Gottfried Wilhelm von Leibniz

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
(Redirecționat de la Gottfried Leibniz)
Salt la: Navigare, căutare
Pagina „Leibniz” trimite aici. Pentru alte sensuri vedeți Leibniz (dezambiguizare).
Gottfried Wilhelm von Leibniz
Gottfried Wilhelm Leibniz, Bernhard Christoph Francke.jpg
Gottfried Wilhelm von Leibniz
Date personale
Născut 21 iunie/[1][2] Modificați la Wikidata
Leipzig, Principatul Saxoniei[3][4] Modificați la Wikidata
Decedat (70 de ani)[1][2] Modificați la Wikidata
Hanovra, Principatul Braunschweig-Lüneburg[5][4][6][7][8] Modificați la Wikidata
Părinți Friedrich Leibniz[*][9]
Catharina Schmuck[*][10] Modificați la Wikidata
Etnie Germani
Sorabi Modificați la Wikidata
Religie creștinism
luteranism Modificați la Wikidata
Ocupație matematician
jurist
fizician
filozof
diplomat
istoric
bibliotecar[*]
muzicolog[*]
om de știință
scriitor
teoretician al muzicii[*]
informatician
actor
Apologetică creștină
avocat Modificați la Wikidata
Activitate
Alma Mater Universitatea din Altdorf[*]
Universitatea Leipzig
Universitatea din Jena  Modificați la Wikidata
Conducător de doctorat Jakob Thomasius[*][11]
Christiaan Huygens
Erhard Weigel[*][11]  Modificați la Wikidata
Societăți Academia de Științe din Berlin  Modificați la Wikidata
Premii Fellow al Societății Regale[*]
Leibniztempel[*]  Modificați la Wikidata
Semnătură
Leibnitz signature.svg

Gottfried Wilhelm Freiherr von Leibniz (n. 1 iulie 1646, Leipzig, d. 14 noiembrie 1716, Hanovra) a fost un filozof și matematician german, unul din cei mai importanți filozofi de la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul celui de al XVIII-lea, unul din întemeietorii iluminismului german. În matematică, Leibniz a introdus termenul de "funcție" (1694), pe care l-a folosit pentru a descrie o cantitate dependentă de o curbă. Alături de Newton, Leibniz este considerat fondatorul analizei matematice moderne.

Date biografice[modificare | modificare sursă]

Leibniz s-a născut pe 1 iulie 1646 în Leipzig, fiu al unui avocat și profesor la universitatea din localitate. Tot aici își începe studiile, pe care le continuă la Jena și Altdorf. În 1666 obține titlul de doctor în Drept și intră în serviciul lui Johann Phillipp von Schönborn, arhiepiscop și prinț elector în Mainz, pentru care îndeplinește un mare număr de însărcinări politice și diplomatice. În 1673, întreprinde o călătorie la Paris, unde rămâne timp de trei ani și se ocupă în mod intens cu studiul matematicii, științelor naturale și filozofiei. Întors în Germania, obține în anul 1676 postul de bibliotecar și consilier privat pe lângă Ernst August, prinț de Braunschweig-Lüneburg și mai târziu prinț elector de Hanovra, apoi pe lângă urmașul lui, Georg Ludwig, care va deveni rege al Marii Britanii cu numele de George I. În această funcție, Leibniz rămâne până la sfârșitul vieții. El se bucura de o deosebită prețuire și era considerat în acel timp ca geniu universal. Opera sa se extinde nu numai în domeniile filozofiei și matematicii, ci tratează teme variate de teologie, drept, diplomație, politică, istorie, filologie și fizică. A fost fondatorul și primul președinte al "Academiei de Științe" din Berlin (1700). Leibniz moare la 14 noiembrie 1716 în Hanovra.

Opera[modificare | modificare sursă]

Matematică[modificare | modificare sursă]

Leibniz elaborează în jurul anului 1675 bazele calculului diferențial și integral, de o mare însemnătate pentru dezvoltarea ulterioară a matematicii și fizicii, independent de Isaac Newton, care enunțase deja principiile calculului infinitezimal într-o lucrare din 1666. Simbolurile matematice introduse de Leibniz în calculul diferențial și integral se folosesc și astăzi. Perfecționând realizările lui Blaise Pascal, Leibniz construiește un calculator mecanic, capabil să efectueze înmulțiri, împărțiri și extragerea rădăcinii pătrate. Dezvoltă forma modernă de numărare binară, utilizată astăzi în informatică și pentru calculatoare. Leibniz a încercat să creeze un calcul logic, o logică bazată pe utilizarea simbolurilor, fiind un precursor al logicii matematice.

Statuia lui Leibniz din Leipzig.

Fizică[modificare | modificare sursă]

În fizică, Leibniz a introdus noțiunea de "forță vie" (mv2) ca măsură a mișcării (energia cinetică, cum o numim azi), diferită de cea de "cantitate de mișcare" (mv) (Impuls, cum îl numim azi), premergătoare noțiunii moderne de energie.

Filosofie[modificare | modificare sursă]

Teoria substanței. Leibniz a susținut o nouă teorie asupra substanței care are în centru ideea de acțiune, spre deosebire de teoria carteziană a substanței, bazată pe noțiunea de întindere.

Fiecare substanță se caracterizează mereu prin acțiune. 

Acțiunea unei substanțe se traduce în percepția să, această devenind mai distinctă ,în caz contrar are de a face cu pasiunea. 

Sistemul filosofic al lui Leibniz are la baza existența unor elemente spirituale indivizibile numite monade.

În limba greacă “monas” înseamnă “unitate,ceea ce este unu”.

Leibniz considera că un lucru este din punct de vedere metafizic reductibil la o substanță simplă . Atunci când ne referim la monade trebuie să avem în vedere faptul că monadele reprezintă substanțe simple, care nu se nasc și nu pier, autonomia lor fiind totală. Ele sunt indestructibile, căci sunt o oglindire a universului.

Filosoful german considera că “ monas monadorum”  este ființă inteligibilă, ceea care poate fi gândită, dar nu poate fi reprezentată. Aceea ființă deghizată în monadă despre care vorbea Leibniz este însuși divinitatea, Dumnezeu, cel ce creează ,aneantizează. Dumnezeu fiind originea esențelor.

Un lucru la care filosoful face apel este faptul că atomul spiritual denumit monadă este imperisabil sufletului uman. Sufletul este văzut că perceptie distinctă. Sufletul poate fi de doua feluri :poate fi suflet vegetal și suflet animal.

Un al lucru la care filosoful german face referire este faptul că monadele nu pot fi influențate de factori externi și mai ales la faptul că acestea nu se influențează reciproc. Faptul că nu sunt indentice le oferă acestora o forță activă.

Monadele dețin un grad ridicat de cunoaștere a lumii, mai binespus un grad distinc, unic care se datorează faptului sunt eterne,  fără spațialitate, deci putem spune că sunt indecompozabile.

Prin multiciplitatea infinită a monadelor ne referim la faptul că acestea sunt unice și că este imposibil de intrat în context cu altceva. Astfel, Leibniz considera că monadele nu au  ferestre și că ordinea prestabilită a acestora se datorează faptului că nu există cauza-efect .

După Leibniz orice moanda este înzestrată cu o potența strict internă pe care filosoful german o denumește "vis visa" și căreia ar fi putut să îi ofere apelațiunea de energie.El mai vorbea și despre faptul că fiecare ființă  din lumea reală (omul,planta) reprezintă un agregat de monade multiple printre care se regăsește o monadă dominantă .

Ierarhia monadelor se datorează în funcție de gradul de cunoaștere. 

Gradul de cunoaștere a monadelor este reprezentat prin următoarele: 

1.percepția- care poate fi confuză; se datorează faptului că nu există memorie 

2.dominantă- sufletul, percepții și memorie,distinct 

3.monade raționale- principii logice( noncontradictia și rațiunea suficientă) 

4.viziunea asupra lumii total adecvată și intuitivă 

(Bibliografie: Adrian Nita,Leibniz,editura Paidea,Bucuresti,1998 ; Opera philosophica I )

Leibniz considera, în spiritul unui optimism conformist, că lumea noastră, creată de Dumnezeu, este "cea mai bună dintre toate lumile posibile". Această teză optimistă, de fapt o judecată sintetică a priori, a fost la vremea sa ridiculizată de Voltaire în romanul său "Candide" (1759), în care Leibniz este prefigurat de personajul "Doctor Pangloss".

Leibniz este unul din precursorii dialecticii germane, el a susținut ideea continuității și evoluției naturii. În teoria cunoașterii, Leibniz se situează pe pozițiile raționalismului, pe care încearcă să-l îmbine cu elemente de empirism. Împărțind adevărurile în "raționale" și "faptice", el consideră că primele, având un caracter necesar și universal, nu pot proveni din experiență; principiile lor se află în intelect în stare embrionară și primesc de la simțuri doar un impuls pentru dezvoltarea lor. De aceea, la cunoscuta teză a sensualismului: "Nimic nu este în intelect care să nu fi fost mai înainte în simțuri", Leibniz adaugă: "în afară de intelectul însuși". Astfel el completează cele trei principii ale logicii aristotelice cu principiul rațiunii suficiente, necesar pentru verificarea adevărurilor faptice obținute pe calea inducției. Operele filosofice ale lui Leibniz au exercitat o influență deosebită asupra dezvoltării ulterioare a filosofiei germane, în special asupra lui Christian von Wolff și Immanuel Kant. (Deși Wolff afirmă că este un discipol al lui Leibniz, filozofia sa este complet străină de cea a lui Leibniz. Acest lucru este evidențiat în lucrarea Legea Națiunilor de Emmerich Vattel, filozof elvețian influențat de Leibniz)[1] ; De altfel Leibniz, încercase în viața sa, să formeze o alianță ecumenică între Asia confucianistă și Europa creștină. El lucrând alături de misionarii jesuiți, ce urmau misiunea ecumenică a fondatorului lor Mateo Ricci, în China. Leibniz afirma că "Nu putem noi sa spunem ca Li-ul chinezilor nu este substanța suverană, pe care noi o venerăm sub numele de Dumnezeu?",[2] după ce descoperise asemănarea între conceptul creștin "Agape" și conceptul gânditorului neoconfucianist Chu Hsi, numit "Jen". Chu Hsi aparținea Școlii confucianiste a Principiului (Care urma tradiția lui Confucius și Mencius, anume Legea naturală), oponentul acesteia fiind Școala Minții (a pragmatismului) a lui Wang Yangming.

Opere[modificare | modificare sursă]

Leibniz a publicat un mare număr de lucrări, în limba germană, franceză sau latină

  • Dissertatio de Arte Combinatoria (Disertație despre arta combinării), (1666)
  • Disputatio metaphysica de principio individui (Disputație metafizică despre principiul individuației), (1666)
  • Hypothesis Physica Nova (Noua ipoteză fizică), (1671)
  • Nova Methodus pro Maximis et Minimis, itemque Tangentibus (Noua metodă de determinare a maximelor și minimelor, precum și a tangentelor), (1684)
  • Eseuri de teodicee asupra bunătății lui Dumnezeu, a libertății omului și a originii răului (1710), traducere de Diana Morărașu, Ingrid Ilinca, Iași, Polirom, 1997.
  • Monadologia, (1720)
  • Noi eseuri asupra intelectului omenesc, (apărută postum în 1765), traducere de Marius Tianu, control științific și note de Adrian Niță, studiu introductiv de Mircea Flonta, București, All, 2003.
  • [1]Emmerich de Vattel, Questions de droit naturel, et observations sur le Traité du droit de la nature de M. le baron de Wolf (Berne: Societé typographique, 1762).
  • [2]G.W. Leibniz, “Discourse on the Natural Theology of the Chinese,” in G.W. Leibniz: Writings on China, ed. by Daniel J. Cook and Henry Rosemont (Chicago: Open Court Publishing Co., 1994).

Note[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Vezi și[modificare | modificare sursă]


Iluminism
Persoane celebre după țară
Austria: Iosif al II-lea | Leopold al II-lea | Maria Terezia
Franța: Pierre Bayle | Fontenelle | Montesquieu | François Quesnay | Voltaire | Baronul de Buffon | Jean-Jacques Rousseau | Denis Diderot | Helvétius | Jean le Rond d'Alembert | Baronul d'Holbach | Marchizul de Sade | Condorcet | Antoine Lavoisier | Olympe de Gouges | vezi și: Enciclopediștii francezi
Germania: Erhard Weigel | Gottfried Wilhelm von Leibniz | Frederic al II-lea | Immanuel Kant | Gotthold Ephraim Lessing | Thomas Abbt | Johann Gottfried von Herder | Adam Weishaupt | Johann Wolfgang von Goethe | Johann Christoph Friedrich Schiller | Carl Friedrich Gauss
Marea Britanie: Thomas Hobbes | John Locke | Isaac Newton | Samuel Johnson | David Hume | Lord Monboddo | Adam Smith | John Wilkes | Edmund Burke | Edward Gibbon | James Boswell | Jeremy Bentham | Mary Wollstonecraft | vezi și: Iluminism scoțian
Italia: Cesare Beccaria | Francesco Mario Pagano | Giambattista Vico
Olanda: Hugo Grotius | Baruch Spinoza
Polonia: Stanisław Leszczyński | Stanisław Konarski | Stanisław August Poniatowski | Ignacy Krasicki | Hugo Kołłątaj | Ignacy Potocki | Stanisław Staszic | Jan Śniadecki | Julian Ursyn Niemcewicz | Jędrzej Śniadecki
Rusia: Ecaterina a II-a | Petru cel Mare | Ecaterina Dașkova | Mihail Lomonosov | Ivan Șuvalov | Nikolai Novikov | Alexandr Radișcev | Mihail Șcerbatov
Spania: Gaspar Melchor de Jovellanos | Leandro Fernández de Moratín
Statele Unite: Benjamin Franklin | David Rittenhouse | John Adams | Thomas Paine | Thomas Jefferson
Transilvania: György Aranka | Petru Pavel Aron | Petru Maior | Gheorghe Șincai | Samuel Micu | József Benkő | Ioan Budai-Deleanu | vezi și: Școala Ardeleană
Concepte înrudite
Capitalism | Libertăți civile | Gândire critică | Deism | Democrație | Empirism | Absolutism luminat | Piață liberă | Umanism | Liberalism | Filozofie naturală | Raționalitate | Rațiune | Sapere aude | Știință | Secularism