Sari la conținut

Revoluția franceză de la 1848

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Revoluția franceză de la 1848

Alphonse de Lamartine refuzând steagul roșu în fața Hôtel de Ville⁠(d)
Informații generale
Perioadă22-25 februarie 1848
LocParis
Rezultatvictoria insurgenților
abdicarea regelui Ludovic Filip
proclamarea republicii
Casus belliinterzicerea reuniunii organizate de opoziție pentru din 22 februarie 1848
Beligeranți
insurgențiarmata franceză
garda municipală pariziană
Conducători
agitatori republicaniThomas Robert Bugeaud⁠(d)
Modifică date / text Consultați documentația formatului

Revoluția franceză de la 1848 a fost a treia revoluție din Franța după Revoluția Franceză începută în 1789 și Revoluția din iulie 1830. Revoluția din 1848 s-a desfășurat în zilele de 22-25 februarie și a pus capăt Monarhiei din Iulie, în urma ei instituindu-se cea de-A Doua Republică Franceză. A avut un rol declanșator în revoluțiile care au avut loc în multe țări din Europa.

Evenimentele revoluției au evoluat la Paris, de la manifestații de protest împotriva guvernului la confruntări cu armata, transformându-se în revoluție republicană până la abdicarea regelui Ludovic Filip I și proclamarea republicii.

Cauzele revoluției

[modificare | modificare sursă]

Revoluția de la 1848 a fost cauzată de criza Monarhiei din Iulie. Regimul ei a început să dea semne de decădere în anii 1840. Stabilitatea guvernamentală s-a transformat treptat în imobilism. Inițiativele pe care le avea guvernul erau neutralizate sub presiunea grupurilor de interese contrare. Altă cauză a sclerozei regimului era refuzul de a aplica reforme politice, în primul rând o reformă electorală dorită de mulți cetățeni, inclusiv de opoziția dinastică[1]. Într-adevăr, alegerile aveau loc prin vot cenzitar, iar censul prevăzut de legea electorală în vigoare era atât de ridicat, încât în 1847 existau numai 248.000 de alegători și 25.000 de eligibili la o populație de 35.500.000 de locuitori. Forța regimului se baza pe Garda Națională, în care numai o parte din membri aveau drept de vot, de aceea opoziția a cerut încă din 1839 ca măcar toți membrii să primească acest drept. În 1842, prim-ministrul François Guizot, având majoritatea în parlament, a refuzat această propunere. În 1847, opoziția a cerut reducerea censului de la 200 la 100 de franci și acordarea dreptului de vot fără cens și celor care aveau o diplomă, ceea ce ar fi mărit numărul alegătorilor cu 200.000 de cetățeni, dar nici această propunere nu a fost acceptată[2][3].

Nemulțumirile erau agravate de atitudinea regelui îmbătrânit, tot mai autoritar și tot mai reticent față de schimbări. O mare parte din opoziția dinastică s-a detașat din ce în ce mai mult de regim, mai ales după moartea în 1842 a prințului moștenitor. A provocat nemulțumire numirea lui Louis, Duce de Nemours, al doilea fiu al regelui, care era conservator, drept regent al noului moștenitor, Ludovic Filip, Conte de Paris, copilul de patru ani atunci al prințului moștenitor. Dar cei detașați de regim erau mult mai mulți, elementele cele mai dinamice ale societății, populația orașelor mari, înainte de toate a Parisului. Majoritatea ziarelor și a deputaților de Paris erau ostili politicii conservatoare. În plus, ideologiile socialiste au început să răspândească printre studenți și chiar în clasele populare o contestare globală a societății burgheze[4][3].

Alegerile legislative din august 1846 au avut drept rezultat majoritatea cea mai confortabilă pentru guvern din toată perioada Monarhiei din Iulie. Aceasta a făcut ca guvernul să ignore și mai mult realitatea și să aibă o încredere în sine nejustificată. Rezultatul era legat de menținerea expansiunii economice în acel moment și a păcii, deși reapăruseră fricțiuni cu Marea Britanie. Regimul s-a apropiat de monarhiile autoritare, cum era Imperiul Habsburgic (Austria), într-un moment când influența lor era din ce în ce mai greu suportată în Europa[5].

Situația regimului a fost agravată de o criză economică ce a pus capăt prosperității în toamna lui 1846. Criza a pornit de la recolte slabe deja în 1845, dar mai ales în 1846, ceea ce a dus la creșterea prețului pâinii, agravată de stocarea cu scop de speculație. Sărăcia s-a accentuat, în unele regiuni s-a produs foamete. Au apărut acte violente precum confiscarea de către mulțimi de săteni a unor transporturi de grâu, jafuri, intimidarea proprietarilor. Au avut loc răscoale, reprimate sângeros. Recolta din 1847 a fost mai bună, a îmbunătățit situația la țară, dar nu a pus capăt crizei industriale cauzate de reducerea consumului. S-au înmulțit falimentele, s-a extins șomajul. La aceasta s-a adăugat și o criză financiară manifestată prin scăderea valorii acțiunilor. Burghezia a fost cuprinsă de neîncredere în posibilitatea prosperității. Un semn evident al slăbirii regimului a fost atitudinea Gărzii Naționale, dezamăgită și ea de regim. Garda întârzia sau ezita să restabilească ordinea, și în unele locuri trebuia folosită armata pentru aceasta[6].

Două scandaluri din 1847 au reprezentat pentru opinia publică o discreditare morală și politică a regimului. În primăvară, Jean-Baptiste Teste⁠(d), membru al Camerei Pairilor[7] după ce a fost ministru al lucrărilor publice, s-a dovedit a fi luat mită în 1842, ca să ușureze concesionarea unor mine, de la generalul Amédée Despans-Cubières⁠(d), erou de la Waterloo, fost ministru de război în 1840. Au fost condamnați amândoi. În luna august, ducele Charles de Choiseul-Praslin⁠(d), și el pair, descendent al unei familii ilustre, și-a ucis soția și s-a sinucis.[8].

Din cauza tuturor acestor neajunsuri ale regimului, cea mai mare parte a societății era deja împotriva guvernului. Agitația socială a revigorat opoziția, care a reluat revendicarea reformei electorale. Pentru aceasta, în vara lui 1847, membrii opoziției dinastice au organizat peste tot o vastă campanie a așa numitor „banchete” prin care, ocolind interzicerea adunărilor publice, au încercat prin apelul la opinia publică să-l convingă pe Guizot să lărgească dreptul de vot. Primul banchet a avut loc la Paris în cartierul Château Rouge⁠(d), la 9 iulie 1847, cu 1.200 de persoane, printre care 85 de deputați. Au urmat altele în provincie, multe conduse de opozanți renumiți. Participanții la banchete țineau toasturi cu conținut politic, de exemplu „pentru sfârșitul corupției” sau „pentru îmbunătățirea soartei claselor lucrătoare”. Totuși, în ciuda acestei mobilizări considerabile, care l-a determinat pe un conservator să propună în Camera Deputaților și lui Guizot să adopte reforme moderate, șeful guvernului nu a acceptat. Deocamdată această campanie a eșuat, din cauza divergențelor dintre opoziția dinastică și republicanii din Camera Deputaților[9], căci s-a văzut repede că aceștia din urmă și cei din afara parlamentului erau cei care jucau rolul preponderent în mișcare[10].

Evenimentele revoluției

[modificare | modificare sursă]

22 februarie

[modificare | modificare sursă]

În condițiile refuzului lui Guizot de a accepta reforme, opoziția parlamentară a hotărât să organizeze un mare banchet în 19 februarie 1848, la Paris, într-un cartier popular. Acesta a fost interzis de prefectura de poliție[10]. Atunci, organizatorii banchetului l-au anunțat pentru 22 februarie, în cartierul Champs-Élysées⁠(d), un cartier burghez, ca să-l pregătească mai bine și să evite incidentele. Era prevăzut să fie urmat de o manifestație. Și în această variantă, banchetul a fost interzis, și organizatorii au renunțat la el[11]. Guvernul era atât de încrezător în propria stabilitate, încât anulase desfășurarea armatei prevăzută pentru 19 februarie și apelul la Garda Națională[12].

În ciuda interdicției, la 22 februarie dimineața s-a pornit o manifestație de protest a studenților împotriva interzicerii banchetului, la care opoziția parlamentară nu s-a asociat. Studenților li s-au alăturat oameni din popor, muncitori și meșteșugari. În mulțime erau și agitatori din societăți secrete republicane, care deocamdată nu și-au dezvăluit apartenența[13][14][15]. Manifestația a fost de mare amploare. Au fost ridicate baricade, au fost jefuite prăvălii ale armurierilor, s-au produs unele ciocniri cu garda municipală, care nu a putut ține piept manifestanților, dar nu au fost lupte. Cartierele populare au rămas calme. Spre seară a fost decretată starea de asediu și ordonată ocuparea orașului de către armată, care, între ora 21 și miezul nopții i-a împrăștiat pe manifestanți. Noaptea a fost calmă și forțele de ordine s-au retras în cazărmi. Prefectul de poliție l-a asigurat pe rege că încercarea de revoltă a fost lichidată. Totuși, Guizot a convocat Garda Națională pentru a doua zi[16][13][17][18].

23 februarie

[modificare | modificare sursă]

În dimineața de 23 februarie, cea mai mare parte din Garda Națională, mergând să-și ocupe pozițiile, a strigat sloganuri împotriva guvernului, cerând reformele revendicate mai demult. Armata, fidelă regimului, se desfășurase și ea în oraș. Manifestațiile și construirea de baricade au reînceput în mare parte din oraș, animate de agitatorii republicani hotărâți să răstoarne regimul. Membrii GărziiNaționale opuși guvernului fraternizau cu manifestanții și îi protejau interpunându-se între aceștia și unitățile armatei[19][20].

După amiază, regele Ludovic Filip a fost convins de anturajul său să-l demită pe prim-ministrul Guizot, persoana din conducere spre care se adresa în primul rând ostilitatea populației, și l-a chemat la șefia guvernului pe Mathieu Molé⁠(d). Acesta mai fusese prim-ministru și fusese demis pentru că voise să fie adoptată reforma electorală cerută de opoziție. Anunțul căderii lui Guizot a calmat în oarecare măsură lucrurile și din nou autoritățile au sperat că era evitată o revoluție[21][19][22][23].

Soldați trăgând în manifestanți în fața Ministerului Afacerilor Externe

Totuși, manifestațiile nu au încetat. Seara, manifestanții, trecând pe lângă sediul ziarului Le National, organ al unui grup de republicani, s-au oprit să ascultate un discurs înflăcărat al jurnalistului Armand Marrast⁠(d). Acesta i-a îndemnat să meargă la Ministerul Afacerilor Externe, unde se afla Guizot, ca să-l alunge. Apropiindu-se de minister, manifestanții au fost opriți de o subunitate a armatei, care nu i-a lăsat să treacă. Nu se știe exact din ce cauză, soldații au tras în ei și au fost, conform unei cifre oficiale, 16 morți. Agitatorii republicani au pus cadavrele pe o căruță și i-au purtat în timpul nopții prin tot Parisul, ca să mobilizeze cât mai mulți oameni pentru insurecție. S-au înălțat noi baricade[24][25][23]. Istoricul Guy Antonetti afirmă că incidentul soldat cu victime a fost provocat de republicani, când au constatat slăbirea mișcării după demiterea lui Guizot. Pe de o parte ar fi făcut-o îndemnându-i pe manifestanți să meargă la Ministerul Afacerilor Externe, iar pe de altă parte, cu aceea că agitatorii ar fi împins mulțimea de la spate în cordonul militarilor, ca aceștia să fie nevoiți să tragă[25].

La miezul nopții, Molé a anunțat că renunță la formarea guvernului, și regele a apelat pentru aceasta la Adolphe Thiers. Acesta mai fusese și el prim-ministru și a acceptat, cu condiția să fie dizolvat parlamentul și să se adopte reforma electorală și parlamentară pe care le ceruse și el mai demult. În aceeași noapte, regele l-a numit la comanda trupelor din Paris pe mareșalul Thomas Robert Bugeaud⁠(d), cunoscut pentru cruzimea cu care reprima revoltele, ceea ce risca să neutralizeze concesiile făcute liberalilor. Bugeaud l-a prevenit pe rege că armata ar putea înăbuși insurecția, dar cu prețul a circa 20.000 de morți, ceea ce regele nu a acceptat[26]. În timpul nopții, orașul s-a umplut de baricade[27][23].

24 februarie

[modificare | modificare sursă]
Sala de ședințe a Camerei Deputaților invadată de revoluționari

În acea zi, insurecția s-a transformat în revoluție[23]. Dimineața au început adevărate lupte de stradă între insurgenți și armată, în toate arondismentele Parisului, în afară de primul, cel mai central. Anunțarea măsurilor concesive, prea târziu adoptate, nu a făcut insurgenții să renunțe la revoluție, deși regele l-a înlocuit în timpul dimineții pe Thiers cu Odilon Barrot⁠(d), conducătorul opoziției dinastice din parlament, și mai reformist decât Thiers[28][19].

În sfârșit, mareșalul a urmat dorința regelui de a evita o vărsare de sânge majoră, și a oprit acțiunile armatei. După Garda Națională, și soldații au fraternizat cu insurgenții. Republicanii, al căror stat major era în sediile ziarelor lor, Le National și La Réforme, au luat în mod deschis conducerea revoluției. Mulțimea a ocupat obiective importante, precum prefectura de poliție și Hôtel de Ville⁠(d), sediul conducerii Parisului[29][30].

Pe la amiază, Ludovic Filip a făcut o ultimă încercare de a stăpâni situația, ieșind din Palatul Tuileries, reședința sa, ca să treacă în revistă unitățile Gărzii Naționale și trupele care apărau palatul. A fost primit cu ostilitate de o parte din membrii Gărzii Naționale și s-a retras în palat. Văzând că regimul nu mai putea fi salvat decât eventual numai prin renunțarea lui la tron, a abdicat în favoarea nepotului său de nouă ani, Ludovic Filip, Conte de Paris, și a numit-o regentă pe mama acestuia, Helen de Mecklenburg-Schwerin, Ducesă de Orléans. După aceea s-a refugiat imediat la reședința lui din Saint-Cloud, de unde va pleca în exil în Anglia[31][32].

Sala tronului din Palatul Tuileries invadat de revoluționari

După amiază, mulțimea a pătruns în Palatul Tuileries, pe care l-a devastat. La fel s-a întâmplat și cu Palais-Royal[33].

Camera Deputaților era reunită în sediul ei, Palais Bourbon⁠(d). Ducesa de Orléans s-a dus acolo cu fiul ei, ca să obțină aprobarea regenței sale. După unii istorici, ca Jean Tulard și François Furet, a fost aclamată de manifestanții de pe traseul ei, fiind cunoscută ca o femeie cu concepții liberale, și bine primită de deputați. După aceea, sala de ședințe a fost invadată de insurgenți în frunte cu ofițeri din Garda Națională, care cereau instaurarea republicii. După alții, precum Maurice Agulhon și André Encrevé, sala de ședințe era invadată încă dinaintea venirii ducesei. Președintele Camerei a declarat ședința suspendată, dar Alexandre Ledru-Rollin, conducător republican și fost deputat, a urcat la tribună și a cerut republică și formarea unui guvern provizoriu, dar nu de către Cameră, ci de către popor. L-a urmat Alphonse de Lamartine, deputat republican moderat, care și el a pledat pentru republică și un guvern provizoriu[34][19][35][36].

Republicanii de la Le National, liberali și moderați[37], care se mulțumeau cu reforme politice[38] au trimis la Cameră o listă de persoane propuse pentru guvernul provizoriu, pe care a citit-o Lamartine. Aceasta a fost aprobată cu aclamații de insurgenții prezenți. Politicienii propuși s-au dus la Hôtel de Ville ca să împiedice formarea unui guvern republican prea radical. Figura centrală a insurgenților de acolo era deputatul republican Louis-Antoine Garnier-Pagès⁠(d), propus și el mai înainte de cei de la Le National. La orele 15, Lamartine a proclamat republica de la balconul Hôtel de Ville. Era o proclamare provizorie. Cea oficială va avea loc la 4 mai 1848, în Adunarea Constituantă aleasă la 23 aprilie 1848[39]. Pe la orele 20 au venit acolo și cei de la La Réforme, republicani mai radicali, care înclinau spre socialism și erau legați mai mult de republicanii din afara parlamentului[37], cerând și reforme sociale[38]. Au propus și ei o listă pentru guvern. Acesta a fost format de cele două grupuri din 11 membri, șapte din primul grup (Jacques Charles Dupont de l'Eure⁠(d), Lamartine, Adolphe Crémieux, François Arago, Ledru-Rollin, Garnier-Pagès și Pierre Marie de Saint-Georges⁠(d)) și patru din al doilea (Marrast, Louis Blanc, Ferdinand Flocon⁠(d) și Alexandre Martin⁠(d), zis muncitorul Albert). Către miezul nopții a fost difuzat un text în care se afirma că guvernul provizoriu vrea instaurarea republicii și că poporul va fi consultat imediat despre aceasta[40][41][42].

25 februarie

[modificare | modificare sursă]
Membrii guvernului provizoriu din 1848

În acea zi, Lamartine a reafirmat în numele guvernului provizoriu, în fața mulțimii adunate la Hôtel de Ville, proclamarea republicii. Totodată a respins cererea muncitorilor de orientare socialistă din mulțime, de a se adopta steagul roșu ca însemn al Franței, în locul tricolorului[43][44].

Tot la 25 februarie au fost anunțate primele măsuri luate de guvernul provizoriu. Un decret redactat de republicanul socialist Louis Blanc, membru al guvernului provizoriu, prescria dreptul la muncă. Printr-un alt decret a fost înființată o așa numită „gardă națională mobilă” cu membri plătiți cu o soldă mai mare decât cea a soldaților[45].

Urmările revoluției

[modificare | modificare sursă]

Urmări interne

[modificare | modificare sursă]

François Furet este de părere că „alianța improvizată dintre burghezie și popor este cea care a dus la succesul insurecției” din februarie 1848[46]. Ea nu a pornit cu scopul de a înlocui monarhia cu republica, ci în urma unor cereri de reforme liberale și democratice de care societatea avea nevoie. Politicienii din opoziție care le propuneau doreau ca acestea să fie adoptate în cadrul monarhiei constituționale, dar au fost refuzate de putere. Insurecția s-a transformat într-o revoluție condusă mascat, apoi deschis, de către republicani, care erau de mai multe orientări, și a dus la instaurarea republicii.

Însă regimul republican a avut o viață scurtă. Curând, alianțele din timpul insurecției s-au destrămat. Au apărut divergențe între muncitori și burghezie, între republicanii moderați și cei radicali, între adepții noului regim și cei ai unor regimuri anterioare. Introducerea votului universal a făcut să apară aceste divergențe în Adunarea Constituantă aleasă la 23 aprilie 1848. Formată din circa 900 de membri, aceasta era dominată de republicanii moderați, cu circa 500 de mandate, dar monarhiștii aveau și ei în jur de 200 de deputați. Ei vor forma o grupare numită „partidul ordinii”. Socialiștii ocupau mai puțin de un sfert din adunare, și dintre șefii lor fusese ales numai unul[47].

Revendicările muncitorilor au fost numai în mică parte satisfăcute și au izbucnit revolte care i-au speriat pe burghezi. Revoltele populare care au avut loc în iunie 1848 au fost înecate în sânge de armată[48]. Regimul a devenit tot mai autoritar și republicanii radicali, în primul rând cei socialiști au fost îndepărtați din viața politică[49].

Noua constituție adoptată la 4 noiembrie 1848 prevedea funcția de președinte al republicii ales prin vot universal. Datorită popularității sale, a fost ales președinte, la 10 decembrie, Louis Napoleon Bonaparte, nepotul fostului împărat Napoleon I[50].

În urma alegerilor din 13 mai 1849, partidul ordinii, monarhist, a devenit majoritar în Adunarea Națională[51].

Având sprijinul armatei, la 2 decembrie 1851, Bonaparte a dat o lovitură de stat[52], după care a instaurat un regim dictatorial. Însăși ideea de republică fiind compromisă în mare parte din opinia publică, la 2 decembrie 1852 a fost proclamat împărat în urma unui referendum care a aprobat cu mare majoritate de voturi propunerea de instaurare a celui de-Al Doilea Imperiu[53].

Urmări externe

[modificare | modificare sursă]

În anii 1840, situația economică, socială și politică a creat nemulțumiri în multe țări din Europa. Au început mișcări revoluționare în câteva țări încă înainte de revoluția din Franța de la 1848, precum insurecția din Cracovia din februarie 1846, sau cele din Palermo și Napoli din ianuarie 1848, dar după revoluția din Franța s-au declanșat mișcări revoluționare în aproape toată Europa. Ansamblul lor a fost denumit „primăvara popoarelor”. Ele aveau cauze interne, dar declanșarea lor a fost influențată de știrea celei din Franța. Valul revoluționar s-a propagat din statele germane până inclusiv la principatele Moldova și Țara Românească. Aceste mișcări s-au desfășurat în cea mai mare parte până în iulie 1848, dar unele au continuat și după aceea, precum la Viena până în toamna lui 1848, și în Ungaria, Piemont, Veneția și Roma până în vara lui 1849. Printre cauzele, obiectivele și caracteristicile desfășurării lor au fost unele comune și altele specifice. În general au avut un caracter liberal și național, dar au implicat și chestiuni sociale. În afară de Franța, toate au fost învinse, mare parte a lor de către monarhiile absolutiste: Imperiul Habsburgic, Regatul Prusiei, Imperiul Rus și Imperiul Otoman[54].

Note

[modificare | modificare sursă]
  1. ^ Opoziția dinastică era partea din opoziția parlamentară care accepta domnia lui Ludovic Filip I, dar se opunea politicii guvernului.
  2. ^ Tulard 1985, p. 452-454.
  3. ^ a b Tudesq 2011, p. 772-773.
  4. ^ Tulard 1985, p. 454.
  5. ^ Tudesq 2011, p. 773.
  6. ^ Furet 1988, p. 372-373.
  7. ^ Camera superioară a parlamentului, ai cărei membri erau numiți de rege.
  8. ^ Furet 1988, p. 372.
  9. ^ Camera inferioară a parlamentului, cu membri aleși.
  10. ^ a b Tulard 1985, p. 458.
  11. ^ Encrevé 2014, p. 298.
  12. ^ Furet 1988, p. 375.
  13. ^ a b Tulard 1985, p. 459.
  14. ^ Antonetti 1994, p.  914.
  15. ^ Agulhon 2011, p.  779.
  16. ^ Vigier 1962, p. 124.
  17. ^ Antonetti 1994 p. 914-915.
  18. ^ Encrevé 2014, p. 299.
  19. ^ a b c d Furet 1988, p. 376.
  20. ^ Antonetti 1994, p. 915-616.
  21. ^ Tulard 1985, p. 460-461.
  22. ^ Antonetti 1994, p. 917.
  23. ^ a b c d Encrevé 2014, p. 299.
  24. ^ Vigier 1962, p. 124.
  25. ^ a b Antonetti 1994, p. 918.
  26. ^ Antonetti 1994, p. 919.
  27. ^ Agulhon 2011, p. 779.
  28. ^ Tulard 1985, p. 461.
  29. ^ Antonetti 1994, p. 920-921.
  30. ^ Tulard 1985, p. 462.
  31. ^ Tulard 1985, p. 461-462.
  32. ^ Antonetti 1994, p. 921-922.
  33. ^ Antonetti 1994, p. 923.
  34. ^ Tulard 1985, p. 462-463.
  35. ^ Agulhon 2011, p. 779.
  36. ^ Encrevé 2014, p. 299.
  37. ^ a b Caracterizare a lui Agulhon.
  38. ^ a b Conform afirmației lui Encrevé.
  39. ^ Agulhon 2011, p. 787.
  40. ^ Tulard 1985, p. 464-465.
  41. ^ Agulhon 2011, p. 779-780.
  42. ^ Encrevé 2014, p. 299-300.
  43. ^ Agulhon 2011, p. 779-780.
  44. ^ Encrevé 2014, p. 304.
  45. ^ Encrevé 2014, p. 303-304.
  46. ^ Furet 1988, p. 375.
  47. ^ Vigier 1992, p. 34.
  48. ^ Encrevé 2014, p. 312.
  49. ^ Agulhon 1973, p. 74-77.
  50. ^ Démier 2000, p. 227.
  51. ^ Agulhon 1973, p. 92.
  52. ^ Agulhon 1973, p. 166.
  53. ^ Démier 2000, p. 243.
  54. ^ Caron 2016, § 1.

Bibliografie

[modificare | modificare sursă]
  • fr Agulhon, Maurice, 1848 ou l'apprentissage de la République (1848-1852) (1848 sau ucenicia republicii), Paris, Seuil, col. Points. Histoire, seria Nouvelle histoire de la France contemporaine, nr. 108, 1973
  • fr Agulhon, Maurice, La IIe République, 1848-1852, în Duby, Georges (coord.), Histoire de la France. Des origines à nos jours (Istoria Franței. De la origini până în zilele noastre), Paris, Larousse, 2011, ISBN: 978-2-03-586104-7, p. 777-808
  • fr Antonetti, Guy, Louis-Philippe (Ludovic Filip), Paris, Fayard, 1994, ISBN: 2213592225
  • fr Caron, Jean-Claude, Printemps des peuples » : pour une autre lecture des révolutions de 1848 („Primăvara popoarelor”: pentru o altă lectură a revoluțiilor de la 1848), în Revue d’histoire du XIXe siècle, nr. 52, 2016, p. 31-45 (accesat la12 octombrie 2025)
  • fr Démier, Francis, La France du XIXe siècle, 1814-1914 (Franța secolului al XIX-lea, 1814-1914), Paris, Seuil, 2000, ISBN: 978-2-02-040647-5
  • fr Encrevé, André, La vie politique sous la IIe République (Viața politică în A Doua Republică), în Barjot, Dominique; Chaline, Jean-Pierre; Encrevé, André, La France au XIXe siècle. 1814–1914 (Franța în secolul al XIX-lea. 1814-1914), ediția a III-a, Paris, Presses Universitaires de France, col. Quadrige manuels, 2014, ISBN: 978-2-13-063257-3, p. 297-330
  • fr Furet, François, La Révolution de Turgot à Jules Ferry. 1770-1880 (Revoluția de la Turgot la Jules Ferry. 1770-1880), Paris, Hachette, col. Histoire de France, 1988, ISBN: 2-01-009462-X
  • fr Tudesq, André-Jean, La France romantique et bourgeoise, 1815-1848 (Franța romantică și burgheză, 1815-1848), în Duby, Georges (coord.), Histoire de la France. Des origines à nos jours (Istoria Franței. De la origini până în zilele noastre), Paris, Larousse, 2011, ISBN: 978-2-03-586104-7, p.  737-776
  • fr Tulard, Jean, Les révolutions de 1789 à 1851 (Revoluțiile de la 1789 la 1851), Paris, Fayard, col. Histoire de France, 1985
  • fr Vigier, Philippe, La Monarchie de juillet (Monarhia din Iulie), Paris, Presses Universitaires de France, col. Que sais- je ?, nr. 1002, 1962
  • fr Vigier, Philippe, La Seconde République (A Doua Republică), ediția a VI-a, Paris, Presses Universitaires de France, col. Que sais-je ?, nr. 295, 1992, ISBN: 2-13-044757-0

Vezi și

[modificare | modificare sursă]
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Revoluția_franceză_de_la_1848&oldid=17211422