost făcute în Egiptul islamic de catre Dhul-Nun al-Misri și Ibn Wahshiyya în secolul al IX-lea, care au fost capabili să înțeleagă parțial ce seminificau hieroglifele egiptene in limba copta vorbita atunci. Abu al-Hassan al-Hamadani din Yemen (m. 945), Abdul Latif al-Baghdadi (1162-1231) și al-Idrisi din Egipt (d. 1251) au dezvoltat metode arheologice elaborate pe care le-au folosit in săpături și cercetări pe situri arheologice antice.[11] Ibn Khaldun (1332-1406) a publicat studiile istoriografice din Muqaddimah ( Introducere la istoria universală ) și Kitab al - I'bar ( Cartea de consiliere ) . Muqaddimah[12] a pus bazele observarii rolului statelor și a dezbatut ridicarea și căderea civilizațiilor . Autorul a dezvoltat o metodă pentru studiul istoriei , și Khaldun este astfel considerat a fi fondatorul istoriografiei arabe , sau " tatal filosofiei istorice ".In prefata lucrarii, Ibn Khaldun scria de cele sapte greseli comise de istorici anteriori.El considera ca trecutul este ciudat si trebuie interpretat.A criticat superstițiile și acceptarea necritică a datelor istorice .Ca urmare , a introdus o metodă pentru studiul istoriei , care a fost considerata ca fiind " o noua știință " , acum asociata cu istoriografia . Muqaddimah este , de asemenea, cea mai veche lucrare cunoscută care face examinare critica la istoria militară , criticând anumite lupte istorice care par a fi exagerate și logistica militare sub semnul întrebării in privinta dimensiunilor exagerate ale armatelor istorice raportate la surse anterioare . [13]

Istoriografia Renascentistǎ (1400-1600)[modificare | modificare sursă]

Tipar in 1568

Renașterea are o continuitate cu Evul Mediu, dar si multe discontinuități.Renascentiștii au considerat că e o revenire completă la măreția civilizației și culturii antice, după o perioadă medievală văzută ca tenebroasă și decadentă.Au considerat ca este o răsturnare de magnitudinea celei de la sfârșitul Antichității.Renasterea este considerata a fi un proces foarte complex, ce împletește arhaicul cu modernul.Reprezintă o revenire la ce a fost, nu o înnoire, fiind considerată o epocă de mare înflorire, de eliberare spirituală si mai este caracterizată de Inchiziție sau de Nostradamus.Omul are conștiința individualității sale.Este o autonomie a sferei pământeștii în raport cu sfera cerească, societatea și istoria își capătă independența față de Biserică, oamenii au ideea că viața lor terestră nu ține chiat atât de mult de divinitate, acest lucru neînsemnând o ridicare împotriva religiei, ateismul apărând în perioada modernă.Istoria nu mai este văzută ca un rezultat al voinței exclusive a Divinității.Dispare Cronica Universală, apărând istorii particulare (cultură citadină) sau statale.Apare cultura aristocratică, burgheză, cu o sinteză propie și care afirma principii individuale. Evul Mediu a încercat să adapteze filosofia și gândirea păgână la creștinism, insa Renașterea admiră și imită Antichitatea, latina revenind în scrierea operelor în detrimentul limbilor naționale.Renașterea apare în pictură (secolele XIII-XIV) și istoriografie (secolul XV) și va depăși granițele Italiei.În secolul XVI Europa se va combina cu Reforma și Contrareforma în Franța, Spania, Anglia, Germania. În istoriografia renascentistă au existat 2 tendințe: inspirație antică (Leonardo Bruni) si inspirație medievală (Flavio Biondo).Inovatiile Renasterii au fost Inventarea tiparului si Descoperirea Americii.Inventarea Tiparului de catre Gutenberg reprezintă rezultatul cererii tot mai mare de cărți.Între 1450-1500 se tipăresc aproximativ 15-20 de milioane de cărți în Europa (120 milioane locuitori) reprezentând 30.000-35.000 de ediții la un tiraj mediu de 500 de exemplare.Spre comparație, Sorbonna avea 1000 de manuscrise la 1300, iar Biblioteca Vaticanului în jur de 1200 în timpul Nicolae V.Primele tiparnițe au apărut în 1450, după aceea Italia preia controlul, astfel încât la 1480 Veneția era capitala tiparului.Din totalul cărților erau: 45% religioase;30% literatură și istorie; 25% juridice și științifice; din toate acestea, 77% erau în latină.În secolul XVI se tipăresc între 150 și 200 de milioane de cărți.Până la 1700 existau 2.5 milioane de cărți ale autorilor latini și greci: Sallustius, Caesar, Curtius Rufus, Suetonius, Titus Livius, Tacitus, Plutarh, Herodot, Tucidide, Polybius.

Descoperirea Americii descopera ideea unității speciei umane, după ce întâi s-a considerat că indienii americani nu sunt oameni.Civilizația europeană devine conștientă de pluralitatea lumilor, apărând astfel istoriile comparate spaniole.


Renașterea în Italia[modificare | modificare sursă]

Papa Pius II
Niccolò Machiavelli

Lorenzo Valla (1406-1457), istoric din Piacenza, educat la Roma, se stabilește la Neapole, al cărui rege, Alfons al-V-lea de Aragon se afla în conflict cu Statul Papal.Publică o lucrare prin care demonstrează că „Donația lui Constantin” este un fals fiind un document de secol VIII, nu de secol IV, principala argumentație tinând de limba latină folosită.Acest document stătea la temelia drepturilor Statului Papal.În 1444 vizitează Roma, dar este nevoit să fugă.Papa Nicolae al-V-lea (1397-1447/1455) îl primește în Curie și îl numește secretar apostolic.

Leonardo Bruni (1370-1444) umanist, istoric, cancelar al Florenței, a scris lucrarea „Istoria poporului Florenței” de la intemeierea orasului din 1404, precum si "Comentariu asupra lucrurilor savarsite in Italia", in care rolul bisericii este redus.Este inventatorul termenului de "Umanism".Împarte istoria în 3 perioade: Antichitatea, Evul Mediu și Epoca Modernă.Este o istorie seculară, lipsită de aportul Bisericii.Lucrarea este de factură tipic romană, dramatizată, retorică, literară și rațională, lipsind miracolele.Reprezintă prima mare lucrare a istoriei moderne.

Flavio Biondo (1392-1463), umanist, renascentist, unul dintre primii „arheologi”, este secretar în cadrul cancelariei mai multor papi (Pius al-II-lea), și cel care a inventat conceptul de „Ev Mediu”.A scris lucrări ca : „Roma Illustrata” unde reprezintă o topografie a Romei Imperiale; „Italia Illustrata” – lucrare dedicată istoriei provinciilor italiene; „Istoria de la căderea Imperiului Roman (410-1442)- lucrare erudită, fiind prima operă în care Evul Mediu este definit ca acea perioadă dintre Antichitate și Renaștere.

Aneas Sylvius Picolimini (1405-1458/1464), papă, sub numele de Pius al-II-lea, care a participat la conciliul de la Basel ca secretar al episcopului de Siena; , fiind un adept al luptei anti-otomane, opera sa istorică are un caracter memorialistic.A scris lucrări precum „Comentariile” – o autobiografie în 13 cărți; precum si o mică istorie a Boemiei și împăratului Frederic al-III-lea; - o istorie a conciliului de la Basel si o istorie a Europei.


Niccolò Machiavelli( 1469 - 1527 )un diplomat, funcționar public, filozof, om politic și scriitor italian, a scris Principele.A pus bazele concepției moderne despre stat, interesul comun suprapus peste interesul individual.Considerǎ cǎ moralitatea poate lipsi în cazul în care interesul de stat o cere.Între individ și stat el alege statul.În capitolul dedicat sorții , oferǎ o perspectivǎ asupra lumii, oamenii trebuie sǎ lupte cu greutǎțile lumii terestre fǎrǎ a aștepta intervenția lui Dumnezeu asupra fiecǎrui aspect al vieții terestre. În "Discursurile asupra primei decade a lui Titus Livius" (3 cǎrți), în care meditația și politica o continua pe cea din Principile, valorizează virtuțiile romane, punându-le în contradicție cu declinul Italiei.Raportul dintre biserică și stat trebuie să fie înclinat în favoarea statului. În "Arta Rǎzboiului", susține supremația armatei naționale de cetǎțeni asupra armatei de mercenari, dupǎ modelul militar roman antic. În "Istoriile Florentine", se folosește de materialele adunate de la alți istorici.Reia meditația asupra sistemelor politice din Principile și Discursurile, în care istoria apare ca un pretext pentru o nouǎ analizǎ în care știința politică este pe primul plan.


Francesco Guicciardini (1483 – 1540) a scris o "Istorie a Florenței" și "Istoria Italiei", precum și rǎzboaiele de pe teritoriul italian, prezentând evenimentele nefavorabile care au lovit Italia.

Renașterea Francezǎ[modificare | modificare sursă]

Jean Bodin

Philippe de Commynes (1447 – 1511) a scris "Memorii" (de la domnia lui Ludovic IX la Carol VIII în 13 cǎrți) despre politicile vremii, refuzul moralei și importanța rezultatelor în politică.

Jean Bodin (1530-1596) a scris "Șase cǎrți asupra Republicii", despre determinismul climatic și cheia diferitelor forme de guvernare (geografia și clima), considerându-i pe cei de la sud ca fiind cei mai supuși, pe nordici ca fiind cei mai greu de stǎpânit și pe cei din mediul temperat ca fiind cei mai echilibrați, încadrându-i aici pe francezi.

Étienne Pasquier(1529-1615) a scris "Cercetare istorica asupra Frantei", gãsind originea Frantei în civilizația galilor (galicanism).Face referiri la numismaticǎ, arheologie, politica și religie.

Lancelot Voisin de La Popelinière(1541–1608) a scris despre "Istoria Franței dupǎ 1550", cuprinzând informații moderate și imparțiale, fiind marginalizat de protestanți.


Jacques Auguste(1553 – 1617) a scris "Memorii" si "Istorii".Lucrǎrile sale au fost dezaprobate de papalitate și trecute în Index Librorum Prohibitorul.

Renașterea Spaniolǎ[modificare | modificare sursă]

Bartolomé de las Casas

Istoricul Bartolomé de las Casas (1484 – 1566) a scris "Relatare pe scurt a distrugerii indienilor" în 1552, dezaprobând genocidul asupra amerindienilor.

Juan de Mariana (1536 – 1624), iezuit, a scris "Istoria Treburilor Spaniei".A scris despre rege și instituțiile regale, cǎ monarhia trebuie sǎ fie legitimǎ, când un rege își asupreste poporul, ar putea fi ucis, justificând asasinarea lui Henric IV al Franței.

Sfârșitul Renașterii[modificare | modificare sursă]

Sir Thomas More

Thomas Morus (1478 - 1535) un avocat, scriitor și om de stat englez, a scris "Istoria regelui Richard III", influentându-l pe Shakespeare.Critica tirania Casei de York în Rǎzboiul celor doua Roze, dar nu era favorabil nici Casei de Tudor pentru cǎ Henric VII i-a persecutat tatăl.Apar idei precum complotul, crima, tirania și pedeapsa tiranului în lucrǎrile sale. A scris "Utopia", în care un cǎlǎtor fictiv își imagineazǎ o societate perfectǎ, tolerantă religios, în care lipsește proprietatea privatǎ.

Luteranul Matthias Flacius (1520 – 1575) a scris "Centuriile de la Magdeburg" și "Istoria Bisericii pânǎ la 1298", discretizând Sfântul Scaun, considerându-l Antichristul.


Cardinalul italian Caesar Baronius (1538 – 1607)a scris "Analele Eclesiastice" în care tratarea este științificǎ și nu teologicǎ.

Istoriografia barocǎ (1600-1700)[modificare | modificare sursă]

Jacques-Bénigne Bossuet
Bernard de Montfaucon

Secolul al XVII-lea a fost un secol critic și dificil.A constat în crize economice, stagnare demograficǎ, războaie (ca Războiul de 30 de ani sau Războaiele lui Ludovic al XIV-lea).Istoriografia este neglijată.Istoriografia barocă este o istorie relativistă.Istoricul nu crede că poate relua trecutul, soluția fiind un discurs istoriografic ce ține de sfera moralului și a eticului.Istoria barocului a semnificat exuberanțǎ, moralǎ și erudiție, meritul revenind unor cǎlugǎri benedictini.

Jacques-Benigne Bossuet (n. 27 septembrie 1627 — d. 12 aprilie 1704) a fost un episcop francez, teolog, orator renumit și predicator la curtea regelui Ludovic al XVI-lea, care era mare apărător a teoriei politicii absolutiste; susținea că guvernarea unei țări era divină iar regii primeau puterea de la Dumnezeu, a scris in 1681 "Discurs asupra istoriei universale", care cuprindea principile de baza ale viziunii religioase asupra istoriei.A încercat sǎ revinǎ la înțelegerea religioasǎ a istoriei.În 1688 a scris "Istoria Bisericilor Protestante".

Jean Bolland (18 August 1596 – 12 Septembrie 1665) preot iezuit și hagiograf flamand a scris în "Acta Santctorum" o colectie a vieților sfinților, publicatǎ la Antwerp și Bruxelles, un text enciclopedic ce reunește documente, vǎzute critic, despre vietile sfinților creștini.A scris doar inceputul, opera sa fiind continuatǎ de succesorii sǎi bollandiștii, formânduse astfel Societatea Bollandiștilor.

Jean Mabillon (23 noiembrie 1632 – 27 decembrie 1707) cǎlugar și savant francez benedictin, considerat fondatorul paleografiei și diplomaticii, a scris despre "Viețile Sfintilor Benedictini" în 1668 și a editat "Opera Sfântului Bernand". În 1681 a scris "De re diplomatica", despre diferite tipuri de scrieri medievale și manuscrise, fiind astfel fondatorul paleografiei latine.Ludovic al XIV-lea l-a trimis sǎ cǎlǎtoreasca în Europa pentru a achiziționa manuscrise rare pentru biblioteca regalǎ.

Bernard de Montfaucon( 13 ianuarie 1655 – 21 decembrie 1741) a fost cǎlugǎr și savant benedictin, unul dintre fondatorii paleografiei, a scris "Antichitatea explicatǎ și reprezentatǎ prin figuri".În 1702 scrie "Diarium Italicum "și în 1708 scrie "Paleographia graeca".

Istoriografia Iluministǎ (1700-1800)[modificare | modificare sursă]

Jean-Jacques Rousseau
"Discurs asupra originii si fundamentelor inegalitatii intre oameni"
Montesquieu
Spiritul legilor
Nicolas de Largillière, François-Marie Arouet dit Voltaire
David Hume
Edward Emily Gibbon
Gottfried Wilhelm von Leibniz
Immanuel Kant

Iluminismul numit și Epoca Luminilor sau Epoca Rațiunii a fost o mișcare ideologică și culturală, antifeudală, desfășurată în perioada pregătirii și înfăptuirii revoluțiilor din sec. XVII-XIX în țările Europei, ale Americii de Nord și ale Americii de Sud și având drept scop crearea unei societăți „raționale”, prin răspândirea culturii, a „luminilor” în mase . Iluminismul este o replică la adresa barocului, în încercarea de a înlătura dogmele religioase și de a propaga luminarea maselor pe baza experienței proprii. Curent ideologic și cultural, promova raționalismului, avand caracter laic, antireligios, anticlerical. Combata fanatismului dogmelor si era pentru răspândirea culturii în popor, literatura preocupată de problemele sociale și morale.

Iluminismul francez[modificare | modificare sursă]

S-a remarcat Jean Jacques Rousseau (n. 28 iunie 1712 - d. 2 iulie 1778), un filozof francez de origine geneveză, scriitor și compozitor, unul dintre cei mai iluștri gânditori ai Iluminismului. A influențat hotărîtor, alături de Voltaire și Diderot, spiritul revoluționar, principiile de drept și conștiința socială a epocii; ideile lui se regăsesc masiv în schimbările promovate de Revoluția franceză din 1789.A scris "Discurs asupra originii și fundamentelor inegalitǎții între oameni".


Charles de Secondat, baron de Montesquieu (n. 18 ianuarie 1689; d. 10 februarie 1755) a activat în calitate de consilier (1714) în parlamentul de la Bordeaux, devenind președintele acestuia (1716 - 1728) după moartea unuia din unchii săi, căruia i-a moștenit titlul și funcția. În 1728, a devenit membru al Academiei Franceze. În calitate de teoretician, a scris în 1734 o disertație istorică științifică asupra înfloririi și decăderii Romei, Considérations sur les causes de la grandeur des Romains et de leur décadence (Considerații asupra cauzelor măreției și decadenței romanilor), în care afirmă că „Roma a oferit spectacolul unei fascinante pervertiri a firii umane, al unei patologii la care republicile sunt extrem de vulnerabile“. "Spiritul legilor" (1748), debutează cu o scurtă discuție despre legi în general. În cartea I, Capitolul III, susține că „legea în general este rațiunea omenească în măsura în care ea guvernează toate popoarele de pe pământ iar legile politice și civile ale fiecărui popor nu trebuie să fie decât cazuri particulare la care se aplică această rațiune omenească“. Scopul deliberat a lui Montesquieu în această carte este să explice legile umane și legile sociale. Conform lui, tot ceea ce există are legile sale, „Divinitatea“ are legile sale, „lumea materială“ și „substanțele superioare omului“ au, la rândul lor, legi proprii. Cartea este un studiu comparativ, concentrat asupra a trei tipuri de guvernare (republică, monarhie și despotism), fiind realizat sub influența ideilor lui John Locke.

Voltaire (n. 21 noiembrie 1694 la Paris - d. 30 mai 1778 la Paris), a fost un scriitor și filozof al Iluminismului francez. Din pricina viziunilor sale critice, pe care le reda în batjocură, a fost întemnițat în 1717 pentru unsprezece luni la Bastilia. Fiind amenințat de o nouă arestare în Franța, a petrecut un timp (din 1726 până în 1729) în Anglia. Acolo, el a fost influențat de empirismul lui John Locke Empirismus și de nou-apărutul deism. În ale sale Lettres philosophiques, a detaliat liberalismul englez (1731). Ca deist, Voltaire a practicat criticismul în fiecare formă a religiei instituționale, dar și în neînțelegerile politice. El s-a autonumit Theist, un om cu credința în Dumnezeu, dar care a renunțat la creștinism. Când a fost emis un nou mandat de arestare împotriva lui în 1734, el a fugit în Lorena. A scris lucrǎri ca "Istoria Rusiei în timpul lui Petru cel Mare", "Secolul lui Ludovic al XIV-lea", "Eseu asupra moravurilor și spiritul națiunilor" și Scrieri Filosofice. "Scopul meu suprem", scria el în 1739, "nu este o istoria politică sau militară, aceasta este istoria artelor, comerțului , civilizației - într-un cuvânt, - a minții umane." [14]

Nicolas de Condorcet, marchiz de Condorcet, (n. 17 septembrie 1743 - d. 29 martie 1794 ), un filosof, pedagog, matematician, politolog, economist și om politic francez, a scris "Schița asupra tabloului istoric al progresului spiritului uman".

Iluminismul britanic[modificare | modificare sursă]

David Hume (n. 26 aprilie 1711 - d.25 august 1776), un filozof, istoric și economist scoțian, un adept al empirismului, unul dintre reprezentanții cei mai de seamă ai Iluminismului scoțian, a scris cǎ geografia și clima influențeazǎ caracterul națiunilor în "Istoria Angliei".

William Robertson (19 septembrie 1721 – 11 iunie 1793), istoric scoțian, a scris "Isotria Scoției" și "Istoria Regatului împǎratului Carol al V-lea".

Edward Gibbon (n. 27 aprilie, 1737, d. 16 ianuarie, 1794) a fost un istoric englez și membru al parlamentului britanic. Cea mai faimoasă lucrare a sa este Istoria declinului și a prăbușirii Imperiului Roman, care a fost publicată în șase volume între anii 1776 și 1788. Operele sale sunt renumite pentru calitate, ironia prozei, folosirea surselor primare și denigrarea deschisă a religiei organizate.


Iluminismul german[modificare | modificare sursă]

Gottfried Wilhelm von Leibniz (n. 1 iulie 1646- d. 14 noiembrie 1716 ) un filozof și matematician german, unul din cei mai importanți filozofi de la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul celui de al XVIII-lea, unul din întemeietorii iluminismului german, a sustinut existenta stiintifica a lui Dumnezeu si consideră, în spiritul unui optimism conformist, că lumea noastră, creată de Dumnezeu, este "cea mai bună dintre toate lumile posibile".


Immanuel Kant (n. 22 aprilie 1724, - d. 12 februarie 1804 ), un filozof german, unul din cei mai mari gânditori din perioada iluminismului în Germania, socotit unul din cei mai mari filozofi din istoria culturii apusene, prin fundamentarea idealismului critic, a exercitat o enormă influență asupra dezvoltării filozofiei în timpurile moderne.A scris "Critica Ratiunii Pure".

În iluminismul german s-au mai remarcat Johann Joachim Winckelmann, Justus Möser (Istoria Principatului Osnabruck), Johann Gottfried von Herder cu lucrarea "Idei asupra filosofiei istorice a omenirii"

Istoriografia modernǎ (1800-2000)[modificare | modificare sursă]

Romantism[modificare | modificare sursă]

Secolulul XIX este considerat secolul naționalismului, secolul revoluțiilor și a romantismului. Romantismul (numit și Perioada Romantică) a fost o mișcare artistică, literară și intelectuală apărută în Europa pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea, atingând apogeul pe la începutul anilor 1800. În mare parte o reacție împotriva Revoluției Industriale, cât și împotriva normelor politice și sociale ale Iluminismului. Își face cel mai simțită prezența în artele vizuale, literatură și muzică, dar de asemenea a avut un impact și asupra istoriografiei, educației și istoriei naturale (științele naturii). A fost împotriva rațiunii, credinței în perfectibilitatea omului, în ordinea logică a universului, împotriva raționalizării naturii, artei și literaturii, împotriva aristocraților, despotismului luminat și iluminismului. A constat în primatul imaginației, intuite, sentimente și afectivitate. Romantismul este desemnat și ca un curent revoluționar, influențând revoluția franceză. Istoria devine știință prioritară. Statele europene capătă senimentul unității de limba și conștiința destinului istoric comun. Evul Mediu era atracția principala. În aceeași perioada, își face apariția și naționalismul că o ideologie care creează și susține o națiune că un concept de identificare comună pentru un grup de oameni. Naționalismul s-a născut în Germania, fiind un curent anti-imperialismului napoleonic. Națiunea era centrul artei romantice, a filosifiei politice, susținea conceptul de stat național și lupta cu alte națiuni.

Johann Gottlieb Fichte

Johann Gottlieb Fichte a scris despre superioritatea poporului german, lupta pentru eliberare în Adresele către natiuea germană. Jules Michelet a scris despre progres și libertate, fiind considerat apostolul libertății.

În 1802, Francois Rene de Chateaubriand a scris Geniul Creștinismului, militând pentru renașterea religioasă, căderea imperiului napoleonic, admirația pentru arhitectură gotică, ce avea să devină stilul național arhitectural francez-stilul neo-gotic. Simultan, neoclasicismul prinde rădăcini în artă. Poetul Sir Walter Scott a creat genul de roman istoric. A tradus "Sturm und Drang", a scris Rob Roy și Ivanhoe. Consideră că romanul istoric trebuia să aibă descriptivă naraiva, prin care erau descrise detaliat costumele și clădirile. Lipseau însă elementele de analiză și de meditație, literatură înlocuind filosofia.

S-au mai remarcat Victor Hugo care a scris Mizerabilii, Stendhal -Roșu și Negru, Alfred de Vigny- Cinq Marș și Alexandre Dumas. Revoluția Franceză devine obsesia istoriografiei europene, spiritul revoluționar alimentând premisele revoluției din 1848.

Elită Universității din Berlin, din Gottingen, își propunea că scop unificarea Germaniei. Berthold Georg Nieburh a scris Istoria Romană, având spirit critic și bazându-se pe surse istorice. Friedrich Carl von Savigny a scris Istoria dreptului roman. Leopold von Ranke, ca părinte al științei istorice, învățând la Universitatea din Berlin, a militat pentru evitarea ipotezelor nedovedite, imaginare și pentru cercetarea arhivelor. A scris lucrări că" Istoria popoarelor germane și române, Istoria papilor, bisericii și statului, Istoria reformei în Germania. Friedrich Dohlman a scris Istoria revoluției engleze și franceze.Heinrich von Sybel a scris Istoria perioadei revoluției, iar Johhan Gustav Droysen a scris Istoria politicii Prusiei și Istoria elenismului.

Jules Michelet

Spre deosebire de Germania, în Franța, scopul nu era unificarea, ci problemele sociale erau prioritare. Jules Michelet a susținut că națiunea are rol mistic, pe baza limbii comune și miturilor istorice. Natură, patria, Franța, poporul, oamenii sunt una, pe principiul "un popor, o țară, o Franța", în cartea Istoria Franței. În Istoria revoluției franceze recurge la documente, tradiție și intuiție. În Tabloul Franței expune unitatea Franței, dorința de libertate socială, frumusețile naturale, rodnicia pământului francez, descrierea provinciilor, lupta cu francezii. În Căderea Bastiliei, are rolul de apostol al libertății, militând pentru solidaritatea poporului, instinctul libertății și susținea că elvețienii se trag din francezi.

Auguste Jacques Nicolas Thierry a susținut că istoria este o drama, prezentată ca o pasiune. Când un popor cucerește un alt popor, apar inevitabil mișcări de rezistență ai celor supuși împotriva nobilimii din poporul cuceritor, tema pe care o implementează în Istoria cuceririi Angliei de către normanzi-rezistență saxonilor față de nobilii normanzi, sau în Scrieri asupra Franței, unde nobilimea germanico-franca domină asupra poporului galo-roman sau starea a III-a-rasă cuceriților care lupta împotriva rase cuceritorilor-nobilimea. Susține că galo-romanii se vor elibera prin revoluție care are o miza națională și nu socială.

Amedee Thierry a scris Istoria Galilor, Istoria Galiei sub administrație română. În 1850 publică teza originii celtice a francezilor, romanii fiind cuceritorii străini. Adolphe Thiers, ca premier și președinte al Franței, a scris Istoria Revoluției Franceze, în care îl simpatiza pe Napoleon, și Istoria Consulatului și a Imperiului, creând mitul lui Napoleon. Edgar Quinet a scris Geniul Religiilor, Revoluțiile din Italia, Revoluția Franceză, Istoria campaniei din 1809, Asediul Parisului și apărarea națională. Fiind dezamăgit de Napoleon al III-lea, abandonează viziunea despre Franța ca apostol al libertății și adera la SUA.

În Marea Britanie ,Thomas Caryle a scris Istoria Revoluției Franceze și Istoria lui Frederick al II-lea al Prusiei. Thomas Maccaulay, ca admirator al revoluției glorioase, a scris Istoria Angliei.

În SUA, William Hickling Prescott a scris Istoria lui Ferdinand și Isabela, Istoria cuceririi Mexicului, Cucerirea Parisului, Istoria lui Filip al II-lea. În Rusia, Nicolai Mihailovici Karamzin a scris Istoria statului rus. Îl admira pe Ivan cel Groaznic și portretiza eroii în stil literar, descriind și bătăliile Cehul Frantisek Palacky a colectat documentele cu istoria Boemiei, scriind Istoria Poporului Boemian. A fost unul dintre liderii revoluției, doriind separarea slavilor de germani. Ca senator habsburgic, a propus reorganizarea imperiului și formarea dualismului austro-slavism.

Polonezul Joachim Lelewel a scris Geografia Evului Mediu, Istoria Poloniei, Istoria Poloniei în limba franceză și Polonia în Evul Mediu.

Istorie filosoficǎ[modificare | modificare sursă]

Guizot
Alexis de tocqueville

Istoriografia filosofică este problematizată. Legile istoriei sunt căutate în cadrul pozitivismului și marxismului. Francois Guizot s-a remarcat că istoric și politic francez. A studiat dreptul la Paris, a tradus în franceză opera lui Gibbon, avea cunostiinte despre limba și civilizația britanică. Din 1812 a devenit profesor titular de istorie la Sorbona. Din 1814 intră în politică. Dorea să evite o altă dictatură și a scris lucrări în care refelcta gândirea să liberal-democrată și parlamentară. În 1828 a susținut la Sorbona cursul "Istoria civilizației în Europa", iar prin auditoriu se află și Tocqueville. Între 1830-1840 are o carieră politică activă că ministru al educației, realizând reforme în învățământul modern din 1833-legea Guizot, ca ambasador la Londra-avea inclinaj spre cunostiintele despre limba și civilizația britanică; și că ministru de externe și prim-ministrul al Franței între 1847-1848. A fost demis în contextul revoluției. Lucrarea să " Istoria civilizației în Europa" marchează o ruptură de istoriografia romantică și o revenire la filosofia istorică și politică a lui Montesquieu. Este o lucrare de istorie europeană care refuză istoriile naționale, cuprinde o istorie analitică și problematizată și nu a evenimentelor, este narativă, nu are descriere cronologică. Este o istorie văzută sub toate aspectele sale-fapte, moravuri, opinii, legi, nu este o istorie politică și militară, nu a personalităților. Scrie despre începutul civilizației europene la secolul V odată cu căderea Romei, despre esență civilizației, plurarismul și diversitatea, teatrul unor confruntări între principii, doctrine și idei de organizare. Progresul și Libertatea derivă din competiția și rivalitatea dintre ele, ideea centrla a liberalismului fiind marcată de competiție. Tratează sfârșitul antichității și treceea la civilizația medievală. Prezintă civilizațiile anterioare celei europene, societatea fiind dominată de un principiu unic, o singură idee guvernând. Civilizația română a transis obiceiurile, regulile, principile libertății, ideea puterii absolute. Biserica Cresinta a salvat creștinismul, i-a unit pe barbarii cu românii, a separat guvernanții, legile, și-a exercitat stăpânirea și principiul terocratic. Barbarii au adus libertatea individuală, sentimentul personalității, independența fără scop, patronajul militar, legătură dintre indivizii liberi.

Charles Alexis de Tocqueville, care provenea din nobilii normanzi, a studiat dreptul la Paris, a devenit judecător, a frecventat la cursurile lui Guizot la Sorbona. În 1830 a depus jurământul față de regimul Orleanist. Între 1831-1832, a călătorit în SUA, sub pretextul studiului sistemului penitenciar. A demisionat din justiție și a călătorit în Anglia. În 1835 a publicat volumul I din Democrația în America , intră în politică și este ales deputat. În 1840 publică volumul ÎI. În 1841 este ales membru al Academiei Franceze.

În 1848 este ales deputat în Adunarea Constituantă și lucrează la constituția celei de-a două Republici. În 1849 este ministru de externe al Franței. În 1851 se retrage din politică, iar între 1852 și 1856 pbulica Vechiul Regim și Revoluția. Că autor al lucrării Democrația în America, este ideologul democrației moderne.

Vedea SUA ca un model absolut de libertate și egalitate. Pentru el, ca descendent din nobili normanzi, vedea libertatea ca valoare importantă a nobilimii și era anti-egalitate. Dar observând că egalitatea este inevitabilă , Tocqueville adera la democrație. În Volumul I tratează instituțiile democratice americane, iar în volumul II tratează moravurile democratice. Susține egalitatea politică, nu și cea socială. Scrie despre asocierea indivizilor într-o țesătură generală ce asigura o stabilitate socială și libertatea indivizilor. Clasa de mijloc este definită, oamenii cu averi mici sunt numeroși, societatea democratică este alcătuită dintr-o majoritate, care au de pierdut dintr-o revoluție decât au de câștigat. Democrația politică provine din democrația socială, iar săracii speră că vor deveni bogați. Democrația nu oferă egalitate socială, dar este un sistem care oferă șanse în mod liber. Nu este îngrijorat de revoluție, ci de lipsa de inițiativa. Caută libertatea în locul egalității, clasa de mijloc înlocuind proletariatul. În "Vechiul Regim și Revoluția", scrisă sub influență revoluției din 1848, lucrează că istoric și intră în arhive, nu-l interesează evenimentele , ci spiritul lor. Spiritul revoluționar este o creație a vechiului regim, generând Franța revoluționară. Nu este o ruptură, ci o continuitate. În "Amintirile" (1850), ce nu erau destinate publicării, acoperă perioada revoluției 1848-1849, își expune convingerile politice și cele legate de filosofia istorică. Critică socialismul. Consideră că luptele politice ale viitorului se vor purta în jurul conceptului de proprietate în războiul democrație vs socialism.

Pozitivism[modificare | modificare sursă]

Originea speciilor
Claude Henri de Saint-Simon
Auguste Comte

Legile istoriei aduc importantă socială a științelor exacte. Istoria devine știință atotputernică, în natură și în societate existând raporturi precise de cauza-efect în științele exacte, că teoria evoluționistă dezvoltată de Charles Darwin în "Originea speciilor" din 1859. Istoria ar putea avea legi exacte, fiind o știință riguroasă, cu mecanisme precise, care să prezică viitorul, nu să explice doar trecutul. Pozitivismul și marxismul au fost un demers științific, militând pentru evoluția societății umane, pentru realizarea unei societăți mai bune după studiul trecutului.

Pozitivismul este un curent filozofic a cărui teza principala este că singură cunoaștere autentică este cea științifică, iar această nu poate veni decât de la afirmarea pozitivă a teoriilor prin aplicarea strictă a metodei științifice. Conceptul a fost introdus de Auguste Comte.

Se afirmă în cadrul acestui curent Claude Henri de Rouvroy, conte de Saint-Simon , economist și filosof francez. În 1803 a scris Scrisoarea unui locuitor al Genevei către contemporanii săi. A considerat că știință este nouă religie, progresul omenirii prin industrie, și de aceea a susținut zeificarea științei, mesianismul social și politic- conceptul de "Omul Nou", "Societatea nouă" și "Lumea Nouă". Este fondatorul simonismului, ce militează venerarea științei și susține cultul lui Issac Newton. Consideră că societatea trebuia să fie condusă de un consiliu al lui Newton, prezidat de matematicieni, iar lui Newton să-i fie dedicate temple și un mausoleu. Susținea conceptul de egalitate, mecanizarea fabricilor moderne, legea atracției universale, iar dușmanii religiei să fie izolați și pedepsiți. Industria avea să fie viitoarea politică pozitivă bazată pe societatea mașinilor. Catehismul industriașilor sau Noul Creștinism preconizau un comunism utopic tehnocratic și industrial. În Noul Creștinism, guvernat de știință, raționalismul și scientismul vor fi moștenite de pozitivism și marxism. A explicat lumea alternativ, destinul omului alternativ, codul etic.


Auguste Comte, matematician, filosof, secretarul lui Simon, a scris lucrări precum Cursul de filosofie pozotiva, Sistem de politică pozitivă sau tratat de sociologie instituind religia umanității sau Catehismul pozitivist. Cursul de filosofie pozitivistă emite legea fundamnetala care cuprinde etapele istoriei umanității: • Starea teologică: fetișism, politeism, monoteism • Starea metafizică sau abstractă-supranaturalul este înlocuit de abstracțiuni • Starea pozitivă sau științifică-starea definitivă a inteligenței, înțelegerea trecutului și predicția viitorului, militând pentru o lume mai bună. Vorbește despre o societate bazată pe ordine, progres și altruism, dragostea că principiu, ordinea că baza, progresul că scop. S-a proclamat marele preot al pozitivismului. Omenirea putea realiza armonia dintre individ, societate și univers.

Marxism[modificare | modificare sursă]

Karl Marx
Engels
Manifestul Comunist

Karl Marx s-a remarcat că sociolog, economist, filosof, politic german. În 1842 a activat la Gazeta Renaniei, a scris Analele Franco-germane și Sfânta Familie. În 1845 pleacă la Bruxelles și activează în Liga comuniștilor doi ani mai târziu. În 1848 a scris Manifestul comunist în care sunt descrise scopurile și programul Ligii Comuniste, prima organizație marxistă din lume. În 1867 scrie Capitalul și activează în Internațională I. Friedrich Engels a continuat sǎ scrie volumele II și III la Capitalul. A scris Rolul Muncii în transformarea maimuței în om și Originea Familiei, a proprietății private și a statului, considerând comună primitivă ca punctul de pornire al istoriei și că omenirea se va reîntoarce prin intermediul comunismului. Marxismul caută să guverneze mersul omenirii, fiind un curent anti-capitalist. Mentalitatea îmbinată cu știință, punea accent pe elementul economic, marxismul fiind determinism economic. Explic unitar istoria atotcuprinzătoare în mentalitatea secolului XIX, că știință realitii sociale. Marx a văzut lupta de clasa că fiind motorul istoriei. Pune bazele istoriei moderne, problematizate. Teoria marxistă este unitară, însă nu practică. Au că baza organizarea economică a societății, aspectele societății generate de baza și formarea suprastructurii: religia, organizarea statului, relațiile sociale, sistemul politic și politică externă.

Este emisă teoria valori prin care expresia cantității de muncă socială a proletariatului este cuprinsă într-un produs. Salariile reprezentau o mică parte a valorii, o mare parte fiind însușită de patron, mecanismul prin care patronul fură muncă proletariatului. Teoria valorii a generat o supraevaluare a muncii manuale a muncitorului, dezvoltându-se o adevărată mitologie a muncii în țările comuniste de mai târziu. Societatea comunistă însemna egalitate socială și egalitate între națiuni, absența proprietății private, muncă că necesitate vitală, "de la fiecare după posibilități, fiecăruia după nevoi", alimentația să fie coordonată după norme științifice, să nu mai existe bani, stat și delicte.

Marxismul milita pentru societatea nouă care se prefigura în mitologia proletariatului. Omul Nou avea să muncească din plăcere, să nu mai existe individualism, egoism ,să fie garantate serviciile de sănătate. Stăpânirea naturii era un alt obiectiv. Scopul final era că proletariatul mondial să se unească și să lupte împotriva burgheziei/capitalismului.

Marx consideră că trecerea la socialism se putea produce atât prin mijloace violente (confruntare violență între proletariat și burghezie), cât și prin mijloace pașnice (compromis cu partidele burgheze și câștigarea puterii prin mijloace electorale).Pe teren politic, pe baza marxismului s-au dezvoltat mișcările muncitorești, unele cu caracter reformator de tipul social-democrației, altele cu caracter revoluționar sub formă partidelor comuniste, având la baza ideologia marxist-leninistă, elaborată de Lenin.

Deși cu veleități științifice, din momentul în care a fost transpus în realitate sub formă societăților socialiste din Uniunea Sovietică și țările din răsăritul Europei (așa zisul "Socialism real"), marxismul s-a dovedit a fi el însuși o utopie falimentară, care a avut urmări catastrofale pentru economia statelor respective și în conștiința oamenilor. Cât timp însă, în scrierile lor, Marx și Engels au rămas atât de vagi în ce privește modul de funcționare al acelei societății viitoare fără clase, fără proprietate privată, fără schimb comercial și fără stat, rămâne problematica imputarea eșecului economiilor tipice socialismului real, de coloratură leninistă, lui Marx sau lui Engels.

Vezi și[modificare | modificare sursă]


Note de subsol[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Marc Ferro, The Use and Abuse of History: Or How the Past Is Taught to Children (2003)
  2. ^ JEDP_theory. http://www.theopedia.com/JEDP_theory. 
  3. ^ Dionysius, On Thucydides, 5.
  4. ^ Livy's History of Rome: Book 9”. Mcadams.posc.mu.edu. http://mcadams.posc.mu.edu/txt/ah/Livy/Livy09.html. Accesat la 28 august 2010. 
  5. ^ Jörn Rüsen (2007). Time and History: The Variety of Cultures. Berghahn Books. pp. 54–55. ISBN 978-1-84545-349-7. http://books.google.com/books?id=SvGyzu-nLaUC&pg=PA54 
  6. ^ Warren, John (1998). The past and its presenters: an introduction to issues in historiography, Hodder & Stoughton, ISBN 0-340-67934-4, pp. 78–79.
  7. ^ González, Justo (1984), The Story of Christianity, newadvent.org, p. 129, http://www.newadvent.org/cathen/05617b.htm 
  8. ^ Warren, John (1998). The past and its presenters: an introduction to issues in historiography, Hodder & Stoughton, ISBN 0-340-67934-4, pp. 67–68.
  9. ^ M. S. Khan (1976). "al-Biruni and the Political History of India", Oriens 25, pp. 86–115.
  10. ^ Zafarul-Islam Khan, At The Threshhold Of A New Millennium – II, The Milli Gazette.
  11. ^ El Daly, Okasha (2004). Egyptology: The Missing Millennium : Ancient Egypt in Medieval Arabic Writings. Routledge. pp. 45–7. ISBN 1-84472-063-2 
  12. ^ S. Ahmed (1999). A Dictionary of Muslim Names. C. Hurst & Co. Publishers. ISBN 1-85065-356-9.
  13. ^ Ibn Khaldun, Franz Rosenthal, N. J. Dawood (1967), The Muqaddimah: An Introduction to History, pp. 11–2, Princeton University Press, ISBN 0-691-01754-9.
  14. ^ E. Sreedharan (2004). A Textbook of Historiography: 500 BC to AD 2000. Orient Blackswan. p. 115. http://books.google.com/books?id=jJVoi3PIejwC&pg=PA115 

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Barnes, Harry Elmer. A history of historical writing (1962)
  • Barraclough, Geoffrey. History: Main Trends of Research in the Social and Human Sciences, (1978)
  • Bentley, Michael. ed., Companion to Historiography, Routledge, 1997, ISBN 0415285577: 39 chapters by experts
  • Breisach, Ernst. Historiography: Ancient, Medieval and Modern, 3rd edition, 2007, ISBN 0-226-07278-9
  • Budd, Adam, ed. The Modern Historiography Reader: Western Sources. London: Routledge, 2009.
  • Cohen, H. Floris The Scientific Revolution: A Historiographical Inquiry, Chicago, 1994, ISBN 0-226-11280-2
  • Conrad, Sebastian. The Quest for the Lost Nation: Writing History in Germany and Japan in the American Century (2010)
  • Gilderhus, Mark T. History an Historiographical Introduction, 2002, ISBN 0-13-044824-9
  • Iggers, Georg G. Historiography in the 20th Century: From Scientific Objectivity to the Postmodern Challenge (2005)
  • Kramer, Lloyd, and Sarah Maza, eds. A Companion to Western Historical Thought Blackwell 2006. 520pp; ISBN 978-1-4051-4961-7.
  • Momigliano, Arnaldo. The Classical Foundation of Modern Historiography, 1990, ISBN 978-0-226-07283-8
  • Rahman, M. M. ed. Encyclopaedia of Historiography (2006) Excerpt and text search
  • Thompson, James Westfall. A History of Historical Writing. vol 1: From the earliest Times to the End of the 17th Century (1942) online edition; A History of Historical Writing. vol 2: The 18th and 19th Centuries (1942) online edition
  • Woolf, Daniel, ed. A Global Encyclopedia of Historical Writing (2 vol. 1998)
  • Woolf, Daniel. "Historiography", in New Dictionary of the History of Ideas, ed. M.C. Horowitz, (2005), vol. I.
  • Woolf, Daniel. A Global History of History (Cambridge University Press, 2011)
  • Woolf, Daniel, ed. The Oxford History of Historical Writing. 5 vols. (Oxford University Press, 2011–12).
  • Carlebach, Elishiva, et al. eds. Jewish History and Jewish Memory: Essays in Honor of Yosef Hayim Yerushalmi (1998) excerpt and text search
  • Charlton, Thomas L. History of Oral History: Foundations and Methodology (2007)
  • Darcy, R. and Richard C. Rohrs, A Guide to Quantitative History (1995)
  • Dawidowicz, Lucy S. The Holocaust and Historians. (1981).
  • Ernest, John. Liberation Historiography: African American Writers and the Challenge of History, 1794–1861. (2004)
  • Evans, Ronald W. The Hope for American School Reform: The Cold War Pursuit of Inquiry Learning in Social Studies(Palgrave Macmillan; 2011) 265 pages
  • Ferro, Marc, Cinema and History (1988)
  • Hudson, Pat. History by Numbers: An Introduction to Quantitative Approaches (2002)
  • Keita, Maghan. Race and the Writing of History. Oxford UP (2000)
  • Leavy, Patricia. Oral History: Understanding Qualitative Research (2011) excerpt and text search
  • Loewen, James W. Lies My Teacher Told Me: Everything Your American History Textbook Got Wrong, (1996)
  • Manning, Patrick, ed. World History: Global And Local Interactions (2006)
  • Morris-Suzuki, Tessa. The Past Within Us: Media, Memory, History (2005), ISBN 1-85984-513-4
  • Ritchie, Donald A. The Oxford Handbook of Oral History (2010) excerpt and text search

Lectură suplimentară[modificare | modificare sursă]

  • O istorie a istoriografiei Române, Frederick Kellogg, Editura Inst. European, 1996

Legături externe[modificare | modificare sursă]