Dinicu Golescu

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Portretul lui Dinicu Golescu

Constantin Golescu (cunoscut sub numele de Dinicu Golescu, n. 7 februarie 1777 – d. 5 octombrie 1830) a fost un boier și cărturar român, fiu al marelui ban din Țara Românească Radu Golescu și al Zoiței Florescu.

Biografie[modificare | modificare sursă]

Tatăl său a fost Radu (Răducanu) Golescu, mare ban. Mama sa, Zoița Florescu era fiica lui Constantin Florescu. Dinicu (Constantin) Golescu a fost cel mai mic din patru frați, trei fii și o fiică: Nicolae, Gheorghe, Ana căsătorită cu banul Mihai Racoviță, Constantin (Dinicu). Un arbore genealogic al Goleștilor a fost publicat de Anastasie Iordache (1982).[1]

Dinicu Golescu s-a căsătorit cu Zoe Farfara în 1804, fiica lui Alexandru Farfara. Din această căsătorie s-au născut Ana Golescu (1805-1878) căsătorită cu Alexandru Racoviță, Ștefan (1809-1874), Nicolae (1810-1877), Radu Golescu (1814-1882) și Alexandru (1818-1873), după cum rezultă din datele însemnate pe pietrele funerare de la Golești.

Prima pagină din "Însemnare a călătoriei mele", 1826

Împreună cu fratele său mai mare, Iordache, a studiat la Academia grecească din București, cu Lambros Fotiadis, Constantin Vardalah (director al școlii din 1803) și Ștefan Commitas, profesori eleniști iluștri. A participat, de asemenea alături de fratele său Iordache, la înființarea în 1822 a unei societăți literare secrete la Brașov, "Societatea de la Brașov -în același timp politică și literară"[2], se pare de inspirație masonică[3]. La conducerea societății mai erau: Nicolae Văcărescu, Gr. Băleanu, Emanoil Băleanu, Constantin Câmpineanu, Em. Florescu, episcopul de Argeș Ilarion. Statutele societății s-au pierdut. Scopul societății era de a elabora un program de reforme. Societatea de la Brașov a avut o existență de scurtă durată; a fost prima societate literară românească.

În anul 1823, marele logofăt Dinicu Golescu a fost trimis în Rusia, însoțit de alți boieri, într-o misiune secretă, pentru a înainta țarului un memoriu din partea boierilor. În 1825 în timpul călătoriei sale prin Europa a fost inițiat în francmasonerie într-o lojă masonică din Elveția; în același an, revenit din călătorie, începe să participe la lucrările unei loji bucureștene.[4]

A fost ispravnic, hatman și mare logofăt în Muntenia. A înființat în primăvara anului 1826, la conacul moșiei sale din Golești, o școală-internat de băieți, cu două tipuri de cursuri: ghimnasticesc (în primii cinci ani de învățământ) și filosoficesc (în anul VI); în această școală puteau învăța gratuit (i.e. pe cheltuiala lui) tineri, indiferent de categoria socială din care făceau parte. Școala era deschisă tuturor: „școală slobodă obștească, unde pot merge fiii nobleții, ai norodului, și măcar și robi, pământeni și streini, pentru limba românească, nemțească, grecească, latinească și italienească”, după cum scrie Dinicu în Insemnare a călătoriei...(op. cit.). Școala și-a început cursurile la 1 mai 1826, sub conducerea profesorului transilvănean Florian Aaron, care a elaborat și programele școlii, și a funcționat până la moartea lui Dinicu Golescu, survenită în anul 1830.

Dinicu Golescu a fost în Occident de două sau de trei ori în anii 1824, 1825, 1826. În ultima sa călătorie i-a înscris pe fiii săi Radu, Alexandru, Ștefan și Nicolae la școli occidentale: pe Radu și Alexandru într-un institut din München, spre a primi o educație germană, iar Ștefan și Nicolae - într-o școală superioară din Geneva, pensionul Töpffer, pentru a căpăta o educație franceză. Profesorul Rodolphe Töpffer a fost unul dintre discipolii lui Jean-Jacques Rousseau. Cercetând arhivele din Geneva ale pensionului Töpffer, N. Iorga a afirmat că cei doi frați Golescu apar în 1827 între studenții în filozofie.[5] În caietele lui Töpffer sunt trecuți și ceilalți doi fii, Radu C. Golescu și Alexandru C. Golescu încă de la 1830. „Din note se vede că se făceau versiuni latine și grecești, se învăța geografia, retorica, istoria, se făcea clasă de arme, de balet în salon, de desen, se recita...Elevii erau trimiși la concerte, la teatru.” (N.Iorga, op. cit. pp. 5-6). În septembrie 1833, cei doi frați Golescu au plecat din pensionul lui Töpffer, iar în 1834 li s-au eliberat diplome.

În anul 1826, după o călătorie în Occident, Dinicu Golescu a luat legătura cu Ion Heliade Rădulescu. În numele lui Heliade, Dinicu Golescu a solicitat , în anul 1828, o aprobare pentru editarea unei gazete cu titlul Curierul român, care s-a numit în cele din urmă Curierul românesc. În același an, 1828, s-a primit aviz favorabil de la Kiseleff, în 3 decembrie1828, pe baza raportului întocmit de contele rus Pahlen, Feodor Petrovici, președinte al Divanurilor Principatelor, ca urmare a instaurării administrației militare ruse în timpul războiului ruso-turc (1828-1829). Avizul favorabil a fost dat cu avertismentul „de a nu supăra niciodată religia, morala și buna cuviință.” Noul ziar în limba română a început să apară la 8/20 aprilie 1829, în București. În prima serie a Curierului românesc, cu 1-4 numere pe săptămână, Ion Heliade este menționat ca fondator, editor și proprietar, un timp fiind ajutat de Constantin Moroiu.[6]

Dinicu Golescu a intenționat să întemeieze o școală de fete în București, școli primare în alte localități din țară, un teatru național, să inițieze luarea de măsuri pentru îmbunătățirea situației țărănimii, dar a murit de holeră la 5 octombrie 1830.

În 1827, Dinicu Golescu, împreună cu Ion Heliade Rădulescu, a pus bazele „Societății Literare” din București, societate cu un pronunțat caracter politic. Stanciu Căpățîneanu a fost inițiat ca al treilea membru al societății secrete. În toamna anului 1827, fiind ciumă în București, Ion Heliade Rădulescu și Stanciu Căpățîneanu au plecat la Golești, unde se afla C. Golescu: „Acolo, în altarul bisericii -scria I.H. Rădulescu -, Constantin Golescul [Dinicu] , Heliade și Căpățîneanu susemnară jurămîntul secret de a propaga și împlini condițiunile sau articolii programului...Jurăm, în cele după urmă, că nici o pată de sînge, nici o violare nu va întina împlinirea datoriilor noastre.” După moartea lui Dinicu, programul Societății Literare ,adoptat în 1827, a rămas să fie îndeplinit numai de către Heliade, întrucât cel de-al treilea membru al Societății secrete a plecat la Craiova.

Ședințele Societății aveau loc în casele luxoase ale lui Dinicu Golescu, pe Podul Mogoșoaiei.[7] Stolnicul Dinicu Golescu a comandat, între 1812 și 1815, zidirea unei locuințe particulare, lângă biserica Krețulescu din București, o casă mare cu etaj, cuprinzând peste 25 de încăperi, între care și un salon foarte încăpător, pentru acele vremuri[8] În anul 1832, aceste case trec în proprietatea statului, care instalează în ele „Sfatul Administrativ”. În 1837, Alexandru D. Ghica-Vodă face din această casă locuința sa personală, dându-i numele de Curte Domnească., iar urmașii acestuia Gheorghe Bibescu și Barbu Știrbey păstrează casa domnească, numai ca „palat de țeremonie”. Tot în acest palat a locuit Alexandru Ioan Cuza , de la 1859 până în seara zilei de 10 spre 11 februarie 1866, când a fost silit să abdice.

Din anul 1833, Societatea literară se va numi Societatea filarmonică,[9] de asemenea cu scop politic, mascat de preocupările literare. Societatea filarmonică milita pentru dezvoltarea literaturii, a artelor și a teatrului românesc, în care scop a înființat și o școală, denumită Școala filarmonică, unde director și profesor de literatură era Heliade iar Costache Aristia profesor de declamație. Statutele Societății filarmonice au fost publicate apoi în gazeta Curierul românesc din 1835.

Din inițiativa și cu sprijinul financiar al unui grup de boieri luminați, în frunte cu Dinicu Golescu, la Leipzig în Germania s-a înființat prima revistă în limba română „Fama Lipschii” , tipărită în perioada iunie-decembrie 1827, cu apariție săptămânală. Redactorii săptămânalului au fost doi studenți români, aflați la studii în Leipzig : I. Mihail C. Rosetti și Anastasie Lascăr. Începând cu numărul al doilea, publicația s-a numit Fama Lipschii pentru Dația.[10]Unicul număr păstrat de la această publicație este nr. 7 din noiembrie 1827, care se află în Biblioteca Brukenthal din Sibiu.

Dintre scrierile sale, cea mai importantă este Însemnare a călătoriei mele, Constantin Radovici din Golești, făcută în anul 1824, 1825, 1826, în Austria, Italia, Bavaria, Elveția și tipărită la Buda în 1826. Este primul jurnal de călătorie tipărit din literatura română.[11][7] Notele sale de drum cuprind referiri critice la starea de înapoiere socială și culturală a Țării Românești. Sub raportul limbii literare, lucrarea lui Golescu oglindește trecerea de la limba română literară veche la limba română literară modernă. Insemnările de călătorie au fost scrise mai întâi în greacă, apoi în limba română.

În însemnările sale de călătorie, Dinicu Golescu a încercat să pătrundă atât esența lucrurilor, cât și sufletele oamenilor, spre a le desprinde semnificațiile și a le oferi drept pildă boierilor. El considera necesar ca boierii să renunțe la aproape toate plăcerile lor, la lux, pentru a nu mai fi vanitoși. Dintre toate comparațiile pe care le face Dinicu Golescu între cele văzute în țările avansate și cele văzute în țara sa, cea mai semnificativă, cea mai elocventă pentru atitudinea sa de patriot luminat este comparația pe care o face între situația țărănimii române, aflată în relații feudale, înapoiate, de muncă și cea a țărănimii din occidentul european.

În călătoria sa, Golescu vrea să vadă totul și, cu toate că poartă îmbrăcăminte orientală, intră pretutindeni, în cabina motorului de pe vapor ca să-i prindă „meșteșugul”, sau în spitalul de nebuni. El are sperietura primitivului de tot ce e „cu meșteșug” și măsoară valorile estetice cu „stânjenul”.[12] La Veneția îl atrage mașinăria celor doi „draci” care bat orele în turnul ceasornicului. Încolo, orașul i se pare fără meșteșug „arhitectonicesc”. Cadrele din Palatul Dogilor le măsoară cu stânjenul, Domul din Milano e evaluat la „240 stînjini”. Cu incapacitatea lui de a se analiza, el cade în extaze profunde la cele mai neînsemnate lucruri (apud G. Călinescu, op. cit.). „Au noao clopote- scrie el despre catedrala din Berna- pe care trăgându-le cu meșteșug, nu fac numai sunete de clopote mari sau mici, ci fac o armonie foarte plăcută urechilor, dimpreună jalnică și grozavnică.”

În a sa Însemnare...[13] Dinicu Golescu scrie astfel despre Brașov: „Kronștatd, ce-i zic Româneaște Brașov. Acest oraș este în ținutul Sibenbirgen [Sibenbürgen, Transilvania] în județul Bârsi(i) mic și cetățuit, dar îndestul lăcuit, având peste douaăzeci de mii lăcuitori, căci este aproape de hotarăle Prințipatului Valahii și negoțul să află în mare lucrare. Acesta să otcârmueaște cu ale sale de osibite pravile și obiceiuri, supt stăpânirea austriecească.”

Dinicu Golescu a înzestrat prin contribuția sa directă învățământul, scriind și tipărind o carte începătoare de studii, tipărind o culegere de tratate între Rusia și Turcia, referitoare la Principatele române, traducând și tipărind lucrări din limba greacă, o traducere a unei colecții de pilde în 1826, intitulată Adunare de pilde bisericești și filosoficești. Tălmăcite de pre limba grecească în cea românească de Constantin din Golești, Buda, 1826; de asemenea a publicat și un tratat de filozofie morală în 1827.

Epitaful scris de Ion Heliade la moartea lui Dinicu (Constantin) Golescu, publicat în Curierul românesc din 9 octombrie 1830[14], glăsuește: „Te înalți, pieri dintre noi, dar pomenirea ta nu va pieri, scrisurile tale vor sta de față și aici, și înaintea judecății cei înfricoșate! numele tău va fi drag învățăturii și celor ce se adapă de dînsa.”

Scrieri[modificare | modificare sursă]

  • Însemnare a călătoriei mele făcută în anul 1824, 1825, 1826 [de] Constantin (Dinicu) Golescu. Tipărită din nou și însoțită de o introducere de Nerva Hodoș, Bibliotecar-ajutor al Academiei Române. București, (Tip. "Cooperativa"), 1910, 148 p.
  • ~ Idem. Editura populară. București, Editura Librăriei Socec & Co, 1911, 246 p. (Biblioteca Populară "Socec", nr. 108-110). Prefață de Nerva Hodoș
  • ~ Idem. Cu o prefață, indice de lucruri, și cuvinte de Petre V. Haneș, Profesor secundar. București, "Minerva", Inst. de Arte Grafice și Editură - 1915, 238 p.

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Anastasie Iordache, Pe urmele Goleștilor, Editura Sport-Turism, București, 1982, pp. 280-281
  2. ^ Anastasie Iordache. Goleștii. Locul și rolul lor în istoria României. Editura științifică și enciclopedică, București, 1979, p. 20
  3. ^ Neagu Djuvara, Ţările Române între Orient şi Occident: principatele danubiene la începutul secolului al XIX-lea, 1989
  4. ^ http://tratatuldeistorieamasoneriei.ro/ilustiri_fm.html Dinicu Golescu
  5. ^ N. Iorga, Goleștii și alți elevi ai lui Töpffer în Geneva, București, 1925, pp. 3-4
  6. ^ Marian Petcu (coordonator), Istoria jurnalismului din România în date. Enciclopedie cronologică, Editura Polirom, Iași, 2012, p. 26
  7. ^ a b Marti 5 octombrie 2004, 5 octombrie 2004, Jurnalul Național, accesat la 22 iunie 2012
  8. ^ Grigore Ionescu, București. Ghid istoric și artistic. București, Fundația pentru literatură și artă, „Regele Carol II”, 1938, pp.32-34.
  9. ^ Juan José Ortega Román, Dinicu Golescu: Escritor y Viajero por Europa. Memoria presentada para optar al grado de doctor. Universidad Complutense de Madrid. Facultad de Filologia. Madrid, 2002
  10. ^ Marian Petcu, (conf. dr.), Tutorial I și II, Partea I, Apariția presei în spațiul cultural românesc. Universitatea din bucurești
  11. ^ Al. Piru, Istoria literaturii române, Ed. Grai și suflet-Cultura națională, București. 1994, p. 34
  12. ^ G. Călinescu, Istoria literaturii române. Compendiu. Editura pentru literatură, București, 1968. Capitolul II, Dinicu Golescu, pp.48-50
  13. ^ Dinicu Golescu, Însemnare a călătoriei meale. Făcută în anul 1824. 1825. 1826. La Buda. În Crăiasca Tipografie a Universitatei Ungar. 1826 [Originalul se găsește la Biblioteca Academiei Române]
  14. ^ Cuvînt epitaf nepregătit la moartea d. marelui logofăt Constantin Golescul. De I. Eliad, redactorul „Curierului românesc". Curierul românesc, II (1830), nr. 60, 9 octombrie, pp. 239-240

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900, București, Editura Academiei, 1979
  • Dicționar enciclopedic român, București, Editura Politică, 1965.
  • Juan José Ortega Román, Dinicu Golescu: Escritor y Viajero por Europa. Memoria presentada para optar al grado de doctor. Universidad Complutense de Madrid, Facultad de Filologia. Madrid, 2002. ISBN: 84-669-1942-2

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]