Teatrul Național „Ion Luca Caragiale” din București

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Teatrul Național "I. L. Caragiale" București este o instituție publică culturală, aflată în subordinea Ministerului Culturii și Cultelor. Este situat în centrul capitalei, vizavi de Universitate.

Istoricul fondării instituției și al clădirii din 1852[modificare | modificare sursă]

În aprilie 1836, "Societatea Filarmonica" – societate culturală înființată de I.H. Rădulescu și Ioan Cîmpineanu – cumpără Hanul Cîmpinencii pentru a construi în acel loc clădirea Teatrului Național și începe colectarea de bani și materiale pentru acest scop. În 1840, "Obșteasca Adunare" propune domnitorului Alexandru Ghica un proiect pentru construcția Teatrului Național cu cheltuiala statului. Proiectul este aprobat la 4 iunie 1840. Domnitorul Gheorghe Bibescu reia ideea înființării teatrului și aprobă o nouă locație: fostul han Filaret. Locul hanului Filaret a fost ales din mai multe motive: se întindea până la mijlocul Podului Mogoșoaiei (azi, Calea Victoriei) și se afla oarecum în centrul orașului; după cutremurul din 1838, hanul suferise pagube importante și trebuia dărâmat.

Din raportul din 13 august 1843 al comisiei însărcinate cu ridicarea teatrului, rezultă că sunt necesari 20.300 de galbeni pentru întreaga construcție a teatrului. La acea data nu erau disponibili decât 13.000 de galbeni. Gheorghe Bibescu prin „Înaltă Rezoluție” spune: „Am fi dorit ca acel teatru să se săvârșească cu 13.000 de galbeni” și cere comisiei să facă economie dar și acordul în caz de nevoie pentru fonduri suplimentare „din capitolul extraordinar al Visteriei”. Acestea deoarece Bibescu considera „clădirea Teatrului în orașul Bucureștilor fiind un lucru care privește nu numai la folosul acestui oraș, dar a totului neamului Românesc, prin influența izbăvitoare ce va avea atât asupra bunelor năravuri cât și asupra desăvârșirii limbii Naționale și dezvoltării literaturii Românești.”

În septembrie 1843, comisia ia legătura cu trei mari arhitecți din Paris, Viena și München pentru întocmirea unui plan. Pentru aceste planuri s-au plătit 3.150 lei pentru cel din Paris, 2.523 lei pentru cel de la Viena și 120 de galbeni pentru cel de la München [1]. În urma analizei, comisia se hotărăște pentru planul arhitectului C. Roesner din München. Pentru că domnitorul nu este mulțumit, în 1845 se depun noi planuri. Este preferat planul arhitectului catalan Xavier Villacrosse (cu studii în Franța, și arhitect-șef al orașului București[2]), asupra căruia arhitectul vienez A. Hefft, chemat în 1846 de către noua comisie, își dă acordul.

Conform unei mărturii a lui Pantazi Ghica, pe locul viitorului Teatru Național se afla, pe la 1830, „o băltoacă mare, verde-neagră, în care orăcăiau broaștele, pe când rațele se bălăceau în șanțurile largi de-a lungul Podului…” („Podul Mogoșoaiei”, devenit Calea Victoriei după Războiul de Independență)[3]

Spre sfârșitul anului 1847, comisia se modifică din nou iar din mai 1848[4] încep lucrările la ridicarea teatrului, lucrări întrerupte de evenimentele revoluționare din iunie 1848. În august 1849, după instalarea pe tron a domnitorului Barbu Știrbei, se reia licitația pentru terminarea construcției.

Hotelul Novotel, a cărui intrare reproduce cu fidelitate faţada fostului Teatru Naţional.[5]

Suma prevăzută inițial n-a fost suficientă. În ianuarie 1852 s-a raportat domnului că pentru construcție s-au cheltuit 1.518.675 lei și până la terminarea lucrării mai erau necesari 1.039.961 lei. Dar și aceste prevederi au fost depășite. Toate cererile arhitectului Hefft erau aprobate de Știrbei. În cursul anului 1852 lucrările s-au desfășurat într-un ritm intens. Decorațiunile interioare au fost realizate de germanul Mühldörfer.

La 31 decembrie 1852 are loc inaugurarea Teatrului Național, cu piesa "Zoe sau Amantul împrumutat", vodevil cu cântece. [6] Clădirea teatrului a fost construită în stil baroc în cea mai mare parte, avea un parter cu 338 staluri, trei rânduri de loji, un foaier luxos cu scări de marmură de Carrara și o mare galerie, unde aveau acces studenții și elevii, în mod gratuit. În primii doi ani de la deschidere, teatrul a fost luminat cu lumânări de seu iar din 1854 s-au folosit lămpi cu ulei de rapiță. Mai târziu, teatrul a fost luminat cu gaz aerian și apoi, cu lumină electrică. În 1875, Teatrul cel Mare din București devine Teatru Național, sub directoratul scriitorului Alexandru Odobescu.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, mai exact în 26 august 1944, aviația germană a executat o misiune de distrugere a Palatului Telefoanelor, bomba însă a ratat ținta și a căzut pe Teatrul Național, care se găsea de cealaltă parte a străzii. Deși clădirea Teatrului Național a fost distrusă, teatrul a continuat să funcționeze cu două scene "de împrumut" - Sala "Studio" și Sala Comedia. Terenul vechiului Teatru National a rămas viran până în anii 1990, când s-a construit acolo Hotelul Novotel. Porticul de intrare al clădirii dispărute în 1944 a fost reconstruit, simbolic, devenind portalul de intrare în noua construcție cu fațadă de sticlă a hotelului[7].

Clădirea din 1973[modificare | modificare sursă]

Teatrul Naţional în forma sa iniţială din 1973,
proiectul lui Horia Maicu
Teatrul Naţional din Bucureşti, în forma sa din perioada 1983-2012

Actuala clădire a teatrului a fost inaugurată în versiunea ei originală în decembrie 1973 [8], modificată apoi considerabil în 1983-84, revenindu-se la forma inițială exterioară în 2012-2014.

Proiectul inițial (1964-1973) a fost semnat de arhitecții Horia Maicu, Romeo Belea, Nicolae Cucu (et al), structura de rezistență de inginerul Alexandru Cișmigiu [9]. Clădirea Teatrului Național, care a fost construită cu trei săli de spectacol, respectiv: Sala Mare, în corpul A și Sala Mica și Sala Atelier în Corpul C, a fost inaugurată succesiv între 20 decembrie 1973 și anul 1976. Clădirea a rămas neterminată la exterior, deoarece Nicolae Ceaușescu nu a agreat niciuna dintre variantele de frescă prezentate pentru a fi executate pe pereții rămași „în zidărie aparentă”, se pare că din cauză că nu apărea și el reprezentat. Ulterior, cărămida aparentă din zona rezervată frescelor a fost îmbrăcată cu un placaj din marmură de Rușchita.[10]

Modificarea din 1983 - În anii 1980, la cererea lui Nicolae Ceaușescu, clădirea a fost complet remodelată la exterior și parțial la interior (s-au păstrat parțial din versiunea originală foaierele), de către o echipă condusă de arhitectul Cezar Lăzărescu. Clădirea concepută de echipa lui Horia Maicu a fost remarcabilă la vremea ei, cu o expresie care se înscria în modernismul anilor '60, dar a rămas neterminată la exterior - fresca cu istoria teatrului, care trebuia să acopere trei fațade ale teatrului, nu a fost niciodată realizată, lăsând corpul teatrului în zidarie de cărămidă aparentă, sub "pălăria" de beton armat, elegantă, care îi devenise simbol și care i-a fost totodată fatidică (faptul că forma clădirii nu amintea de o "casă" în sens clasic și aducea cu o pălărie, pare să fi fost cauza pentru care Ceaușescu a cerut remodelarea ei). La interior, două mari tapiserii, probabil cele mai importante lucrări ale artei decorative românești la acea dată și până astăzi, au supraviețuit incendiului din anii '70 și pot fi admirate și acum, în foaierul sălii mari. Autori sunt: Șerban Gabrea și Florin Ciubotaru (tapiseria "Istoria Teatrului") și Ion Nicodim. "Recarosarea" lui C. Lăzărescu a înlocuit modernismul clădirii originale, realizat în materiale de calitate, cu elemente realizate în materiale sărace, pseudo-clasicizante, tipice anilor în care s-a construit și Casa Poporului sau Victoria Socialismului, iar în Europa de vest era în plin triumf postmodernismul istoricizant. Capacitatea sălilor a fost parțial mărită (prin îndesirea scaunelor, așa cum s-a întâmplat și la Sala Palatului) și au apărut spațiile intermediare cu galerii de artă și cele "interstițiale" cu Lăptăria lui Enache sau terasa "La motoare".

Remodelarea din 2012 În anul 2012 s-a început remodelarea clădirii teatrului[11], eliminând adaosurile din perioada Ceaușescu (fațadele create de Cezar Lăzărescu, care ascundeau "pălăria" lui Horia Maicu au făcut ca teatrul să fie vulnerabil la seisme. Pentru ca teatrul să redevină mai sigur, a fost îndepărtată fațada de 1.200 de tone.[12]). Proiectul este condus de arhitectul Romeo Belea. Numărul locurilor din săli creste de la 1720 la 2880 [13]. Vor exista mai multe săli decât în varianta din 1973 a clădirii, astfel:

  • Sala Mare (tip italian) 900 locuri
  • Sala Studio (transformabilă în tip italian, elisabetan, arena) 590 locuri
  • Sala Atelier (teatru experimental) 250 locuri
  • Sala Pictura ( transformabilă în tip italian,elisabetan, arena) 300 locuri
  • Sala Mica (transformabilă în tip italian redus, elisabetan, arena) 240 locuri
  • Sala în Aer Liber, 300 locuri
  • Sala Media (multifuncțională: expoziții, recitaluri, reu­niuni, conferințe, proiecții – cu scaune înșiruite) 300 locuri

Clădirea teatrului, asa cum fusese ea modificată în anii '80, nu corespundea standardelor de statică și seismică (atât celor din 1983, cât și celor actuale din 2006), din punct de vedere al structurii de rezistență. Remodelarea construcției TNB costa 63,2 milioane Euro (brut), din care 28 milioane Euro provin de la Banca de Dezvoltare a Consi­liului Europei. Conform contractului, execuția urma să dureze 2 ani și 4 luni.[14]

După mai bine de 4 ani de lucrări de reabilitare, redeschiderea oficială a clădirii TNB a avut loc la 10 noiembrie 2014.[15]

Presa vremii[modificare | modificare sursă]

La deschiderea Teatrului Național, în 1852, în presă au apărut articole care au descris acest eveniment. Vestitorul românesc scria [...] toți banii adunați în această seară au fost destinați pe seama săracilor și se va [vor] împărți cu o scumpă cercetare și nepărtinire între cei mai întrebuințați [lipsiți], de către o comisie rânduită într-adins. [...] După aceasta se ridică cortina și actorii români își jucară fiecare în parte rola [rolul], cu o artă ce face onoare d-lui director Caragiali.

În ziarul Trompeta Carpaților, Cezar Boliac scria: [...] Afluența publicului fu atât de mare, încât prețul unui bilet de intrare se urcă până la un galben pentru un loc de parter. Lojile scânteiau de luxul poleielilor și de toaletele elegante ale doamnelor, ale căror parure prețioase reflectau razele nenumăratelor lumini și semănau ca niște fluturi într-un stup de albine.

Ziarul bucureștean în limba germană „Bukarester Deutsche Zeitung” scria în nr. 2 [...] Monumentul este clădit într-un stil nobil și într-adevăr artistic; proporțiunile îi sunt potrivite și distinsa-i simplicitate este imposantă. Teatrul cel nou din București este fără îndoială unul din cele mai frumoase teatre din Europa și o podoabă a Capitalei. Are un parter de 338 de staluri, împărțite în două categorii, trei rânduri de loji frumos decorate și deasupra o largă și încăpătoare galerie.

Activitate teatrală[modificare | modificare sursă]

În prezent, Teatrul Național București își prezintă spectacolele în patru săli: Sala Mare (1.155 locuri), Sala Amfiteatru (353 locuri), Sala Atelier (fără scenă fixă, 94-219 locuri) și Sala Studio 99 (fără scenă fixă, 75-99 locuri).

În cei peste 150 de ani de existență, Teatrul Național București a prezentat pe scenă multe din cele mai semnificative piese din dramaturgia universală. A avut reprezentații de succes atât în țară cât și în afara ei: Franța, Germania, Austria, Iugoslavia, Italia, Anglia, Spania, Portugalia, Grecia, Brazilia, etc.

Printre personalitățile vremii care s-au aflat la conducerea Naționalului se numără: Costache Caragiale (primul director), Matei Millo, C.A. Rosetti, Alexandru Odobescu, Ion Ghica, Grigore C. Cantacuzino, I.L. Caragiale, Alexandru Davila, Pompiliu Eliade, Ion Bacalbașa, Constantin Rădulescu-Motru, Victor Eftimiu, Ion Minulescu, Liviu Rebreanu, Ioan Gr. Periețeanu, Ion Marin Sadoveanu, Camil Petrescu, Haig Acterian, Nicolae Carandino, Tudor Vianu, Zaharia Stancu, Radu Beligan, Andrei Șerban.
În 2005, în urma unui concurs, în funcția de director general al teatrului a fost numit actorul Ion Caramitru [16].

Note[modificare | modificare sursă]

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • George Potra, Din Bucureștii de altădată, ed. Științifică și Enciclopedică, 1981
  • Elena Grigoriu, Zorii teatrului cult în Țara Românească , ed. Albatros, 1983

Legături externe[modificare | modificare sursă]