Știință: Diferență între versiuni

Modifică legăturile
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Navighează interactiv prin istoric
← Diferența anterioarăDiferența următoare →
Conținut șters Conținut adăugat
VizualWikitext
Fără descriere a modificării
Fără descriere a modificării
Linia 87: Linia 87:


[[Teoria electromagnetică]] a fost de asemenea stabilită în secolul al XIX-lea și a ridicat noi întrebări la care nu se putea răspunde cu ușurință folosind cadrul lui Newton. Fenomenele care ar permite deconstrucția [[atom]]ului au fost descoperite în ultima decadă a secolului al XIX-lea: descoperirea [[Raze X|razelor X]] a inspirat descoperirea [[radioactivitate|radioactivității]]. În anul următor a venit descoperirea primei particule subatomice, [[electron]]ul.
[[Teoria electromagnetică]] a fost de asemenea stabilită în secolul al XIX-lea și a ridicat noi întrebări la care nu se putea răspunde cu ușurință folosind cadrul lui Newton. Fenomenele care ar permite deconstrucția [[atom]]ului au fost descoperite în ultima decadă a secolului al XIX-lea: descoperirea [[Raze X|razelor X]] a inspirat descoperirea [[radioactivitate|radioactivității]]. În anul următor a venit descoperirea primei particule subatomice, [[electron]]ul.

=== Secolul XX ===
[[File:DNA animation.gif|thumb|right|Dubla spirală de [[ADN]] este o [[moleculă]] care codifică instrucțiunile [[Genetică|genetice]] utilizate în dezvoltarea și funcționarea tuturor [[organism]]elor vii și a multor [[virus]]uri.]]
[[Teoria relativității]] a lui [[Einstein]] și dezvoltarea [[mecanica cuantică|mecanicii cuantice]] au dus la înlocuirea mecanicii clasice cu o fizică nouă care conține două părți ce descriu diferite tipuri de evenimente în natură.

În prima jumătate a secolului, dezvoltarea [[antibiotic]]elor și a îngrășămintelor artificiale au făcut posibilă creșterea globală a populației umane. În același timp, a fost descoperită structura atomului și nucleul acestuia, ceea ce a dus la noțiunea de „[[energie atomică]]” (putere nucleară). În plus, utilizarea pe scară largă a inovației tehnologice stimulate de războaiele din acest secol a dus la revoluții în transporturi ([[automobil]]e și [[Aeronavă|aeronave]]), dezvoltarea [[Rachetă balistică intercontinentală|rachetelor balistice intercontinentale]], a [[Cursa spațială|curselor spațiale]] și a cursei de arme nucleare.

Structura moleculară a [[ADN]]-ului a fost descoperită în 1953. Descoperirea [[Radiație cosmică de fond|radiației cosmice de fond]] în 1964 a dus la respingerea [[Teoria stării staționare|teoriei stării staționare]] a universului în favoarea teoriei [[Big Bang]] a lui [[Georges Lemaître]].

Dezvoltarea [[zbor spațial|zborului spațial]] în a doua jumătate a secolului a permis primele măsurări astronomice efectuate pe sau în apropierea altor obiecte din spațiu, inclusiv [[Programul Apollo|aterizări cu echipaj pe Lună]]. [[Telescop spațial|Telescoapele spațiale]] duc la numeroase descoperiri în astronomie și cosmologie.

Utilizarea pe scară largă a [[Circuit integrat|circuitelor integrate]] în ultimul sfert al secolului XX, combinată cu [[satelit de telecomunicație|sateliții de comunicații]] a dus la o revoluție în [[tehnologia informației]] și la creșterea [[internet]]ului și a computerelor mobile la scară globală, inclusiv a [[smartphone]]-urilor.

Problemele de mediu, cum ar fi epuizarea ozonului, acidifierea, [[Eutrofizare|eutrofizarea]] și [[Încălzirea globală|schimbările climatice]] au intrat în atenția publicului și au provocat apariția [[Știința mediului|științei mediului]] și a tehnologiei mediului.

=== Secolul XXI ===
[[File:CMS Higgs-event.jpg|thumb|upright=0.80|Un eveniment simulat în detectorul CMS al [[Large Hadron Collider|Marelui Accelerator de Hadroni]], cu o posibilă apariție a [[Bosonul Higgs|bosonului Higgs]].]]
[[Proiectul „Genomul uman”]] a fost finalizat în anul 2003, determinând secvența de [[Pereche de baze|perechi de baze]] de nucleotide care alcătuiesc [[ADN]]-ul uman și identificarea și cartografierea tuturor genelor genomului uman.<ref>{{Cite journal|last= Naidoo|first= Nasheen|last2= Pawitan|first2= Yudi|last3= Soong|first3= Richie|last4= Cooper|first4= David N.|last5= Ku|first5= Chee-Seng|date= October 2011|title= Human genetics and genomics a decade after the release of the draft sequence of the human genome|journal= Human Genomics|volume= 5|issue= 6|pages= 577–622|doi= 10.1186/1479-7364-5-6-577|pmc= 3525251|pmid= 22155605}}</ref> [[Celulă stem|Celulele stem]] pluripotente induse au fost dezvoltate în 2006, o tehnologie care permite transformarea celulelor adulte în celule stem capabile să dea naștere oricărui tip de celule care se găsește în organism, potențial de o importanță imensă în domeniul medicinei regenerative.<ref>{{Cite journal|last= Rashid|first= S. Tamir|last2= Alexander|first2= Graeme J.M.|date= March 2013|title= Induced pluripotent stem cells: from Nobel Prizes to clinical applications|journal= Journal of Hepatology|volume= 58|issue= 3|pages= 625–629|doi=10.1016/j.jhep.2012.10.026|issn=1600-0641|pmid=23131523}}</ref>

Odată cu descoperirea [[Bosonul Higgs|bosonului Higgs]] în 2012, a fost găsită ultima particulă prevăzută de [[Modelul standard]] al fizicii particulelor. În 2015, au fost observate pentru prima dată [[unde gravitaționale]], prezise de [[relativitatea generală]] cu un secol înainte.<ref name=iop2017oct16>{{Cite journal |doi = 10.3847/2041-8213/aa91c9|title = Multi-messenger Observations of a Binary Neutron Star Merger|journal = The Astrophysical Journal|volume = 848|issue = 2|page = L12|year = 2017|last1 = Abbott|first1 = B.P.|last2 = Abbott|first2 = R.|last3 = Abbott|first3 = T.D.|last4 = Acernese|first4 = F.|last5 = Ackley|first5 = K.|last6 = Adams|first6 = C.|last7 = Adams|first7 = T.|last8 = Addesso|first8 = P.|last9 = Adhikari|first9 = R.X.|last10 = Adya|first10 = V.B.|last11 = Affeldt|first11 = C.|last12 = Afrough|first12 = M.|last13 = Agarwal|first13 = B.|last14 = Agathos|first14 = M.|last15 = Agatsuma|first15 = K.|last16 = Aggarwal|first16 = N.|last17 = Aguiar|first17 = O.D.|last18 = Aiello|first18 = L.|last19 = Ain|first19 = A.|last20 = Ajith|first20 = P.|last21 = Allen|first21 = B.|last22 = Allen|first22 = G.|last23 = Allocca|first23 = A.|last24 = Altin|first24 = P.A.|last25 = Amato|first25 = A.|last26 = Ananyeva|first26 = A.|last27 = Anderson|first27 = S.B.|last28 = Anderson|first28 = W.G.|last29 = Angelova|first29 = S.V.|last30 = Antier|first30 = S.|displayauthors = 29|bibcode = 2017ApJ...848L..12A|arxiv = 1710.05833}}</ref><ref>{{cite journal |doi=10.1126/science.aar2149|title=Merging neutron stars generate gravitational waves and a celestial light show|journal=Science|year=2017|last1=Cho|first1=Adrian}}</ref>

== Ramurile științei ==
Știința modernă este împărțită în general în trei ramuri majore care constau în: [[științele naturii]], [[științele sociale]] și [[științele formale]]. Fiecare dintre aceste ramuri cuprinde diverse discipline științifice specializate, dar care se suprapun, care posedă adesea propria lor nomenclatură și expertiză.<ref>{{cite web|url= http://seedmagazine.com/content/article/scientific_method_relationships_among_scientific_paradigms/|title= Scientific Method: Relationships Among Scientific Paradigms|last= |first= |date= March 7, 2007|website= |publisher= Seed Magazine|access-date= November 4, 2016|archiveurl= https://web.archive.org/web/20161101001155/http://seedmagazine.com/content/article/scientific_method_relationships_among_scientific_paradigms/|archivedate= November 1, 2016}}</ref> Atât științele naturale, cât și cele sociale sunt științe empirice,<ref name= "Bunge1998">{{cite book| title = Philosophy of Science: From Problem to Theory | last = Bunge | first = Mario Augusto | year = 1998 | publisher = Transaction Publishers | isbn = 978-0-7658-0413-6 | page = 24}}</ref> deoarece cunoștințele lor se bazează pe observații empirice și sunt capabile să fie testate pentru validitatea sa de către alți cercetători care lucrează în aceleași condiții.<ref name = "popper2002a">{{cite book | last=Popper | first=Karl R. | year=2002a | chapter = A survey of some fundamental problems | title=The Logic of Scientific Discovery | origyear=1959 | edition= | pages = 3–26 | publisher=Routledge Classics | location=New York, New York | isbn=978-0-415-27844-7 | oclc=59377149 }}</ref>


==Note==
==Note==

Versiunea de la 16 ianuarie 2020 16:50

Universul reprezentat ca mai multe felii în formă de disc de-a lungul timpului, care trece de la stânga la dreapta.

Știința (din cuvântul latin scientia, care înseamnă „cunoaștere”)[1] este un sistem ordonat de cunoștințe structurate care studiază, cercetează și interpretează fenomenele naturale, sociale și artificiale.[2]

Cele mai vechi rădăcini ale științei pot fi urmărite în Egiptul Antic și Mesopotamia în jurul anilor 3500-3000 î.Hr.[3][4] Contribuțiile lor la matematică, astronomie și medicină au modelat filosofia naturală greacă a antichității clasice, prin care s-au făcut încercări formale de a oferi explicații ale evenimentelor din lumea fizică bazate pe cauze naturale.[3][4]

După căderea Imperiului Roman de Apus, cunoștințele despre concepțiile grecești ale lumii s-au deteriorat în Europa de Vest în primele secole (400 până la 1000 d.Hr.) din Evul Mediu, [5] dar au fost păstrate în lumea musulmană în timpul epocii de aur islamice.[6] Recuperarea și asimilarea operelor grecești și a cercetărilor islamice în Europa de Vest din secolele X-XIII au reînviat „filosofia naturală”,[5][7] care a fost ulterior transformată de Revoluția științifică ce a început în secolul al XVI-lea,[8] deoarece ideile și descoperirile noi s-au îndepărtat de concepțiile și tradițiile grecești anterioare.[8][9][10][11][12] Metoda științifică a jucat curând un rol mai important în crearea de cunoștințe și abia din secolul al XIX-lea multe dintre caracteristicile instituționale și profesionale ale științei au început să prindă contur,[13][14][15] împreună cu schimbarea „filosofiei naturale” în „științe naturale”.[16]

Știința modernă este de obicei împărțită în trei ramuri majore care constau în: științele naturii (de exemplu, biologie, chimie și fizică), care studiază natura în sensul cel mai larg; științele sociale (de exemplu, economie, psihologie și sociologie), care studiază indivizi și societăți; și științele formale (de exemplu, logică, matematică și informatică teoretică), care studiază concepte abstracte. Există un dezacord [17][18] dacă științele formale constituie de fapt o știință, întrucât nu se bazează pe dovezi empirice.[19] Disciplinele care folosesc cunoștințele științifice existente în scopuri practice, precum ingineria și medicina, sunt descrise drept științe aplicate.[20][21][22][23]

Știința se bazează pe cercetare, care se desfășoară frecvent în instituții academice și de cercetare, precum și în agenții și companii guvernamentale. Impactul practic al cercetării științifice a dus la apariția politicilor științifice care încearcă să influențeze întreprinderea științifică prin prioritizarea dezvoltării produselor comerciale, armamentelor, îngrijirii sănătății și protecției mediului.

Istoric

Articol principal: Istoria științei.

Știința în sens larg a existat înainte de epoca modernă și în multe civilizații istorice.[24] Știința modernă este clară în demersul său și are succes cu rezultatele sale, astfel încât definește acum ceea ce știința este în sensul cel mai strict al termenului.[25][3][4][26] Știința în sensul său inițial era un cuvânt pentru un tip de cunoaștere, mai degrabă decât un cuvânt specializat pentru urmărirea unei astfel de cunoștințe. În special, a fost tipul de cunoștințe pe care oamenii și le pot comunica reciproc. De exemplu, cunoștințele despre funcționarea lucrurilor naturale au fost adunate cu mult înainte de istoria înregistrată și au dus la dezvoltarea unei gândiri abstracte complexe. Acest lucru este demonstrat de construcția de calendare complexe, de tehnici pentru ca plantele otrăvitoare să devină comestibile, lucrări publice la scară națională, precum cele care au exploatat lunca fluviului Yangtze cu rezervoare,[27] baraje și diguri și construcții precum Piramidele. Metalurgia era cunoscută în preistorie, iar cultura Vinča a fost cel mai cunoscut producător de aliaje de tip bronz. Se crede că experimentarea timpurie cu încălzirea și amestecarea substanțelor s-a dezvoltat în timp în alchimie.

Culturi timpurii

Tăbliţa de lut babiloniană YBC 7289 cu adnotări. Diagonala reprezintă aproximare lui √2 din patru cifre sexazecimale, care sunt șase cifre zecimale.
1 + 24/60 + 51/602 + 10/603 = 1,41421296...

Nici cuvintele, nici conceptele „știință” și „natură” nu făceau parte din peisajul conceptual din vechiul orient apropiat.[28] Mesopotamienii antici foloseau cunoștințe despre proprietățile diferitelor substanțe chimice naturale pentru fabricarea olăritului, faianței, sticlei, săpunului, metalelor, tencuielii de calcar și impermeabilizării.[29] De asemenea, ai au studiat fiziologia animalelor, anatomia și comportamentul acestora[29] și au făcut înregistrări ample ale mișcărilor obiectelor astronomice prin studiul astrologiei.[30] Mesopotamienii aveau un interes intens pentru medicină, [29] iar primele prescripții medicale apar în sumeriană în timpul celei de-a treia dinastii Ur (c. 2112 î.Hr. - c. 2004 î.Hr.).[31] Totuși, mesopotamienii par să fi avut puțin interes să strângă informații despre lumea naturală doar de dragul culegerii de informații [29] și au studiat în principal doar subiecte științifice care au aplicații practice evidente sau relevanță imediată pentru sistemul lor religios.[29]

Antichitatea clasică

În antichitatea clasică, nu există nici un analog antic real al unui om de știință modern. În schimb, persoane bine pregătite, de obicei din clasa superioară și, în general, bărbați au efectuat diverse investigații în natură ori de câte ori le permitea timpul.[32] Înainte de inventarea sau descoperirea conceptului de „natură ” (în greaca veche phusis) de către filosofii presocratici, aceleași cuvinte tind să fie folosite pentru a descrie „felul” natural în care crește o plantă,[33] și „felul” în care, de exemplu, un trib se închină unui zeu anume. Din acest motiv, se susține că acești bărbați au fost primii filosofi în sensul strict și, de asemenea, primii oameni care au făcut o distincție clară între „natură” și „convenție”.[34]:209 Filosofia naturală, precursorul științei naturale, a fost astfel distinsă ca o cunoaștere a naturii și a lucrurilor care sunt adevărate pentru fiecare comunitate, iar numele căutării unor astfel de cunoștințe a fost filosofia. Primii filosofi fizicieni erau în special speculatori sau teoreticieni, interesați în special de astronomie. În contrast, încercarea de a folosi cunoașterea naturii pentru a imita natura (artificiu sau tehnologie, în greacă technē) a fost privită de oamenii de știință clasici ca un interes mai adecvat pentru artizanii din clase socilae mai mici.[35]

Primii filosofi greci ai școlii din Milet, care a fost fondată de Thales și ulterior continuată de succesorii săi Anaximandru și Anaximenes, au fost primii care au încercat să explice fenomenele naturale fără a se baza pe supranatural.[36] Pitagoricienii au dezvoltat o filosofie complexă a numărului (în greacă arithmos)[37]:467–68 și au contribuit în mod semnificativ la dezvoltarea științei matematice.[37]:465 Teoria atomilor a fost dezvoltată de filosoful grec Leucip și de discipolul său, Democrit.[38][39] Doctorul grec Hipocrate a stabilit tradiția științei medicale sistematice[40][41] și este cunoscut sub numele de „Părintele medicinei”.[42]

Aristotel, 384–322 î.Hr., una dintre primele figuri în dezvoltarea metodei științifice.[43]

Un punct de cotitură în istoria științei filosofice timpurii a fost exemplul lui Socrate de aplicare a filosofiei în studiul chestiunilor umane, inclusiv natura umană, natura comunităților politice și cunoașterea umană în sine. Metoda socratică așa cum este documentată prin dialogurile lui Platon este o metodă dialectică de eliminare a ipotezelor: ipoteze mai bune se găsesc prin identificarea și eliminarea constantă a celor care duc la contradicții. Aceasta a fost o reacție la accentul sofistic pe retorică. Metoda socratică caută adevăruri generale, de regulă, care conturează convingeri și le examinează pentru a determina coerența lor cu alte convingeri.[44] Socrate a criticat tipul mai vechi de studiu al fizicii drept prea pur speculativ și lipsit de autocritică. Mai târziu, Socrate a fost acuzat că a corupt tineretul Atenei pentru că „nu credea în zeii în care statul crede, ci în alte ființe spirituale noi”. Filosoful a respins aceste afirmații,[45] dar a fost condamnat la moarte.[46]: 30e

Ulterior, Aristotel a creat un program sistematic de filosofie teleologică: Mișcarea și schimbarea sunt descrise ca actualizarea potențialelor care există deja în lucruri, în funcție de ce tipuri de lucruri sunt. Vastul sistem filosofic și științific conceput de Aristotel, uimitor prin diversitate (logică, teologie, politică, estetică, fizică, astronomie, zoologie etc.) și profunzime, a stat la baza gândirii medievale creștine și islamice și a fost axul culturii Occidentului până la sfârșitul secolului al XVII-lea. Fiecare lucru are o cauză formală, o cauză finală și un rol într-o ordine cosmică cu „Primul Motor”. Aristotel a susținut că omul cunoaște un lucru științific „atunci când are o convingere la care a ajuns într-un anumit fel și când primele principii pe care se bazează această convingere îi sunt cunoscute cu certitudine”.[47]

Astronomul grec Aristarh din Samos (310-230 î.Hr.) a fost primul care a propus un model heliocentric al universului, cu Soarele în centru și toate planetele care îl orbitează.[48] Modelul lui Aristarh a fost respins pe scară largă, deoarece se credea că încalcă legile fizicii.[48] Inventatorul și matematicianul Arhimede din Siracuza a adus contribuții majore la începutul calculului infinitezimal[49] și a fost uneori creditat ca inventator al său,[49] deși proto-calculul său era lipsit de mai multe caracteristici definitorii.[49]Pliniu cel Bătrân a fost un scriitor și polimat roman, care a scris enciclopedia Istorie naturală,[50][51][52] care se ocupă de istorie, geografie, medicină, astronomie, știința pământului, botanică și zoologie.[50] Alți oameni de știință sau proto-oameni de știință din Antichitate au fost Teofrast, Euclid, Herophilos, Hiparh, Ptolemeu și Galenus.

Știința medievală

Geocentrismul - prezentarea universului potrivit concepției lui Ptolemeu.

Din cauza prăbușirii Imperiului Roman de Apus și a migrației popoarelor, în anii 400 a avut loc un declin intelectual în partea de vest a Europei. În schimb, Imperiul Bizantin a rezistat atacurilor invadatorilor și și-a îmbunătățit învățăturile. Ioan Filopon, un savant bizantin din anii 500, a pus sub semnul întrebării învățăturile lui Aristotel despre fizică și a remarcat defectele acesteia.[53]:pp.307, 311, 363, 402 Critica lui Ioan Filopon cu privire la principiile aristotelice ale fizicii a servit ca inspirație pentru savanții medievali, precum și pentru Galileo Galilei, care, zece secole mai târziu, în timpul Revoluției Științifice, a citat mult din Ioan Filopon în lucrările sale, în timp ce a explicat motivul pentru care fizica aristotelică a fost defectuoasă.[53][54]

În Antichitatea târzie și în Evul Mediu timpuriu, s-a utilizat abordarea aristotelică a cercetărilor asupra fenomenelor naturale. Cele patru cauze ale lui Aristotel (materială, formală, eficientă, finală) indicau patru întrebări de tipul „de ce” al căror răspuns putea explica lucrurile științific.[55] Câteva cunoștințe antice s-au pierdut, sau în unele cazuri au rămas în obscuritate, în timpul căderii Imperiului Roman de Apus și a unor lupte politice periodice. Totuși, domeniile generale ale științei (sau „filosofia naturală” așa cum era numită) și o mare parte din cunoștințele generale din lumea antică s-au păstrat prin lucrările enciclopediștilor timpurii latini, precum Isidor din Sevilla.[56] Textele originale ale lui Aristotel s-au pierdut în cele din urmă în Europa Occidentală și un singur text al lui Platon a fost cunoscut pe scară largă, Timaeus, care a fost singurul dialog platonic și una dintre puținele lucrări originale ale filosofiei naturale clasice, disponibilă pentru cititorii latini din Evul mediu timpuriu. O altă lucrare originală care a câștigat influență în această perioadă a fost Almageste a lui Ptolemeu, care conține o descriere geocentrică a sistemului solar.

În antichitatea târzie, în Imperiul bizantin s-au păstrat multe texte clasice grecești. Multe traduceri siriene au fost făcute de grupuri precum nestorienii și monofiziții.[57] Au jucat un rol atunci când au tradus texte grecești clasice în arabă, timp în care multe tipuri de învățare clasică au fost păstrate și, în unele cazuri, îmbunătățite.[57][a] În plus, vecinul Imperiul Sasanid vecin a înființat Academia medicală din Gondeshapur unde medicii greci, sirieni și persani au stabilit cel mai important centru medical al lumii antice din secolele VI și VII.[58]

Una dintre ilustrațiile colorate ale anatomiei umane a lui Mansur ibn Ilyas. Această ilustrare evidențiază sistemele arteriale și nervoase văzute din spate. Manuscris, cca. 1450, Biblioteca Națională de Medicină a SUA.

La Bagdad, Irak, sub patronajul califului abbasid Al-Ma’mun a fost înființată Casa Înțelepciunii,[59] unde studiul islamic al aristotelismului a înflorit. Al-Kindi (801-873) a fost primul dintre filosofii peripatetici musulmani și este cunoscut pentru eforturile sale de a introduce filosofia greacă și cea elenistică în lumea arabă.[60] Epoca de aur a islamului a înflorit din acest moment până la invaziile mongole din secolul al XIII-lea. Ibn al-Haytham (Alhazen), precum și predecesorul său Ibn Sahl, era familiar cu Optica lui Ptolemeu și a folosit experimente ca mijloc de a dobândi cunoștințe.[b][61][62]:463–65 Medicii și alchimiștii precum Avicenna și Al-Razi au dezvoltat foarte mult știința medicinii cu o enciclopedie medicală folosită până în secolul al XVIII-lea, iar cel din urmă descoperind mai mulți compuși precum alcoolul. Canonul lui Avicenna este considerat a fi una dintre cele mai importante publicații în medicină și amândoi au contribuit semnificativ la practica medicinei experimentale, folosind studii clinice și experimente pentru a susține afirmațiile lor.[63]

În antichitatea clasică, tabuurile grecești și romane au însemnat că disecția era de obicei interzisă în acele timpuri, dar în Evul Mediu acest lucru s-a schimbat: profesorii de medicină și studenții de la Bologna au început să deschidă corpuri umane, iar Mondino de Luzzi (c. 1275-1326) a produs primul manual de anatomie bazat pe disecția umană.[64][65]

Până în secolul al XI-lea, majoritatea Europei devenise creștină; au apărut monarhii mai puternice; granițele au fost restaurate; s-au realizat dezvoltări tehnologice și inovații agricole care au sporit oferta alimentară, populația a crescut. În plus, textele grecești clasice au început să fie traduse din arabă și greacă în latină, ridicând nivelul discuțiilor științifice în Europa de Vest.[5]

În 1088 s-a deschis prima universitate din Europa, Universitatea din Bologna. Cererea de traduceri latine a crescut. Europenii occidentali au început să strângă texte scrise nu numai în latină, ci și traduceri latine din greacă, arabă și ebraică. Manuscrise copii ale Cartea Opticii a lui Alhazen s-au întins de-a lungul Europei înainte de 1240,[66]:Intro. p. xx după cum reiese din Perspectiva a lui Vitello. Canonul lui Avicenna a fost tradusă în limba latină.[67] În special, textele lui Aristotel, Ptolemeu și Euclid, păstrate în Casa Înțelepciunii, și, de asemenea, în Imperiul Bizantin,[68] au fost căutate printre savanții catolici. Afluxul de texte antice a provocat Renașterea secolului al XII-lea și înflorirea unei sinteze a catolicismului și aristotelismului cunoscut sub numele de Scolastică în vestul Europei, care a devenit un nou centru geografic al științei. Un experiment în această perioadă ar fi fost înțeles ca un proces atent de observare, descriere și clasificare.[69] Un om de știință proeminent în această epocă a fost Roger Bacon.

Renașterea și știința modernă timpurie

Articol principal: Revoluția științifică.
Astronomia a devenit mai precisă după ce Tycho Brahe și-a conceput instrumentele științifice pentru măsurarea unghiurilor între două corpuri cerești, înainte de inventarea telescopului. Observațiile lui Brahe au stat la baza legilor lui Kepler.

Noile dezvoltări ale opticii au jucat un rol la începutul Renașterii, atât prin provocarea unor idei metafizice de lungă durată asupra percepției, cât și prin contribuția la îmbunătățirea și dezvoltarea tehnologiei precum camera obscură și telescopul. Înainte de ceea ce știm acum cum a început Renașterea, Roger Bacon, Vitello și John Peckham au construit fiecare o ontologie scolastică pe un lanț cauzal care începe cu senzația, percepția și în final apercepția formelor individuale și universale ale lui Aristotel.[70] Un model de viziune mai târziu cunoscut sub numele de perspectivism a fost exploatat și studiat de artiștii Renașterii. Această teorie folosește doar trei dintre cele patru cauze ale lui Aristotel: formale, materiale și finale.[71]

În secolul al XVI-lea, Copernic a formulat un model heliocentric al sistemului solar spre deosebire de modelul geocentric din Almagest al lui Ptolemeu. Aceasta s-a bazat pe o teoremă conform căreia perioadele orbitale ale planetelor sunt mai lungi cu cât sfera lor este mai departe de centrul mișcării, lucru pe care nu l-a găsit în modelul lui Ptolemeu.[72]

Kepler și alții au contestat ideea că singura funcție a ochiului este percepția și au mutat accentul principal în optică de la ochi la propagarea luminii.[71][73]:102 Kepler a modelat ochiul ca o sferă de sticlă plină de apă, cu o deschidere în fața sa, pentru a modela pupila. El a descoperit că toată lumina dintr-un singur punct al acestui experiment era imaginată într-un singur punct din spatele sferei de sticlă. Lanțul optic se termină pe retină în partea din spate a ochiului.[c] Kepler este cel mai cunoscut, totuși, pentru îmbunătățirea modelului heliocentric al lui Copernic prin descoperirea legilor lui Kepler ale mișcării planetare. Kepler nu a respins metafizica aristotelică și a descris opera sa ca o căutare a Armoniei sferelor.

Galileo Galilei, considerat părintele științei moderne.[74]: Vol. 24, No. 1, p. 36

Galileo a folosit în mod inovativ experimentul și matematica. A fost persecutat după ce Papa Urban al VIII-lea l-a binecuvântat pe Galileo să scrie despre sistemul copernician. Galileo a folosit argumente de la Papa și le-a pus în vocea unui nătărău în lucrarea „Dialog despre cele două mari sisteme ale lumii”, lucru care l-a jignit foarte mult pe Urban al VIII-lea.[75]

În Europa de Nord, noua tehnologie a presei tipografice a fost utilizată pe scară largă pentru a publica multe lucrări, inclusiv unele care nu erau de acord cu ideile contemporane despre natură. René Descartes și Francis Bacon au publicat argumente filosofice în favoarea unui nou tip de știință non-aristotelică. Descartes a subliniat gândirea individuală și a susținut că matematica și nu geometria trebuie utilizate pentru a studia natura. Bacon a subliniat importanța experimentului asupra contemplației. Bacon a pus sub semnul întrebării conceptele aristotelice de cauză formală și cauză finală și a promovat ideea că știința ar trebui să studieze legile naturilor „simple”, cum ar fi căldura, mai degrabă decât să presupună că există vreo natură specifică sau „cauză formală” a fiecare tip complex de lucruri. Această nouă știință a început să se vadă pe sine ca descriind „legile naturii”. Această abordare actualizată a studiilor naturii a fost văzută ca mecanicistă. De asemenea, Bacon a susținut că știința ar trebui să vizeze pentru prima dată invenții practice pentru îmbunătățirea întregii vieți umane.

Epoca Luminilor

Articol principal: Iluminism.
Isaac Newton a adus contribuții primare la mecanica clasică, gravitația și optica. Newton împarte creditul cu Gottfried Leibniz pentru dezvoltarea calculului.

Ca precursor al Iluminismului, Isaac Newton și Gottfried Wilhelm Leibniz au reușit să dezvolte o fizică nouă, denumită acum mecanică clasică, care putea fi confirmată prin experiment și explicată folosind matematica (Newton (1687), Philosophiæ Naturalis Principia Mathematica). Leibniz a încorporat termeni din fizica aristotelică, dar care acum sunt folosiți într-un mod nou, non-teleologic, de exemplu, „energie” și „potențial” (versiunile moderne ale energeia și potentia aristotelice). Aceasta a implicat o schimbare în viziunea obiectelor: acolo unde Aristotel a observat că obiectele au anumite scopuri înnăscute care pot fi actualizate, obiectele erau acum considerate ca fiind lipsite de scopuri înnăscute. În stilul lui Francis Bacon, Leibniz a presupus că diferite tipuri de lucruri funcționează în conformitate cu aceleași legi generale ale naturii, fără cauze formale sau finale speciale pentru fiecare tip de lucru.[76] În această perioadă, cuvântul „știință” a devenit treptat mai frecvent folosit pentru a se referi la un tip de căutare a unui tip de cunoaștere, în special a cunoașterii naturii - care se apropie de sensul vechiului termen „filosofie naturală”.

În acest timp, scopul și valoarea declarată a științei au devenit producerea de invenții care ar îmbunătăți viețile omului, în sensul material, de a avea mai multe alimente, îmbrăcăminte și alte lucruri. În cuvintele lui Bacon, „scopul real și legitim al științelor este înzestrarea vieții umane cu noi invenții și bogății”, iar el a descurajat oamenii de știință să urmărească idei filosofice sau spirituale intangibile, despre care credea că au contribuit puțin la fericirea umană dincolo de „fumul de speculații subtile, sublime sau plăcute”.[77]

Știința în timpul Iluminismului a fost dominată de societăți științifice [78] și academii, care au înlocuit în mare parte universitățile ca centre de cercetare și dezvoltare științifică. Societățile și academiile au fost, de asemenea, coloana vertebrală a maturizării profesiei științifice. O altă dezvoltare importantă a fost popularizarea științei în rândul unei populații din ce în ce mai alfabetizate. Filosofii au introdus publicul în multe teorii științifice, în special prin Encyclopédie și popularizarea newtonianismului de către Voltaire, precum și de Émilie du Châtelet, traducătorul francez al lucrării Principia a lui Newton.

Unii istorici au marcat secolul al XVIII-lea ca o perioadă cenușie în istoria științei;[79] Cu toate acestea, secolul a înregistrat progrese semnificative în practica medicinii, matematicii și fizicii, dezvoltarea taxonomiei biologice, o nouă înțelegere a magnetismului și a electricității, maturizarea chimiei ca disciplină, care a pus bazele chimiei moderne.

Secolul al XIX-lea

Charles Darwin în 1854, pe atunci lucrând la publicarea lucrării Originea speciilor.

Secolul al XIX-lea este o perioadă deosebit de importantă în istoria științei, deoarece în această epocă au început să se contureze multe caracteristici distinctive ale științei moderne contemporane, cum ar fi: transformarea științelor vieții și fizice, utilizarea frecventă a instrumentelor de precizie, apariția unor termeni precum „biolog”, „fizician”, „om de știință”; îndepărtându-se încet de etichetele învechite precum „filosofia naturală” și „istoria naturală”, profesionalizarea sporită a celor care studiază natura duce la reducerea naturaliștilor amatori, oamenii de știință dobândind o autoritate culturală asupra multor dimensiuni ale societății, expansiune economică și industrializarea a numeroase țări, s-au răspândit scrierile de științe populare și revistele științifice s-au înmulțit.[15]

La începutul secolului al XIX-lea, John Dalton a sugerat teoria atomică modernă, bazată pe ideea originală a lui Democrit de particule individuale numite atomi.

În 1864, James Clerk Maxwell și-a anunțat teoria electromagnetică a luminii, care a fost poate cel mai mare pas în cunoașterea lumii despre electricitate.[80]

Atât John Herschel cât și William Whewell au sistematizat metodologia: acesta din urmă a inventat termenul de „om de știință”.[81] Când Charles Darwin a publicat Originea speciilor, el a stabilit evoluția ca o explicație predominantă a complexității biologice. Teoria sa despre selecția naturală a oferit o explicație naturală a originii speciilor, dar abia un secol mai târziu această teorie a obținut o largă acceptare.

Legile privind conservarea energiei, conservarea impulsului și conservarea masei au sugerat un univers extrem de stabil, unde ar putea exista pierderi reduse de resurse. Odată cu apariția motorului cu aburi și a revoluției industriale, a existat, totuși, o înțelegere sporită că toate formele de energie definite în fizică nu au fost la fel de utile：ele nu au aceeași calitate a energiei. Această realizare a dus la dezvoltarea legilor termodinamicii, în care energia liberă a universului este văzută ca în continuă scădere: entropia unui univers închis crește în timp.

Teoria electromagnetică a fost de asemenea stabilită în secolul al XIX-lea și a ridicat noi întrebări la care nu se putea răspunde cu ușurință folosind cadrul lui Newton. Fenomenele care ar permite deconstrucția atomului au fost descoperite în ultima decadă a secolului al XIX-lea: descoperirea razelor X a inspirat descoperirea radioactivității. În anul următor a venit descoperirea primei particule subatomice, electronul.

Secolul XX

Dubla spirală de ADN este o moleculă care codifică instrucțiunile genetice utilizate în dezvoltarea și funcționarea tuturor organismelor vii și a multor virusuri.

Teoria relativității a lui Einstein și dezvoltarea mecanicii cuantice au dus la înlocuirea mecanicii clasice cu o fizică nouă care conține două părți ce descriu diferite tipuri de evenimente în natură.

În prima jumătate a secolului, dezvoltarea antibioticelor și a îngrășămintelor artificiale au făcut posibilă creșterea globală a populației umane. În același timp, a fost descoperită structura atomului și nucleul acestuia, ceea ce a dus la noțiunea de „energie atomică” (putere nucleară). În plus, utilizarea pe scară largă a inovației tehnologice stimulate de războaiele din acest secol a dus la revoluții în transporturi (automobile și aeronave), dezvoltarea rachetelor balistice intercontinentale, a curselor spațiale și a cursei de arme nucleare.

Structura moleculară a ADN-ului a fost descoperită în 1953. Descoperirea radiației cosmice de fond în 1964 a dus la respingerea teoriei stării staționare a universului în favoarea teoriei Big Bang a lui Georges Lemaître.

Dezvoltarea zborului spațial în a doua jumătate a secolului a permis primele măsurări astronomice efectuate pe sau în apropierea altor obiecte din spațiu, inclusiv aterizări cu echipaj pe Lună. Telescoapele spațiale duc la numeroase descoperiri în astronomie și cosmologie.

Utilizarea pe scară largă a circuitelor integrate în ultimul sfert al secolului XX, combinată cu sateliții de comunicații a dus la o revoluție în tehnologia informației și la creșterea internetului și a computerelor mobile la scară globală, inclusiv a smartphone-urilor.

Problemele de mediu, cum ar fi epuizarea ozonului, acidifierea, eutrofizarea și schimbările climatice au intrat în atenția publicului și au provocat apariția științei mediului și a tehnologiei mediului.

Secolul XXI

Un eveniment simulat în detectorul CMS al Marelui Accelerator de Hadroni, cu o posibilă apariție a bosonului Higgs.

Proiectul „Genomul uman” a fost finalizat în anul 2003, determinând secvența de perechi de baze de nucleotide care alcătuiesc ADN-ul uman și identificarea și cartografierea tuturor genelor genomului uman.[82] Celulele stem pluripotente induse au fost dezvoltate în 2006, o tehnologie care permite transformarea celulelor adulte în celule stem capabile să dea naștere oricărui tip de celule care se găsește în organism, potențial de o importanță imensă în domeniul medicinei regenerative.[83]

Odată cu descoperirea bosonului Higgs în 2012, a fost găsită ultima particulă prevăzută de Modelul standard al fizicii particulelor. În 2015, au fost observate pentru prima dată unde gravitaționale, prezise de relativitatea generală cu un secol înainte.[84][85]

Ramurile științei

Știința modernă este împărțită în general în trei ramuri majore care constau în: științele naturii, științele sociale și științele formale. Fiecare dintre aceste ramuri cuprinde diverse discipline științifice specializate, dar care se suprapun, care posedă adesea propria lor nomenclatură și expertiză.[86] Atât științele naturale, cât și cele sociale sunt științe empirice,[87] deoarece cunoștințele lor se bazează pe observații empirice și sunt capabile să fie testate pentru validitatea sa de către alți cercetători care lucrează în aceleași condiții.[88]

Note

  1. ^ Alhacen had access to the optics books of Euclid and Ptolemy, as is shown by the title of his lost work A Book in which I have Summarized the Science of Optics from the Two Books of Euclid and Ptolemy, to which I have added the Notions of the First Discourse which is Missing from Ptolemy's Book From Ibn Abi Usaibia's catalog, as cited in (Smith 2001):91(vol .1), p. xv
  2. ^ "[Ibn al-Haytham] followed Ptolemy's bridge building ... into a grand synthesis of light and vision. Part of his effort consisted in devising ranges of experiments, of a kind probed before but now undertaken on larger scale."— Cohen 2010, p. 59.
  3. ^ Kepler, Johannes (1604) Ad Vitellionem paralipomena, quibus astronomiae pars opticae traditur (Supplements to Witelo, in which the optical part of astronomy is treated) as cited in Smith, A. Mark (). „What Is the History of Medieval Optics Really about?”. Proceedings of the American Philosophical Society. 148 (2): 180–94. PMID 15338543. 
    • The full title translation is from p. 60 of James R. Voelkel (2001) Johannes Kepler and the New Astronomy Oxford University Press. Kepler was driven to this experiment after observing the partial solar eclipse at Graz, July 10, 1600. He used Tycho Brahe's method of observation, which was to project the image of the Sun on a piece of paper through a pinhole aperture, instead of looking directly at the Sun. He disagreed with Brahe's conclusion that total eclipses of the Sun were impossible, because there were historical accounts of total eclipses. Instead he deduced that the size of the aperture controls the sharpness of the projected image (the larger the aperture, the more accurate the image – this fact is now fundamental for optical system design). Voelkel, p. 61, notes that Kepler's experiments produced the first correct account of vision and the eye, because he realized he could not accurately write about astronomical observation by ignoring the eye.

Referinte

  1. ^ Harper, Douglas. „science”. Online Etymology Dictionary. Accesat în . 
  2. ^ „Presentación”. Tecnología industrial II (în spaniolă). Everest Sociedad Anónima. . p. 3. ISBN 9788424190538. 
  3. ^ a b c "The historian ... requires a very broad definition of "science" – one that ... will help us to understand the modern scientific enterprise. We need to be broad and inclusive, rather than narrow and exclusive ... and we should expect that the farther back we go [in time] the broader we will need to be."  p.3—Lindberg, David C. (). „Science before the Greeks”. The beginnings of Western science: the European Scientific tradition in philosophical, religious, and institutional context (ed. Second). Chicago, Illinois: University of Chicago Press. pp. 1–27. ISBN 978-0-226-48205-7. 
  4. ^ a b c Grant, Edward (). „Ancient Egypt to Plato”. A History of Natural Philosophy: From the Ancient World to the Nineteenth Century (ed. First). New York, New York: Cambridge University Press. pp. 1–26. ISBN 978-052-1-68957-1. 
  5. ^ a b c Lindberg, David C. (). „The revival of learning in the West”. The beginnings of Western science: the European Scientific tradition in philosophical, religious, and institutional context (ed. Second). Chicago, Illinois: University of Chicago Press. pp. 193–224. ISBN 978-0-226-48205-7. 
  6. ^ Lindberg, David C. (). „Islamic science”. The beginnings of Western science: the European Scientific tradition in philosophical, religious, and institutional context (ed. Second). Chicago, Illinois: University of Chicago Press. pp. 163–92. ISBN 978-0-226-48205-7. 
  7. ^ Lindberg, David C. (). „The recovery and assimilation of Greek and Islamic science”. The beginnings of Western science: the European Scientific tradition in philosophical, religious, and institutional context (ed. 2nd). Chicago, Illinois: University of Chicago Press. pp. 225–53. ISBN 978-0-226-48205-7. 
  8. ^ a b Principe, Lawrence M. (). „Introduction”. Scientific Revolution: A Very Short Introduction (ed. First). New York, New York: Oxford University Press. pp. 1–3. ISBN 978-0-199-56741-6. 
  9. ^ Lindberg, David C. (). „Conceptions of the Scientific Revolution from Baker to Butterfield: A preliminary sketch”. În David C. Lindberg; Robert S. Westman. Reappraisals of the Scientific Revolution (ed. First). Chicago, Illinois: Cambridge University Press. pp. 1–26. ISBN 978-0-521-34262-9. 
  10. ^ Lindberg, David C. (). „The legacy of ancient and medieval science”. The beginnings of Western science: the European Scientific tradition in philosophical, religious, and institutional context (ed. 2nd). Chicago, Illinois: University of Chicago Press. pp. 357–368. ISBN 978-0-226-48205-7. 
  11. ^ Del Soldato, Eva (). Zalta, Edward N., ed. The Stanford Encyclopedia of Philosophy (ed. Fall 2016). Metaphysics Research Lab, Stanford University. 
  12. ^ Grant, Edward (). „Transformation of medieval natural philosophy from the early period modern period to the end of the nineteenth century”. A History of Natural Philosophy: From the Ancient World to the Nineteenth Century (ed. First). New York, New York: Cambridge University Press. pp. 274–322. ISBN 978-052-1-68957-1. 
  13. ^ Cahan, David, ed. (). From Natural Philosophy to the Sciences: Writing the History of Nineteenth-Century Science. Chicago, Illinois: University of Chicago Press. ISBN 978-0-226-08928-7. 
  14. ^ The Oxford English Dictionary dates the origin of the word "scientist" to 1834.
  15. ^ a b Lightman, Bernard (). „13. Science and the Public”. În Shank, Michael; Numbers, Ronald; Harrison, Peter. Wrestling with Nature : From Omens to Science. Chicago: University of Chicago Press. p. 367. ISBN 978-0226317830. 
  16. ^ Harrison, Peter (). The Territories of Science and Religion. Chicago: University of Chicago Press. pp. 164–165. ISBN 9780226184517. The changing character of those engaged in scientific endeavors was matched by a new nomenclature for their endeavors. The most conspicuous marker of this change was the replacement of "natural philosophy" by "natural science". In 1800 few had spoken of the "natural sciences" but by 1880, this expression had overtaken the traditional label "natural philosophy". The persistence of "natural philosophy" in the twentieth century is owing largely to historical references to a past practice (see figure 11). As should now be apparent, this was not simply the substitution of one term by another, but involved the jettisoning of a range of personal qualities relating to the conduct of philosophy and the living of the philosophical life. 
  17. ^ Bishop, Alan (). „Environmental activities and mathematical culture”. Mathematical Enculturation: A Cultural Perspective on Mathematics Education. Norwell, Massachusetts: Kluwer Academic Publishers. pp. 20–59. ISBN 978-0-792-31270-3. 
  18. ^ Bunge, Mario (). „The Scientific Approach”. Philosophy of Science: Volume 1, From Problem to Theory. 1 (ed. revised). New York, New York: Routledge. pp. 3–50. ISBN 978-0-765-80413-6. 
  19. ^ Fetzer, James H. (). „Computer reliability and public policy: Limits of knowledge of computer-based systems”. Computers and Cognition: Why Minds are not Machines (ed. 1st). Newcastle, United Kingdom: Kluwer Academic Publishers. pp. 271–308. ISBN 978-1-443-81946-6. 
  20. ^ Fischer, M.R.; Fabry, G (). „Thinking and acting scientifically: Indispensable basis of medical education”. GMS Zeitschrift für Medizinische Ausbildung. 31 (2): Doc24. doi:10.3205/zma000916. PMC 4027809 Accesibil gratuit. PMID 24872859. 
  21. ^ Abraham, Reem Rachel (). „Clinically oriented physiology teaching: strategy for developing critical-thinking skills in undergraduate medical students”. Advances in Physiology Education. 28 (3): 102–04. doi:10.1152/advan.00001.2004. PMID 15319191. 
  22. ^ Sinclair, Marius. „On the Differences between the Engineering and Scientific Methods”. The International Journal of Engineering Education. 
  23. ^ „Engineering Technology :: Engineering Technology :: Purdue School of Engineering and Technology, IUPUI”. www.engr.iupui.edu. Accesat în . 
  24. ^ Grant, Edward (). „History of Science: When Did Modern Science Begin?”. The American Scholar. 66 (1): 105–113. 
  25. ^ "... modern science is a discovery as well as an invention. It was a discovery that nature generally acts regularly enough to be described by laws and even by mathematics; and required invention to devise the techniques, abstractions, apparatus, and organization for exhibiting the regularities and securing their law-like descriptions."— p.vii Heilbron, J.L. (editor-in-chief) (). „Preface”. The Oxford Companion to the History of Modern Science. New York: Oxford University Press. pp. vii–X. ISBN 978-0-19-511229-0. 
  26. ^ Pingree, David (decembrie 1992). „Hellenophilia versus the History of Science”. Isis. 83 (4): 554–63. Bibcode:1992Isis...83..554P. doi:10.1086/356288. 
  27. ^ Sima Qian (司馬遷, d. 86 BCE) in his Records of the Grand Historian (太史公書) covering some 2500 years of Chinese history, records Sunshu Ao (孫叔敖, fl. c. 630–595 BCE – Zhou dynasty), the first known hydraulic engineer of China, cited in (Joseph Needham et al. (1971) Science and Civilisation in China 4.3 p. 271) as having built a reservoir which has lasted to this day.
  28. ^ Rochberg, Francesca (). „Ch.1 Natural Knowledge in Ancient Mesopotamia”. În Shank, Michael; Numbers, Ronald; Harrison, Peter. Wrestling with Nature : From Omens to Science. Chicago: University of Chicago Press. p. 9. ISBN 978-0226317830. 
  29. ^ a b c d e McIntosh, Jane R. (). Ancient Mesopotamia: New Perspectives. Santa Barbara, California, Denver, Colorado, and Oxford, England: ABC-CLIO. pp. 273–76. ISBN 978-1-57607-966-9. 
  30. ^ A. Aaboe (). „Scientific Astronomy in Antiquity”. Philosophical Transactions of the Royal Society. 276 (1257): 21–42. Bibcode:1974RSPTA.276...21A. doi:10.1098/rsta.1974.0007. 
  31. ^ R D. Biggs (). „Medicine, Surgery, and Public Health in Ancient Mesopotamia”. Journal of Assyrian Academic Studies. 19 (1): 7–18. 
  32. ^ Lehoux, Daryn (). „2. Natural Knowledge in the Classical World”. În Shank, Michael; Numbers, Ronald; Harrison, Peter. Wrestling with Nature : From Omens to Science. Chicago: University of Chicago Press. p. 39. ISBN 978-0226317830. 
  33. ^ See the quotation in Homer (8th century BCE) Odyssey 10.302–03
  34. ^ "Progress or Return" in An Introduction to Political Philosophy: Ten Essays by Leo Strauss (Expanded version of Political Philosophy: Six Essays by Leo Strauss, 1975.) Ed. Hilail Gilden. Detroit: Wayne State UP, 1989.
  35. ^ Cropsey; Strauss (ed.). History of Political Philosophy (ed. 3rd). p. 209. 
  36. ^ O'Grady, Patricia F. (). Thales of Miletus: The Beginnings of Western Science and Philosophy. New York City, New York and London, England: Routledge. p. 245. ISBN 978-0-7546-0533-1. 
  37. ^ a b Burkert, Walter (). Lore and Science in Ancient Pythagoreanism. Cambridge, Massachusetts: Harvard University Press. ISBN 978-0-674-53918-1. Arhivat din original la . 
  38. ^ Pullman, Bernard (). The Atom in the History of Human Thought. pp. 31–33. Bibcode:1998ahht.book.....P. ISBN 978-0-19-515040-7. 
  39. ^ Cohen, Henri; Lefebvre, Claire, ed. (). Handbook of Categorization in Cognitive Science (ed. Second). Amsterdam, The Netherlands: Elsevier. p. 427. ISBN 978-0-08-101107-2. 
  40. ^ Margotta, Roberto (). The Story of Medicine. New York City, New York: Golden Press. 
  41. ^ Touwaide, Alain (). Glick, Thomas F.; Livesey, Steven; Wallis, Faith, ed. Medieval Science, Technology, and Medicine: An Encyclopedia. New York City, New York and London, England: Routledge. p. 224. ISBN 978-0-415-96930-7. 
  42. ^ Leff, Samuel; Leff, Vera (). From Witchcraft to World Health. London, England: Macmillan. 
  43. ^ Mitchell, Jacqueline S. (). „The Origins of Science”. Scientific American Frontiers. PBS. Arhivat din original la . Accesat în . 
  44. ^ „Plato, Apology”. p. 17. Arhivat din original la . Accesat în . 
  45. ^ „Plato, Apology”. p. 27. Arhivat din original la . Accesat în . 
  46. ^ „Plato, Apology, section 30”. Perseus Digital Library. Tufts University. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  47. ^ Aristotle. Nicomachean Ethics (ed. H. Rackham). Arhivat din original la . Accesat în .  1139b
  48. ^ a b McClellan III, James E.; Dorn, Harold (). Science and Technology in World History: An Introduction. Baltimore, Maryland: Johns Hopkins University Press. pp. 99–100. ISBN 978-1-4214-1776-9. 
  49. ^ a b c Edwards, C.H. Jr. (). The Historical Development of the Calculus (ed. First). New York City, New York: Springer-Verlag. p. 75. ISBN 978-0-387-94313-8. 
  50. ^ a b Lawson, Russell M. (). Science in the Ancient World: An Encyclopedia. Santa Barbara, California: ABC-CLIO. pp. 190–91. ISBN 978-1-85109-539-1. 
  51. ^ Murphy, Trevor Morgan (). Pliny the Elder's Natural History: The Empire in the Encyclopedia. Oxford, England: Oxford University Press. p. 1. ISBN 9780199262885. 
  52. ^ Doode, Aude (). Pliny's Encyclopedia: The Reception of the Natural History. Cambridge, England: Cambridge University Press. p. 1. ISBN 9781139484534. 
  53. ^ a b Lindberg, David C. (). „Roman and early medieval science”. The beginnings of Western science: the European Scientific tradition in philosophical, religious, and institutional context (ed. Second). Chicago, Illinois: University of Chicago Press. pp. 132–162. ISBN 978-0-226-48205-7. 
  54. ^ Wildberg, Christian (). Zalta, Edward N., ed. The Stanford Encyclopedia of Philosophy. Metaphysics Research Lab, Stanford University – via Stanford Encyclopedia of Philosophy. 
  55. ^ Aristotle, Physics II, 3, and Metaphysics V, 2
  56. ^ Grant, Edward (). The Foundations of Modern Science in the Middle Ages: Their Religious, Institutional and Intellectual Contexts. Cambridge Studies in the History of Science. Cambridge University Press. pp. 7–17. ISBN 978-0521567626. 
  57. ^ a b Grant, Edward (). „Islam and the eastward shift of Aristotelian natural philosophy”. A History of Natural Philosophy: From the Ancient World to the Nineteenth Century. Cambridge University Press. pp. 62–67. ISBN 978-0-521-68957-1. 
  58. ^ The Cambridge history of Iran. Fisher, W.B. (William Bayne). Cambridge: University Press. . ISBN 978-0521200936. OCLC 745412. 
  59. ^ „Bayt al-Hikmah”. Encyclopædia Britannica. Arhivat din original la . Accesat în . 
  60. ^ Klein-Frank, F. Al-Kindi. In Leaman, O & Nasr, H (2001). History of Islamic Philosophy. London: Routledge. p. 165. Felix Klein-Frank (2001) Al-Kindi, pp. 166–67. In Oliver Leaman & Hossein Nasr. History of Islamic Philosophy. London: Routledge.
  61. ^ „Science in Islam”. Oxford Dictionary of the Middle Ages. . 
  62. ^ Toomer, G.J. (). „Reviewed work: Ibn al-Haythams Weg zur Physik, Matthias Schramm”. Isis. 55 (4): 463–65. doi:10.1086/349914.  See p. 464: "Schramm sums up [Ibn Al-Haytham's] achievement in the development of scientific method.", p. 465: "Schramm has demonstrated .. beyond any dispute that Ibn al-Haytham is a major figure in the Islamic scientific tradition, particularly in the creation of experimental techniques." p. 465: "only when the influence of ibn al-Haytam and others on the mainstream of later medieval physical writings has been seriously investigated can Schramm's claim that ibn al-Haytam was the true founder of modern physics be evaluated."
  63. ^ Selin, H (). Encyclopaedia of the History of Science, Technology, and Medicine in Non-Western Cultures. pp. 155–156. Bibcode:2008ehst.book.....S. ISBN 978-1-4020-4559-2. 
  64. ^ Numbers, Ronald (). Galileo Goes to Jail and Other Myths about Science and Religion. Harvard University Press. p. 45. ISBN 978-0-674-03327-6. 
  65. ^ Shwayder, Maya (). „Debunking a myth”. The Harvard Gazette. Accesat în . 
  66. ^ Smith 2001.
  67. ^ McGinnis, Jon (). The Canon of Medicine. Oxford University. p. 227. 
  68. ^ Lindberg, David (). The Beginnings of Western Science. University of Chicago Press. p. 162. ISBN 9780226482040. 
  69. ^ „St. Albertus Magnus | German theologian, scientist, and philosopher”. Arhivat din original la . Accesat în . 
  70. ^ Smith, A. Mark (). „Alhacen's Theory of Visual Perception: A Critical Edition, with English Translation and Commentary, of the First Three Books of Alhacen's "De aspectibus", the Medieval Latin Version of Ibn al-Haytham's "Kitāb al-Manāẓir": Volume One”. Transactions of the American Philosophical Society. 91 (4): i–337. 
  71. ^ a b Smith, A. Mark (). „Getting the Big Picture in Perspectivist Optics”. Isis. 72 (4): 568–89. doi:10.1086/352843. PMID 7040292. 
  72. ^ Goldstein, Bernard R (). „Copernicus and the Origin of his Heliocentric System”. Journal for the History of Astronomy. 33 (3): 219–35. doi:10.1177/002182860203300301. 
  73. ^ Cohen, H. Floris (). How modern science came into the world. Four civilizations, one 17th-century breakthrough (ed. Second). Amsterdam: Amsterdam University Press. ISBN 9789089642394. 
  74. ^ „Galileo and the Birth of Modern Science”. American Heritage of Invention and Technology. 24. 
  75. ^ van Helden, Al (). „Pope Urban VIII”. The Galileo Project. Arhivat din original la . Accesat în . 
  76. ^ MacTutor Archive, Gottfried Wilhelm von Leibniz
  77. ^ Freudenthal, Gideon; McLaughlin, Peter (). The Social and Economic Roots of the Scientific Revolution: Texts by Boris Hessen and Henryk Grossmann. Springer Science & Business Media. ISBN 9781402096044. 
  78. ^ Thomas G. Bergin (ed.), Encyclopedia of the Renaissance (Oxford and New York: New Market Books, 1987).
  79. ^ see Hall (1954), iii; Mason (1956), 223.
  80. ^ Consult Maxwell's 'Electricity and Magnetism,1 Vol. II, Chap. xx
  81. ^ Ross, Sydney (). „Scientist: The story of a word” (PDF). Annals of Science. 18 (2): 65–85. doi:10.1080/00033796200202722. Accesat în .  To be exact, the person who coined the term scientist was referred to in Whewell 1834 only as "some ingenious gentleman." Ross added a comment that this "some ingenious gentleman" was Whewell himself, without giving the reason for the identification. Ross 1962, p. 72.
  82. ^ Naidoo, Nasheen; Pawitan, Yudi; Soong, Richie; Cooper, David N.; Ku, Chee-Seng (octombrie 2011). „Human genetics and genomics a decade after the release of the draft sequence of the human genome”. Human Genomics. 5 (6): 577–622. doi:10.1186/1479-7364-5-6-577. PMC 3525251 Accesibil gratuit. PMID 22155605. 
  83. ^ Rashid, S. Tamir; Alexander, Graeme J.M. (martie 2013). „Induced pluripotent stem cells: from Nobel Prizes to clinical applications”. Journal of Hepatology. 58 (3): 625–629. doi:10.1016/j.jhep.2012.10.026. ISSN 1600-0641. PMID 23131523. 
  84. ^ Abbott, B.P.; Abbott, R.; Abbott, T.D.; Acernese, F.; Ackley, K.; Adams, C.; Adams, T.; Addesso, P.; Adhikari, R.X.; Adya, V.B.; Affeldt, C.; Afrough, M.; Agarwal, B.; Agathos, M.; Agatsuma, K.; Aggarwal, N.; Aguiar, O.D.; Aiello, L.; Ain, A.; Ajith, P.; Allen, B.; Allen, G.; Allocca, A.; Altin, P.A.; Amato, A.; Ananyeva, A.; Anderson, S.B.; Anderson, W.G.; Angelova, S.V.; et al. (). „Multi-messenger Observations of a Binary Neutron Star Merger”. The Astrophysical Journal. 848 (2): L12. arXiv:1710.05833 Accesibil gratuit. Bibcode:2017ApJ...848L..12A. doi:10.3847/2041-8213/aa91c9. 
  85. ^ Cho, Adrian (). „Merging neutron stars generate gravitational waves and a celestial light show”. Science. doi:10.1126/science.aar2149. 
  86. ^ „Scientific Method: Relationships Among Scientific Paradigms”. Seed Magazine. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  87. ^ Bunge, Mario Augusto (). Philosophy of Science: From Problem to Theory. Transaction Publishers. p. 24. ISBN 978-0-7658-0413-6. 
  88. ^ Popper, Karl R. () [1959]. „A survey of some fundamental problems”. The Logic of Scientific Discovery. New York, New York: Routledge Classics. pp. 3–26. ISBN 978-0-415-27844-7. OCLC 59377149. 

Legături externe

Commons
Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Știință
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Știință&oldid=13244994