„Poemationul eroi-comic” Țiganiada tratează un subiect alegoric cu tendințe satirice, antifeudale și anticlericale, fiind o scriere complexă și neașteptat de modernă care conține numeroase idei iluministe.
Autorul, sub masca poetului Leonachi Dianeu, începe prin a evoca, cu admirație și respect, măreția apusă a Troiei și Romei — o măreție transmisă până în zilele noastre grație epopeilor nemuritoare ale literaturii clasice greco-romane: Iliada, Odiseea, Eneida. Asemenea opere nu au fost scrise în Dacia, deși istorii înălțătoare au existat și pe aceste meleaguri: unor Ștefan, „principul Moldavii”, sau Mihai, „domnul Ungro–Vlahii” nu le lipsea decât un „Omer”.
Autorul ar fi vrut să umple el însuși această lipsă, dar, arată el cu modestie, i-au lipsit mijloacele artistice necesare unei asemenea opere. În elanul lui către „sfântariul muzelor”, el a căzut din cer și a ajuns într-o baltă. L-a trezit orăcăitul broaștelor.
Astfel, autorul a fost inspirat de acestea în locul armoniei celeste a Parnasului. El supune bunăvoinței cititorului rezultatul muncii lui.
Budai-Deleanu este un om cu desăvârșire occidental, fără a pierde nimic din spiritul ardelean. Autorul tratează cuvintele ca pe niște făpturi, dându-le, pe loc, la rima, genul și terminația necesară. Astfel, femela dracului devine dracă, palata este femininul pentru palat și întâmplarea este jeloasă.
Autorul are „simțul artei ca joc, intuiția gratuității și a absurdității”, iar personajele devin pretexte pentru o „comedie a literaturii” (Nicolae Manolescu). Opera reprezintă „epopeea fricii cronice și a preocupării pentru stomac”, ce parodiază motive literare consacrate ubi sunt și lumea pe dos. Personajele sunt întruchipări ale modalităților de receptare a textului: Onochefalos și Idiotiseanu afirmă că nu toate ce se scriu sunt adevărate (lectura naivă), Eruditian recunoaște împrumuturile de la alți scriitori (lectura savantă).
George Călinescu remarcă geniul verbal al autorului (invențiile verbale amintite anterior) și alegerile numelor personajelor (Aordel, Corcodel, Găvan, Ciormoi, Parpangel).
Țiganiada este documentul cel mai expresiv pentru stadiul limbii române literare de la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Opera este considerată de Nicolae Manolescu drept „ultima noastră operă barocă în adevăratul sens al cuvântului”, barocul manifestând interes pentru artificial, extravagant, limbaj somptuos, ornat, bizar.
Luiza Petre Pârvan identifică, în structura complexă a operei, numeroase tehnici textuale (hipertext, intertext, paratext, metatext, arhitext) și tipuri discursive (narativ, argumentativ, conversațional, explicativ, descriptiv).
Prin parodie, ca intertext, autorul ironizează convențiile genului, creând o lume dezordonată și contradictorie. Idealurile morale, cum ar fi eroismul, patriotismul și sacrificiul pentru ceilalți, sunt depreciate și reduse la simulacru. Parodia acționează atât asupra temei, cât și asupra personajelor sau a "micro-secvențelor", care devin episoade comice lipsite de virtute sau solemnitate. Autorul merge chiar până la falsa intertextualitate, referindu-se constant la așa-zisele manuscrise de la Cioara sau Zănoaga.
Prin paratext, opera capătă un caracter explicativ și argumentativ. Paratextul aproape egalează cantitativ textul narativ propriu-zis, cuprinzând titlul, subtitlul, cele două prefețe, precum și stufoasele note de subsol. Acestea din urmă oferă cititorului cheile de lectură, dirijând astfel receptarea operei, fiind pe deasupra și o sursă savuroasă de umor.
Metatextul este utilizat prin două procedee principale. Primul constă în istoria încifrată a autorului și a textului propriu-zis, în care realitatea se îmbină cu ficțiunea, și care substituie românilor asupriți din Transilvania timpului pe robii țigani din vremea lui Vlad Țepeș. Al doilea tip de metatext se realizează prin intermediul celor 35 de comentatori din notele de subsol, fiecare cu metalimbajul propriu, și ia mai multe forme: explicativ, narativ și dialogal (schimb de replici între doi, trei, sau chiar patru comentatori).
Discursul argumentativ este de două tipuri: direct, prin vocea locutorului-autor sau a locutorului-narator, și indirect, prin vocile personajelor. Dialogul are un caracter oral, spontan. Locvacitatea îi caracterizează atât pe țigani, mari amatori de popasuri și taifasuri, cât și pe sfinți, diavoli și boieri deopotrivă. Opera în ansamblul ei poate fi considerată un manifest ficționalizat al unei intenții argumentative care invită cititorul să se întrebe de ce, nu doar cum, se spune ceea ce se spune.
Pierre Bayle Samuil Micu L’Encyclopédie ou Dictionnaire raisonné des sciences, des arts et des métiers, editată de Diderot și D’Alembert. Gheorghe Șincai Baruch Spinoza Petru Maior John Locke Anton Pann Immanuel Kant Cesare Beccaria Bonesana
.jpg)
