Electricitate

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Electricitatea este un set de fenomene fizice asociate cu prezența și fluxul de sarcină electrică. Energia electrică produce o mare varietate de efecte bine-cunoscute, cum ar fi: fulgerul, electricitatea statică, inducția electromagnetică și fluxul de curent electric. În plus, energia electrică permite crearea și primirea de radiații electromagnetice, cum ar fi undele radio.

În domeniul energiei electrice, sarcina produce câmpuri electromagnetice care acționează asupra altor sarcini. Energia electrică apare ca urmare a mai multe tipuri de fizică:

În electrotehnică, energia electrică este utilizată pentru:

Fenomenele electrice au fost studiate încă din antichitate, deși progrese în domeniul științei, nu s-au făcut până în secolele XVII și XVIII. Aplicațiile practice pentru energia electrică însă au rămas puține, și nu au putut fi puse spre utilizare industrială și rezidențială de către ingineri până în secolul al XIX-lea. Expansiunea rapidă în domeniul tehnologiei electrice în acest moment a transformat industria și societatea. Versatilitatea extraordinară a electricității ca mijloc de furnizare a energiei înseamnă că poate fi pusă la un set aproape nelimitat de utilizări care includ: transport, încălzire, iluminat, comunicații, precum și calcul. Energia electrică este coloana vertebrală a societății industriale moderne.[1]

Fluxul de electroni poate fi condus de conductori alcătuiți din diverse metale cum ar fi: Argintul, Cuprul, Fierul, Aurul, Platina, Aluminiul, Wolfram, etc.

Atenţie electricitate

Istoric[modificare | modificare sursă]

Din vremurile cele mai vechi era cunoscut că, multe materiale, fiind supuse frecării manifestau o anumită atracție pentru alte materiale. Acest lucru l-a făcut pe fizicianul William Gilbert (1544-1603) să presupună că electricitatea nu este o proprietate intrisecă a materiei însăși, ci mai degrabă un fel de fluid, care e produs sau transferat când corpurile se freacă între ele. Stephen Gray (1667-1736) relata în 1729 printr-o scrisoare câtorva membri ai Societății Regale că "forța electrică" a unui tub de sticlă frecat poate fi transmisă altor corpuri astfel încât să le confere aceeași proprietate de a atrage sau a respinge mici corpuri pe care o avea și tubul. Devenise clar că, electricitatea, orice era ea, putea fi separată de corpul în care a fost produsă. Printre primii care au observat respingerea electrică au fost Niccolò Cabeo (1586-1650) și Francis Hauksbee (1666-1712). Charles François de Cisternay du Fay (1698-1739) și Stephen Gray au fost primii care au descoperit sarcina electrică negativă și pozitivă și le-au numit rășinoasă, respectiv vitroasă (de la vitreus din latină, care înseamnă sticlos) datorită faptului că se obțineau frecând rășini, respectiv sticlă. Abatele Jean-Antoine Nollet (1700-1770) a fost cel care a pus acest lucru în concordanță cu teoria fluidelor electrice.

Electrostatica[modificare | modificare sursă]

Sarcina electrică a unui corp se prezintă, convențional sub două forme: pozitivă și negativă și este determinată de faptul că în corpul respectiv este fie o lipsă de electroni, fie un exces de electroni, adică de particule mici de materie ce poartă cea mai mică sarcină electrică negativă: e= 1,602*10-19C. Există și alte particule elementare care posedă sarcină electrică negativă (de exemplu pozitronul), dar acestea spre deosebire de electron nu influențează comportarea electrică a corpurilor la scară macrocosmică.

Electrostatica se referă la interacțiunile dintre sarcinile electrice în repaus și poate fi studiată separat de magnetostatică care se referă la curenți staționari; în ambele cazuri, toate mărimile fizice nu depind de timp.

Note[modificare | modificare sursă]

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Jones, D.A. (1991), „Electrical engineering: the backbone of society”, Proceedings of the IEE: Science, Measurement and Technology 138 (1): 1–10, doi:10.1049/ip-a-3.1991.0001 

Legături externe[modificare | modificare sursă]