Divanurile ad-hoc

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Istoria României
Stema României
Acest articol este parte a unei serii
Preistoria pe teritoriul României
Epoca pietrei
Epoca bronzului
Epoca fierului
Dacia
Cultura și civilizația dacică
Războaiele daco-romane
Dacia romană
Originile românilor
Formarea statelor medievale
Țările Române în Evul Mediu
Țara Românească
Principatul Moldovei
Dominația otomană
Țările Române la începutul epocii moderne
Epoca fanariotă
Modernizarea țărilor române
Regulamentul Organic
Revoluția Română de la 1848
Principatele Unite
Războiul de Independență
Regatul României
Primul Război Mondial
Unirea Basarabiei cu România
Unirea Bucovinei cu România
Unirea Banatului cu România
Unirea Transilvaniei cu România
Al Doilea Război Mondial
Comunismul
R.P. Română/R.P. Romînă
R.S. România
Revoluția Română din 1989
România Contemporană
Vezi și
Istoria românilor
Istoria militară a României
Istoriografia română

Portal România
 v  d  m 

Adunările Ad-Hoc, mai cunoscute sub numele neoficial de Divanuri Ad-Hoc[1], au fost adunări consultative convocate în 7 octombrie 1857 în Moldova și în 8 octombrie 1857 în Valahia, cu scopul de a exprima voința populației cu privire la organizarea definitivă a principatelor. Ele erau alcătuite din reprezentanți ai bisericii, marii boierimi, burgheziei, țărănimii clăcașe.

Contextul istoric[modificare | modificare sursă]

Tratatul de la Paris (13/25 februarie - 18/30 martie 1856) care pune capăt Războiului Crimeii, pe lângă alte clauze referitoare la Principatele Române, prevedea:

„Art. 24 Majestatea Sa Sultanul promite să convoace imediat, în fiecare din cele două principate, un Divan ad hoc compus de așa manieră încât să constituie reprezentarea cât mai exactă a intereselor tuturor claselor societății. Aceste Divane sunt chemate să exprime voința populației referitoare la organizarea definitivă a Principatelor.

O instrucțiune a Congresului va regla raporturile Comisiei cu aceste Divane[2].”

Adunarea Ad-Hoc a Moldovei[modificare | modificare sursă]

Divanul ad-hoc al Moldovei
Comitetul unionist din Iasi 1) Dimitrie Ralet, 2) Constantin Negri, 3) Anastasie Panu, 4) MihailKogâlniceanu, 5) Arhimandritul Neofit Scriban, 6) Manolachi Costache-Iepureanu, 7) Dimitrie Kracti, 8) Petru Mavrogheni, 9) Dimitrie Cozadini, 10) Constantin Hurmuzachi, 11) Dimitrie A. Sturdza

Divanul ad-hoc al Moldovei a fost format dintr-un număr de 85 de deputați, aleși în cinci colegii: cler, mari proprietari, mici proprietari, reprezentanți ai orașelor și reprezentanți ai satelor. Componența divanului era următoarea: 8 reprezentanți ai clerului, 28 de reprezentanți ai marilor proprietari, 14 reprezentanți ai micilor proprietari, 15 reprezentanți ai populației rurale și 20 reprezentanți ai populației urbane.[3]:p. 9

Adunarea Ad-Hoc a Valahiei[modificare | modificare sursă]

Divanul Ad-Hoc din Bucureşti
Cler
  • Mitropolitul Nifon
  • Episcopul Filoteiu de Buzău
  • Episcopul Clement de Argeș
  • Episcopul Calinic de Râmnic
  • Arhimandritul Ieronim, egumenul Mănăstirii Bistrița
  • Arhimandritul Atanasie, egumenul Mănăstirii Sadova
  • Protopopul Ioan, deputatul clerului din București
  • Protopopul Constantin, deputatul clerului din Argeș
  • Protopopul Vasile, deputatul clerului din Buzău
  • Protopopul Constantin, deputatul clerului din Râmnic

Evoluția evenimentelor[modificare | modificare sursă]

Hotărârile celor două adunări aveau, cu redactări ușor diferite, solicitări comune:

  • respectarea vechilor capitulații dintre țările române și Înalta Poartă, din 1393, 1460, 1513 și 1634, care prevedeau că acestea sunt teritorii neocupate și independente;
  • unirea Principatelor într-un singur stat, cu numele de România;
  • prinț străin cu tron ereditar, ales dintr-o dinastie domnitoare a Europei apusene, ai cărui succesori să fie crescuți în religia țării;
  • neutralitatea pământului Principatelor (Adunarea Ad-Hoc a Moldovei);
  • o Adunare obștească pe bază electorală cât mai largă (ambele adunări) „după datinele cele mai vechi ale țării” (Adunarea Ad-Hoc a Valahiei)[4].

Toate acestea sub garanția colectivă a puterilor care au subscris Tratatul de la Paris.

Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza[modificare | modificare sursă]

În istoria modernă a României, funcționând efectiv între anii 1857- 1859, adunările ad-hoc ale celor două state românești, Țara Românească și Moldova, care au fost mandatate conform actelor normative ale Congresului de pace de la Paris din 1856, au devenit celebre prin folosirea cu eleganță a ceea ce nu fusese stipulat în condițiile inițiale ale Unirii Principatelor, impuse de către Marile Puteri de atunci. Profitând ingenios de o greșeală generată de frazeologia juridică a timpului, (era impusă alegerea a doi domni, dar nu împiedica o persoană să candideze simultan în ambele țări), adunările ad-hoc au ales în loc de doi domni, pe același, Alexandru Ioan Cuza, dar de două ori, la 5 ianuarie, respectiv 24 ianuarie 1859.

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Referințe și note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Focșeneanu, Eleodor: Istoria constituțională a României 1859-1991, pg. 17, Ediția a II-a, Editura Humanitas, București, 1992.
  2. ^ Edouard Gourdon, Histoire du Congrès de Paris, Paris, 1857, pg. 28
  3. ^ Lista membrilor Divanului Ad-hoc al Moldovei, în „Revista Ilustrată Generală”, anul III, no. 2-3, București, 1929
  4. ^ Focșeneanu, Eleodor: Istoria constituțională a României 1859-1991, pg. 17-18, Ediția a II-a, Editura Humanitas, București, 1992.