Inducție electromagnetică

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Inducția electromagnetică este fenomenul care constă în apariția unei tensiuni electromotoare într-un circuit electric, datorită variației în timp a fluxului magnetic (numit inductor) care străbate conturul circuitului. Intensitatea de producere a fenomenului depinde de mărimea inductanței circuitului.

În cazul inducției proprii, fluxul magnetic inductor este creat de curentul electric ce trece prin circuitul respectiv; dacă acest flux este creat de curentul electric care trece prin alte circuite, fenomenul poartă numele de inducție mutuală.

Legătura dintre fenomenele electrice și cele magnetice a fost observată pentru prima oară de Hans Christian Ørsted în 1820, care a constatat devierea acului magnetic în apropierea unui conductor parcurs de curent electric. Fenomenul de inducție electromagnetică este descris matematic de legea inducției electromagnetice, formulată de Michael Faraday în 1831. Acesta a efectuat un experiment (numit ulterior experimentul lui Faraday) utilizând un dispozitiv format dintr-un inel de fier pe care sunt înfășurate două bobine. Una dintre înfășurători este conectată la un galvanometru, iar cealaltă la o sursă de curent continuu. La închiderea sau deschiderea circuitului de curent continuu , are loc o variație a fluxului magnetic în bobina conectată la sursa de curent. Galvanometrul indică apariția unui curent electric variabil și în cealaltă bobină. Sensul curentului indus este dat de regula mâinii drepte. Acest curent este astfel orientat, încât fluxul său magnetic se opune variației fluxului inductor (regula lui Lenz), iar tensiunea electromotoare indusă este proporțională cu viteza a acestei variații:

(expresia matematică a legii lui Faraday)

Variația fluxului magnetic se poate datora: