Mișcarea separatistă din Moldova
 | Deși acest articol conține o listă de referințe bibliografice, sursele sale rămân neclare deoarece îi lipsesc notele de subsol. Puteți ajuta introducând citări mai precise ale surselor. |
.svg)
.svg)
Mișcarea separatistă din Moldova (sau Mișcarea pentru reîntregirea pamînturilor istorice ale Moldovei) a fost o mișcare politică de opoziție față de unirea cu Țara Românească, motivată prin tradiția diferită a celor două țări, dar, mai ales, prin argumente de ordin practic. Mișcarea antiunionistă din Moldova s-a dezvoltat începând din 1856 și s-a manifestat în special în 1859.
„Prima mișcare patriotică moldovenească”[modificare | modificare sursă]
Mișcarea separatistă din Moldova s-a dezvoltat începând din 1856, în contextul luptei pentru Unirea Principatelor. Printre principalii săi exponenți au fost Nicolae Istrati, Gheorghe Asachi și Costache Negruzzi. Separatiștii s-au manifestat atât prin intermediul broșurilor, cât și al periodicelor („Patria”, „Nepărtinitorul”). Aceștia avansau teoria decăderii Moldovei și a Iașilor, odată cu deplasarea centrului de greutate politic și administrativ spre București. Mai mult, marginalizarea Moldovei avea să intervină, susțineau ei, și din pricina superiorității numerice a muntenilor față de moldoveni, ce avea să le asigure celor dintâi o mai bună reprezentare în legislativul viitorului stat. Mai mult, stataliștii moldoveni au știut să speculeze și momentele conflictuale apărute în trecutul istoric al celor două principate, evocând, spre exemplu, luptele purtate de Ștefan cel Mare împotriva muntenilor.
Pe plan politic, stataliștii au avut, la început, anumite succese, ei reușind, într-o primă fază, să câștige alegerile pentru Divanul Ad-hoc din Moldova, sprijiniți puternic de caimacamii (locțiitorii domnești) Nicolae Vogoride și Teodor Balș. Reușita lor apărea ca una importantă, deoarece Divanul trebuia să se pronunțe cu privire la necesitatea Unirii cu Țara Românească. Repetarea alegerilor, victoria unioniștilor și, implicit, a principiului Unirii, au marcat, pentru moment, înfrângerea patriotismului moldovenesc.
„A doua mișcare patriotică moldovenească”[modificare | modificare sursă]
După definitivarea Unirii, în 1862, statul român a fost organizat după principiile unei centralizări excesive. Atât din punct de vedere instituțional, cât și economic, Moldova a cunoscut o perioadă de puternic declin, sensibilă mai ales în vechea ei capitală, orașul Iași. Lipsa unor căi de comunicație eficiente (căi ferate, o rețea puternică de șosele) dusese la izolarea Moldovei. Viața socială și culturală ieșeană intrase în declin. Redistribuirea veniturilor bugetare era mai degrabă favorabilă noii capitale și instituțiilor sale. În acest context, stataliștii moldoveni au început din nou să se manifeste.
Mai întâi a predominat lupta petiționară. Din acest punct de vedere însă, este greu de făcut o distincție clară între stataliști, unioniști și chiar simplii cetățeni fără culoare politică nemulțumiți de noua situație a Moldovei. Centrul din care revendicările au plecat spre București a fost orașul Iași. Cererile moldovenești vizau, în general, nevoia de îmbunătățiri care să atenueze impactul catastrofal al centralizării: stabilirea Înaltei Curți de Casație și Justiție la Iași, stimularea comerțului, dezvoltarea navigației pe Prut. Aceste solicitări au rămas însă fără nici un rezultat.
Detronarea lui Alexandru Ioan Cuza, la 11/23 februarie 1866, a dat separatiștilor moldoveni un nou prilej de a se manifesta. Încă din zilele următoare, cele trei zile de iluminație publică prin care a fost sărbătorită la Iași căderea impopularului principe anunțau eventuale tulburări în sensul modificării stării de fapt. Ele aveau să se producă la 3/15 aprilie: o violentă revoltă de stradă a avut loc la Iași. Scopul ei era (după lozincile strigate de participanți) nu separarea propriu-zisă, ci revenirea la Unirea parțială, cu doi domni, două guverne și două Adunări Legislative, așa cum fusese stabilită prin Convenția de la Paris, din 1858. Printre participanții la insurecție s-au numărat frații Constantin și Alexandru Moruzi, mai mulți membri ai familiei Roznovanu, Teodor Boldur-Lățescu (personaj care s-a ocupat de dirijarea efectivă a mișcării de stradă) și mitropolitul Calinic Miclescu. Scopul mișcării era aducerea la domnie a boierului Nicolae Rosetti-Roznovanu și separarea Moldovei de Țara Românească.[1] După câteva ore de confruntări între 500 de demonstranți (număr foarte mare, pentru acea perioadă) și soldații aduși să potolească revolta, soldate cu morți în ambele tabere, rebeliunea a fost înăbușită.
După 1866[modificare | modificare sursă]
După revolta din 3/15 aprilie 1866 separatismul moldovenesc și-a pierdut, treptat, din influență, el nemaiconstituind o mișcare importantă în peisajul politic. Singurul său purtător de cuvânt a rămas Teodor Boldur-Lățescu, animator al ziarului satiric „Boldul”. Revendicările moldovenești și conservarea identității regionale au rămas apanajul unei elite diversificate, fără o orientare precisă din punct de vedere politic.
Bibliografie[modificare | modificare sursă]
- „Jos Bucureștiul! Jos Cuza!”, Cotidianul 23 ianuarie 2006. Un articol de Matei Filimon.
- Adrian Cioflâncă, Naționalism și parohialism în competiție. Note pe marginea dezbaterilor politice privind unirea Principatelor Române, în vol. Vârstele Unirii. De la unitatea etnică la conștiința națională, coord. Dumitru Ivănescu, Cătălin Turliuc, Florin Cântec, Iași, 2001.
- Mihai Cojocariu, Partida națională și constituirea statului român (1856 - 1859), Iași, 1995.
- A. D. Xenopol, Domnia lui Cuza-Vodă, Iași, 1903.
Note[modificare | modificare sursă]
- ^ Cosmin Pătrașcu Zamfirache (), „De ce îi ura reacționarul Creangă pe munteni și pe olteni. Scriitorul își dorea ca Moldova să fie ruptă din Regat și a participat la o revoltă la Iași”, Adevărul
Legături externe[modificare | modificare sursă]
- Istoria nespusa a Zilei Unirii, Ziarul de Iași, 23 ianuarie 2010