Oceanul planetar

en Harta animată a Oceanului planetar, care demonstrează unitatea învelișului de apă a Pământului. Centrul hărții are coordonatele 85° long. V, 45° lat. S, iar Polul Nord se află în stânga. Țărmurile oceanice sunt stabilite de Organizația Hidrografică Internațională.
Semnificația culorilor:
a) albastru: ocean;
b) negru: rezervoare de apă care nu au legătură cu Oceanul (în imagine Marea Caspică și Marile Lacuri);
c) alb: uscat

en Oceanele componente și cele mai cunoscute mări care comunică cu ele

Oceanul planetar reprezintă un înveliș unitar de apă al Pământului. Suprafața oceanului planetar este de 361 milioane km², ceea ce constituie ¾ din suprafața Globului. Volumul apelor oceanice este de 1370 milioane km³ și constituie 95 % din volumul hidrosferei. Adâncimea medie a oceanului planetar este de 3790 m, iar cea maximă – de 11516 m (Groapa Marianelor). Dacă apa ar fi repartizată uniform pe suprafața terestră, ea ar forma un strat cu grosimea de 2700 m.

Evoluând de la nave cu pânze până la submersibile capabile să se scufunde până la cele mai mari adâncimi, explorarea științifică a oceanului a permis dezlegarea mai multor enigme legate de oceanul planetar. Astăzi, oamenii de știință pot descrie marea majoritate a proceselor din ocean, procese de care depinde foarte mult și clima continentelor.

Numit și „ocean mondial”, oceanul planetar este compus din cele 5 oceane – Pacific, Atlantic, Indian, Arctic și Antarctic, împreună cu mările și golfurile care se leagă prin strâmtori sau direct cu Oceanul.

Oceanul planetar oferă industriei mondiale numeroase resurse, atât biologice cât și energetice și conține o imensă diversitate de minerale marine formate în urma diferitor procese geologice. Diversitatea resurselor în diferite zone ale oceanului planetar este asigurată de proprietățile fizice (transparență, temperatură, culoarea apei etc.) și chimice (salinitate, gaze dizolvate ș.a.) ale apei.

Părți componente

Oceanele

Pentru detalii, vezi: Ocean.

• Vederi din cosmos ale oceanului planetar
• 

  Partea vestică a Pacificului

• 

  Partea estică a Pacificului

• 

  Oceanul Atlantic

• 

  Oceanul Indian

• 

  Oceanul Arctic

Golful Bounty, Oceanul Pacific

Harta fizică a Oceanului Pacific

Oceanul Pacific este situat între Asia, Americi, Australia și Antarctica. El este legat cu Oceanul Arctic prin strâmtoarea Bering, iar cu Oceanul Atlantic prin strâmtoarea Drake. Hotarul cu Oceanul Indian trece pe linia care unește peninsula Malacca, insulele Sumatera, Djawa și țărmurile de răsărit ale Australiei și insulei Tasmania. Suprafața lui este de 160 milioane km², iar împreună cu mările mărginașe – 178,7 milioane km², ceea ce constituie ½ din suprafața oceanului planetar. Volumul de apă este de 707,1 milioane km².

Adâncimi mari sunt situate în apropierea țărmurilor muntoase: groapa Chile (8063 m), groapa Kurilelor (10542 m), groapa Japoniei (10347 m), groapa Marianelor (11022 m), groapa Tonga (10882 m). Peste ⅜ din suprafață este ocupată de adâncimi mai mari de 4000 m, iar ⅛ – cu adâncimi de peste 5000 m. Relieful fundului Oceanului Pacific este foarte variat. Regiunile adânci alternează cu înălțimi ce trec în lanțuri și grupuri de insule. Între aceste formațiuni ale reliefului oceanic se află depresiuni submarine cu adâncimea de 4500 – 6700 m (depresiunile Pacifică Centrală, Pacifică de Nord-Est și Pacifică de Nord-Vest, Marianelor, Filipinelor, Malaeziei, Pacifică de Sud, Peruană, Chiliană etc.). Din suprafața totală a Oceanului Pacific 18,7 milioane km² revin mărilor și golfurilor.

Harta fizică a Oceanului Atlantic

Oceanul Atlantic

Oceanul Atlantic este situat între Europa, Africa, America și Antarctica. La sud-vest se unește cu Oceanul Pacific prin strâmtoarea Drake, iar la sud-est se contopește cu apele Oceanului Indian de la Capul Acelor până în Antarctica (pe meridianul 21 °C). În partea de nord, Oceanul Atlantic se unește cu Oceanul Arctic. Hotarul dintre aceste două oceane trece pe linia insulelor Norvegiei (Stadt), Islanda, Shetland, Groenlanda. Aici sunt situate praguri submarine cu adâncimea de 200 – 600 m, care separă apele Oceanului Atlantic de apele Oceanului Arctic.

Suprafața Oceanului Atlantic este de 83,132 milioane km², iar împreună cu mările – de 91,7 milioane km². Are un volum de apă de 330 milioane km³. Adâncimea medie este de 3602 m, iar cea maximă – de 8742 m (groapa Puerto-Rico). Oceanul Atlantic are forma literei latine „S” sau a unei văi lungi cu țărmurile aproape paralele.

De-a lungul oceanului, în direcția meridională, se întinde dorsala Atlantică, care are forma unei catene montane submarine. Dorsala Atlantică desparte relieful submarin în două cuvete longitudinale. În cuveta de vest sunt situate depresiunile Nord-Americană, Braziliană și Argentiniană, ale căror adâncimi variază între 5500 și 6995 m, iar în cea de est – depresiunile Europeană-Africană, Guineei, Angolei, Capului și Africano-Antarctică. La suprafață, dorsala Atlantică este învecinată cu o serie de insule: Azore, Madeira, Canare, Sf. Elena, Capul Verde, Trinidad și altele. Spre deosebire de Oceanul Pacific, țărmurile Atlanticului sunt joase și prezintă continuarea unor platforme continentale. O altă particularitate este prezența unor văi și canioane submarine cu lungimi foarte mari. Aceste forme de relief au fost atestate în depresiunea Nord-Atlantică și depresiunea Braziliană. Ele se întind pe o lungime de 4500 – 6000 km și au o lățime de 2 – 9 km.

Harta] fizică a Oceanului Indian

Apus de soare în Oceanul Indian

Oceanul Indian este mai mic, având suprafața de 76,2 milioane km², iar volumul de apă – de 284,6 milioane km³. Adâncimea lui medie este 3736 m. La nord, Oceanul Indian este mărginit de țărmurile sudice ale Asiei, la vest – de continentul Africa. De la Capul Acelor (pe linia meridianului 21°E) până în Antarctica se unește cu apele Oceanului Atlantic. La est, Oceanul Indian este delimitat de peninsula Malacca, insulele Sumatera, Djawa, Flores, Australia, iar de la Insula Tasmania (pe meridianul 147°E) până în Antarctica se unește cu apele Oceanului Pacific.

Relieful fundului Oceanului Indian este împărțit de dorsala submarină în două bazine: Indian de Vest și Indian de Est. Bazinul Indian de Vest are un relief complex și o serie de insule ce ies la suprafață: Madagascar, Seychell, Amirante ș. a. În acest bazin se disting mai multe depresiuni: Arabiei, Somaliei, Madagascar, Mozambicului, Crozet, Australo-Antarctică, care au adâncimi cuprinse între 5000 și 6400 m. Bazinul Indian de Est are un relief mai nivelat și este delimitat de dorsala Est-Indiană, situată pe linia meridianului 90 °E. În acest bazin se disting următoarele depresiuni: Central-Indiană, Vest-Australiană și Australiei de Sud. Adâncimea acestor depresiuni variază de la 3000 la 7450 m. Platforma continentală (regiunea de șelf) este dezvoltată în golful Bengal.

Harta fizică a Oceanului Arctic

Topirea gheţii pe Oceanul Arctic

Oceanul Arctic este situat în emisfera boreală și este delimitat de coastele nordice ale Americii, Asiei și Europei. Oceanul Arctic face legătură cu Oceanul Pacific prin strâmtoarea Bering, iar cu Oceanul Atlantic – prin Marea Norvegiei și Marea Groenlandei. În comparație cu celelalte oceane, are o suprafață mult mai mică: 14,7 milioane km², volumul de apă fiind 16,4 milioane km³. Adâncimea maximă este 5449 m. Relieful fundului Oceanului Arctic este foarte complicat. Platforme vaste continentale trec în depresiuni, despărțite fiind de dorsale submarine.

Între Groenlanda și insulele Spitzberg se află pragul Nansen, care separă oceanul în bazinul Nord-European și bazinul Nord-Polar (arctic). În bazinul Nord-Polar se află două dorsale mari (Lomonosov și Mendeleev), care îl împart în două cuvete marine: Canadiană-Siberiană (cu adâncimea de 4683 m) și Groenlando-Europeană (cu adâncimea de 5449 m). Între dorsalele Oceanului Arctic sunt situate trei depresiuni: Beaufort, Nansen și Makarov, ale căror adâncimi variază de la 4683 până la 5449 m Mările și golfurile sunt situate pe platforma continentală și fac parte din grupul mărilor mărginașe, cu excepția Mării Albe, care poate fi considerată de tip mediteranean. Bazinul Nord-European include Marea Barents, Marea Albă, Marea Norvegiei, Marea Groenlandei.

Harta fizică a Oceanului Antarctic

Pe lângă oceanele binecunoscute, mai există și Oceanul Antarctic, numit astfel în 2000. El înconjoară continentul Antarctica, limita sa de nord fiind paralela de 60°E.

Mările

Pentru detalii, vezi: Mare.

Mările reprezintă părți separate ale oceanului planetar, care se deosebesc de suprafețele oceanice prin anumite proprietăți fizice și chimice ale apei (temperatură, salinitate, densitate, dinamica apelor etc.). Mările au legătură cu apele oceanelor prin porțiuni înguste, deseori prin strâmtori puțin adânci, care nu permit un schimb intens cu apa din zonele abisale ale oceanelor. Majoritatea mărilor sunt situate pe platforme continentale fiind înconjurate de insule și peninsule (Marea Nordului, Marea Kara, Marea Baltică etc.). Există mări în față, dar se întâlnesc și mări adânci (7000 m – Marea Banda). După regimul hidric și așezarea geografică mările se clasifică în interioare (continentale), semideschise, deschise și interinsulare.

Mările interioare sunt înconjurate de uscat și comunică cu oceanul prin strâmtori:

• Marea Albă;
• Marea Mediterană;
• Marea Baltică;
• Marea Azov;
• Marea Neagră;
• Marea Roșie etc.

Mările semiînchise sunt separate de ocean prin insule sau peninsule:

• Marea Bering;
• Marea Nordului;
• Marea Ohotsk;
• Marea Galbenă;
• Marea Chinei de Sud;
• Marea Caraibilor etc.

Mările deschise sunt situate la marginea bazinelor oceanice și au legătură cu apele oceanelor:

• Marea Barents;
• Marea Kara;
• Marea Laptev;
• Marea Siberiei de Est;
• Marea Ross;
• Marea Bellingshausen.

Mările interinsulare sunt înconjurate de insule:

• Marea Celebes;
• Marea Sulu;
• Marea Banda;
• Marea Djawa.

După geneză, mările se împart în mări de transgresiune și mări de ingresiune, iar după regimul termic – în mări calde și mări reci.

Golfurile

Pentru detalii, vezi: Golf.

Golfurile sunt părți ale oceanului (mării) separate de acestea datorită configurației țărmurilor și deosebite oarecum de suprafețele acvatice vecine. Exemple de golfuri sunt:

• Golful Mexic;
• Golful Hudson;
• Golful Persic;
• Golful California;
• Golful Biscaya;
• Golful Bengal;
• Golful Carpentaria etc.

Strâmtorile

Pentru detalii, vezi: Strâmtoare.

Strâmtorile reprezintă părți înguste ale Oceanului care despart continente sau insule (leagă oceane și mări). Cea mai lungă strâmtoare este considerată strâmtoarea Mozambic (1670 km), iar cea mai lată (900 km) și mai adâncă (5248 m) – strâmtoarea Drake.

Oscilații de nivel

Suprafața liberă a apei oceanelor și mărilor, numită și suprafață de nivel, se schimbă atât în spațiu cât și în timp. Asupra schimbării suprafeței de nivel influențează temperatura, presiunea atmosferică, vântul, bilanțul de apă, forțele generatoare de maree și mișcările scoarței terestre.

Oscilațiile de nivel, în funcție de cauzele ce le provoacă, poartă un caracter periodic și neperiodic. Durata oscilațiilor de nivel poate să fie scurtă (câteva ore) și îndelungată (oscilații seculare).

Oscilațiile periodice sunt determinate de mersul anual al temperaturii, presiunii atmosferice, de precipitații, scurgeri, de schimbările direcției vânturilor și forțelor generatoare de maree. Oscilațiile bruște de nivel pot fi provocate de înaintarea cicloanelor tropicale.

Oscilațiile seculare de nivel pot fi provocate de schimbarea cantității de apă în Ocean (cauze hidrocratice), precum și a volumului oceanului, în legătură cu procesele ce decurg în interiorul Pământului. Oscilațiile hidrocratice pot fi condiționate și de repartizarea maselor de apă între oceane și continente. De exemplu, topirea învelișului de gheață de pe Antarctica ar putea duce la ridicarea nivelului Oceanului cu cca. 50 m. Formarea unui înveliș de gheață pe continente ar avea drept consecință scoatarea din circulație a unei mari cantități de apă. Aceasta ar contribui la coborârea nivelului apei în Ocean.

Mișcările scoarței terestre ce duc la exondarea fundului Oceanului și micșorarea adâncimii s-ar solda cu ridicarea nivelului apei. Formarea unei ridicături egale cu dorsala Oceanului Atlantic ar duce la ridicarea nivelului Oceanului cu 42 m.

Scufundarea fundului Oceanului ar provoca coborârea nivelului acestuia.

În urma erodării intensive a uscatului și acumulării unor mari cantități de produse erodate pe fundul oceanului planetar se va produce schimbarea echilibrului izostatic: fundul Oceanului va coborî, iar continentele se vor ridica.

Vârsta depresiunilor

Bazinele oceanice, ca și continentele, reprezintă părți componente ale litosferei. Unele depresiuni oceanice (Atlantică și Indiană) s-au format în urma scufundării unor continente (Nord-Atlantic sau Eria și Gondwana). Aceste depresiuni sunt relativ tinere. Vârsta celor mai vechi roci colectate de pe fundul acestor depresiuni oceanice este 160 milioane ani. Depresiunile Oceanului Atlantic și Indian au început să se formeze în perioada jurasică. Cele mai vechi roci colectate de pe fundul Oceanului Pacific au o vârstă de 180 milioane ani, deci depresiunea Oceanului Pacific este mai veche decât a Oceanului Atlantic și Indian.

Proprietăți fizice și chimice ale apei

Cele mai importante proprietăți fizice și chimice ale apei marine sunt:

• salinitatea;
• temperatură;
• presiunea;
• transparența;
• luminescența;
• culoarea
• și conținutul gazelor din apă.

Proprietăți chimice

Salinitate

Harta salinităţii oceanului planetar

Apa marină reprezintă o soluție minerală. Ea conține 96,5 % apă pură și 3,5 % săruri dizolvate, gaze și particule în suspensie. În apa marină se găsesc toate elementele chimice cunoscute până în prezent. În cantități mai mari au fost constatate elementele clor, sodiu, magneziu, sulf și în cantități mai mici: brom, stronțiu, bor etc. Celelalte elemente chimice se găsesc în cantități foarte mici și alcătuiesc mai puțin de 1 % din conținutul chimic al apei. În apa marină există și elemente chimice biogene: azot, fosfor și alte microelemente necesare întreținerii vieții organismelor vii.

Elementele care intră în componenţa sărurilor oceanice și procentajul lor în apa oceanică

Cantitatea de săruri dizolvată în apele oceanului planetar este de 50 × 10¹⁶ t. Ea poate să acopere fundul Oceanului cu un strat de 60 m grosime, suprafața uscatului cu un strat de 153 m, iar toată suprafața Pământului cu un strat de 45 m grosime. În apa marină prevalează sărurile de sodiu (NaCl, Na₂Cl₄ – 27,2 g/litru), dându-i apei un gust sărat. Ea mai conține MgCl₂ (3,8 g/litru) și MgSO₄ (1,7 g/litru), ceea ce determină gustul amar al apei. Apele oceanului planetar conțin argint – 0,3 mg/m³ și aur – 0,008 mg/m³. Cantitatea totală a aurului este 11 miliarde tone, însă concentrația lui nu este rentabilă pentru extragere.

Salinitatea mediului marin s-a format în decurs de 2,5 – 3 miliarde ani, adică odată cu formarea oceanului planetar. Acumularea sărurilor se datorează degazării topiturilor magmatice din scoarța terestră în decursul timpului geologic.

Un rol important în formarea salinității apelor marine revine apelor fluviale, care transportă de pe continente cantități mari de săruri.

Salinitatea medie a oceanului planetar este 35 ‰, variind de la 32 ‰ la 37 ‰. În mări, variația salinității este foarte mare. În golfurile Mării Baltice salinitatea este 3 – 5 ‰, iar în Marea Roșie – 42 ‰. Această diferențiere se datorează climei (cantitatea de precipitații și evaporare), curenților, aportului de ape continentale.

La Ecuator ea atinge valorile 34,5 – 35,5 ‰, la tropice – 36 – 37 ‰ (din cauza evaporării intense). În regiunile temperate și nordice salinitatea scade până la 32 ‰.

Variația zonală a salinității în unele cazuri este influențată de curenții maritimi și apele scurse de pe continente. În partea de nord a Oceanului Atlantic salinitatea crește (35,5 ‰) datorită curentului cald Gulf-Stream.

La țărmurile de nord-est ale Americii de Nord salinitatea este redusă (31 – 33 ‰) din cauza curentului rece al Labradorului.

În mările Oceanului Arctic salinitatea este foarte joasă (8 – 10 ‰) din cauza debitului bogat de apă dulce adus de fluviile mari siberiene (Obi, Enisei, Lena).

Salinitatea scăzută a apelor marine, influențată de apele fluviale, se resimte până la 500 km în largul oceanelor.

În emisfera australă, spre deosebire de cea boreală, salinitatea apelor este mai ridicată. Astfel, Oceanul Atlantic are o salinitate medie de 35,4 ‰, Oceanul Pacific – de 34,9 ‰.

Asupra distribuției salinității influențează și vânturile. De exemplu, în partea de nord și nord-vest a Oceanului Indian salinitatea apelor este 35,5 -36,5 ‰, iar în partea de est, datorită influenței musonilor și precipitațiilor abundente aduse de ei, salinitatea este mai redusă (33 – 34 ‰).

Salinitatea mărilor depinde de legătura lor cu oceanul planetar, de condițiile climatice și de particularitățile regimului hidrologic. Se disting bazine marine cu salinitatea mai mică decât a oceanului planetar, de exemplu:

• Marea Baltică (6 - 22 ‰),
• Marea Albă (25 - 26 ‰),
• Marea Azov (11 ‰),
• Marea Neagră (17 - 18 ‰),
• Marea Caspică (12 - 13 ‰).

Aceasta se datorează gradului redus de evaporare în timpul anului și de aportul apelor dulci continentale.

În unele bazine salinitatea apelor este mai mare decât în ocean, de exemplu:

• Marea Mediterană (37 - 38 ‰),
• Marea Roșie (41 - 42 ‰),
• Golful Persic (38 - 40 ‰),

consecință a cantității mici de precipitații și gradului ridicat de evaporare.

Salinitatea apelor marine și oceanice influențează asupra variației temperaturii, repartiției curenților oceanici și asupra dezvoltării vieții.

Sărurile ce se găsesc în cantitate mare au importanță economică pentru industrie și alimentație. În regiunile secetoase asigurarea cu apă potabilă se face prin desalinizarea apei de mare.

Anual din apele marine se extrag 6 milioane tone de sare NaCl.

Gaze dizolvate în apă

În apele oceanului sunt dizolvate gaze care provin din atmosferă, din apele aduse din râuri, din descompunerea substanțelor organice, de asemenea din activitatea vulcanilor submarini.

Capacitatea apei marine de dizolvare a gazelor depinde de temperatură, salinitate și presiune. Ea conține în stare dizolvată oxigen, bioxid de carbon, hidrogen sulfurat, amoniac, metan ș. a.

Proprietăți fizice

Temperatură

Apa posedă o căldură specifică mare. Capacitatea ei de a reține căldura o depășește de 3000 de ori pe cea a aerului. Aproape ⅜ din căldura primită de la Soare este consumată de apa oceanului planetar. Însă nu toată căldura ajunsă la suprafața apei este absorbită. O mică parte din ea este emanată în atmosferă, iar o parte mai mare este pierdută în timpul nopții prin radiație.

Între cantitatea de căldură primită și cea pierdută există un anumit raport, care formează bilanțul caloric al apei.

Apa se mai încălzește pe seama căldurii eliminate în timpul condensării vaporilor, proceselor biochimice, de asemenea ca rezultat al absorbției undelor lungi iradiate de atmosferă.

O altă sursă de căldură sunt precipitațiile, apele râurilor, aerul ce vine în contact cu apa oceanului și curenții oceanici calzi. Asupra temperaturii apei din straturile inferioare influențează căldura internă a Pământului.

Oceanul consumă căldură în timpul evaporației, încălzirii aerului, apelor reci ale râurilor și curenților oceanici reci, la topirea gheții ș. a.

Temperatura apei de la suprafață este condiționată de intensitatea energiei solare, frecvența vânturilor, de circulația curenților, de extinderea oceanelor pe Glob.

Variația anuală a temperaturii de la suprafața apei depinde de mersul anual al bilanțului de radiație, de curenți și de vânturile permanente. La latitudinile joase oscilațiile de temperatură sunt relativ mici – de 1 °C, iar cele mari – de 2 °C.

Diferența între temperaturile maxime și cele minime anuale formează amplitudinile anuale, ce diferă de la o latitudine la alta.

În emisfera boreală temperaturile cele mai ridicate sunt vara (luna august), iar cele mai scăzute – iarna (luna februarie). În emisfera australă este invers. Atât în emisfera nordică, cât și în cea sudică amplitudinile anuale cresc de la Ecuator până la latitudinea de 30°. Amplitudinile maxime (10 °C) în emisfera boreală se înregistrează la latitudinea de 40° și sunt mai mari decât în emisfera sudică.

Repartiția temperaturilor apei la suprafața oceanelor poartă un caracter zonal, care însă poate fi tulburat de curenții oceanici, de vânturile permanente și de influența uscatului.

La latitudini ecuatoriale, temperatura medie anuală la suprafața apei este 27 – 28 °C. Temperaturile cele mai ridicate la suprafața apei (35 °C) au fost înregistrate în Golful Persic și Marea Roșie în luna august, iar 32 °C – în apropierea țărmurilor Americii de Sud și ale Asiei.

În regiunile tropicale temperatura medie anuală este 27 °C, în regiunile temperate – 10,5 °C, îar în regiunile polare – -1,7 °C, aceasta din urmă fiind considerată cea mai scăzută valoare termică a apelor oceanice.

Cea mai ridicată temperatură medie anuală la suprafața apei oceanului (32 °C) s-a înregistrat în luna august în Oceanul Pacific, iar cea mai joasă (-1,7 °C) – în februarie în Oceanul Arctic.

În Oceanul Pacific temperatura medie anuală este 19 °C, în Oceanul Indian – 17 °C, iar în Oceanul Atlantic – 16,9 °C.

Temperatura medie anuală a apelor oceanului planetar este 17,4 °C, fiind mai ridicată în raport cu temperatura medie a aerului. Excepție fac în această privință regiunile tropicale, unde apa are temperatura medie anuală mai scăzută decât cea a aerului.

Căldura de la suprafața apei se transmite cu greu straturilor de mai jos. Ea poate fi transmisă prin mișcarea de convecție precum și prin agitarea apei de către valuri și curenți. De obicei, o dată cu adâncimea, temperatura apei scade. Vara, la latitudinile medii și mari, mai jos de stratul superior încălzit este situat un strat de apă unde temperatura scade brusc și care poartă denumirea de termoclin. La agitația puternică a apei sau iarna la răcirea ei bruscă acest strat dispare sau coboară mai jos.

De la Ecuator până la latitudinile nordice și sudice de 50 – 60° stratul termoclin se găsește la adâncimea de 700 m și este constant. În acest strat se schimbă densitatea apei, în el se concentrează organismele, se strâng aglomerații de pești.

Schimbarea temperaturii apei pe verticală se atestă până la adâncimea de 800 m, mai jos aceste variații sunt mai reduse.

Temperaturile joase la adâncimi mai mari de 2000 m sunt condiționate de influența apelor polare. În regiunile polare apa, răcindu-se până la -1 °C și chiar -2 °C, coboară și se îndreaptă de la poli spre Ecuator. Apele calde se deplasează de la Ecuator spre latitudini mari. Prin aceasta se explică faptul că temperatura apelor la fundul și suprafața Oceanului este diferită.

S-a calculat că ¾ din volumul total al oceanului planetar are o temperatură cuprinsă între 0 °C și 6 °C; stratul de apă cu grosimea de la 200 la 100 m are temperatura medie de 3,25 °C, iar mai jos ea nu depășește 4 – 5 °C.

La latitudini mari, temperatura de la fundul oceanelor este 0 °C, iar în zonele temperată și ecuatorială – 2 °C și 3 °C.

În mări, temperatura apei pe verticală se schimbă în funcție de salinitate, de legătura cu oceanul, așezarea geografică, adâncime etc.

Temperatura straturilor de apă de la fundul oceanelor și mărilor poate fi influențată și de căldura internă a Pământului. Straturile de apă de pe fundul Mării Roșii au temperatura de 72 °C și salinitatea de 270 ‰. Ele conțin în cantități considerabile fier, mangan, aur etc.

Regimul de îngheț și dezgheț al apei

Temperatura de îngheț a apei depinde de salinitate. Cu cât este mai mare salinitatea, cu atât este mai joasă temperatura de îngheț al apei. Punctul de îngheț al apei saline se află sub 0 °C (între -1,4 și -1,7 °C). Apa mării îngheață și apoi ajunge la temperatura densității maxime.

Fenomenul de îngheț este caracteristic pentru mările și oceanele situate la latitudini mari – mările Oceanului Arctic și cele din jurul Antarcticii. Procesul de îngheț aici este determinat de temperaturile medii anuale scăzute, de debitul mare al apelor dulci aduse de fluviile nordice în mările arctice și de cantitatea mare de precipitații depuse sub formă de zăpadă.

Formarea gheții începe odată cu formarea cristalelor dulci, iar în spațiul dintre ele se întâlnește saramura ce dă apei un gust sărat.

Densitatea gheții marine este mai mică decât a celei dulci, fapt ce se explică prin prezența unui număr mai mare al bulelor de aer. Gheața se scufundă în apă în funcție de densitatea ei. În mediul marin ea se scufundă în proporție de 9/10.

Banchize

Stratul de gheață format în decursul unui an atinge grosimea de 2 – 2,5 m, iar în Antarctica – de 1 – 1,5 m. Gheața nu reușește să se topească în timpul verii și grosimea ei crește de la un an la altul, formând întinderi de gheață sau banchize.

Grosimea gheții multianuale atinge 3 – 5 m, în fiorduri – 20 m, iar în locurile de comprimare această dimensiune poate să ajungă la 40 m. La comprimare, gheața se fărâmițează în blocuri care, înclinându-se pe o coastă, formează “torosuri”. Banchizele în derivă au grosimea de 4 – 5 m. Ele se mișcă sub acțiunea vânturilor și curenților, însă viteza lor depinde de grosimea gheții și este de 50 de ori mai mică decât a vântului. Gheața dulce alcătuiește 70 – 80 % din ghețurile Oceanului Arctic.

Ghețarii fluviali sunt transportați de apele fluviilor primăvara în bazinele marine și formează îngrămădiri la gura râurilor. Este un fenomen caracteristic, mai ales, pentru bazinele marine din Oceanul Arctic.

Calotele glaciare alunecă de pe uscat în mare și formează munți de gheață plutitori numiți aisberguri, care diferă după formă, lungime și înălțime.

Ghețurile acoperă 15 % din suprafața oceanului planetar, ceea ce constituie 55 milioane km², dintre care 38 milioane km² revin emisferei sudice.

Aisbergul – rezervă colosală de apă dulce

Răspândirea ghețarilor în apa mărilor și oceanelor depinde de condițiile climatice și de curenții maritimi. Limitele lor diferă de la un anotimp la altul și de la o emisferă la alta.

În emisfera nordică, limita ghețarilor în timpul verii se găsește la țărmurile de est ale Groenlandei, nordul insulelor Svalbard și Franz-Josef, nordul insulei Novaia Zemlea, peninsula Taimâr. Iarna, limita răspândirii ghețarilor coboară mult spre sud și atinge paralela 50°, iar aisbergurile ajung până la latitudinea de 40°.

În emisfera sudică, ghețarii ajung în timpul verii în Oceanul Pacific și cel Indian până la latitudinea de 50 – 60°, iar în Oceanul Atlantic până la latitudinea de 50°. Aisbergurile care ating paralela de 30 – 40° au înălțimea de 100 m și lungimea de 1000 m.

În timpul iernii, îngheață și apele unor bazine marine din zona temperată: Marea Baltică, Marea Azov, partea de nord-est a Mării Negre; în Oceanul Pacific – mările Ohotsk, Bering.

Învelișul de gheață are o mare importanță pentru clima Terrei și viața din oceanul planetar. Gheața prezintă rezerve colosale de apă dulce.

Densitatea apei

Fiind dependentă de temperatură și salinitate, densitatea apelor marine este mai mare decât a apelor dulci și crește o dată cu salinitatea. Apa de mare are densitatea maximă la -3 °C.

La creșterea densității straturilor de apă contribuie răcirea apei, evaporarea și formarea gheții. Încălzirea, amestecul apei sărate cu cea dulce, topirea zăpezii duc la scăderea densității.

Densitatea apei crește de la Ecuator spre regiunile polare, fiind maximă iarna în partea de nord a Oceanului Atlantic (1027,5 kg/m³), în Marea Barents (1027,2 kg/m³). O densitate mare au apele mărilor Mediterană (1027,6 kg/m³) și Roșie (1028 kg/m³), de asemenea apele din jurul continentului Antarctica (1027,5 kg/m³).

O densitate mai mică au apele mărilor Neagră, Azov, Caspică, Baltică (1004 – 1010 kg/m³).

Densitatea apelor la suprafața oceanului planetar variază de la 996 la 1008,3 kg/m³, crescând o dată cu adâncimea.

Presiune

Pe 1 cm² de suprafață a oceanului planetar atmosfera exercită o forță egală cu 1 kg (o atmosferă). Aceeași presiune o exercită coloana de apă cu înălțimea de 10,06 m. Cu alte cuvinte, la fiecare zece m adâncime presiunea se mărește cu o atmosferă. Toate procesele ce au loc la adâncime decurg în condițiile unei presiuni ridicate. Aceasta nu împiedică dezvoltarea lumii organice la adâncimi mari.

Transparența apei

Discuri Secchi

Transparența apelor marine este un indicator care depinde de gradul de dispersie și de absorbție al razelor de lumină. Din cauza microorganismelor și particulelor în suspensie, apele marine au o transparență mică. Din razele de lumină ce cad pe suprafața apei, o parte se reflectă în atmosferă, iar alta pătrunde în apă răspândindu-se în toate direcțiile și transformându-se în radiație difuză. În acest mod sunt luminate straturile de apă în care nu pătrunde radiația directă. Radiația razelor albastre pătrunde până la adâncimea de 220 m. Transparența diferă de la o regiune la alta și de la un anotimp la altul. În Marea Mediterană și Marea Roșie ea ajunge până la 60 m, iar în Marea Barents și Marea Kara nu atinge 10 – 12 m. Transparența mică în mările polare și regiunile temperate este legată de zooplanctonul și fitoplanctonul bogat. Transparența maximă a fost constatată în Marea Sargasselor (66,5 m). În straturile de apă situate mai jos de 400 – 500 m lumina nu pătrunde și domnește întunericul veșnic. Transparența apei primăvara în Oceanul Pacific este 59 m, în Oceanul Indian – 40 – 50 m, în Oceanul Arctic – 40 m. Transparența se măsoară cu discul Secchi.

Culoarea apei

Stratul pur de apă al oceanului, care absoarbe și difuzează lumina, are o culoare albastră. Aceasta este considerată culoarea „deșertului oceanic”. Culoarea verzuie a apei este determinată de prezența particulelor în suspensie și a planctonului. Din cauza conținutului de substanțe în stare de suspensie apa poate avea o culoare gălbuie, uneori cafenie. Culoarea verzuie a apei mărilor din regiunile polare și temperate este cauzată de dezvoltarea abundentă a algelor din clasa Diatomeelor.

Dinamica apei

Apa mărilor și oceanelor se află într-o continuă mișcare, cauzată atât de forțe interne cât și externe (vânt, forța de atracție a lunii, Soarelui, cutremure etc.).

Se disting mișcări ondulatorii (hula și valurile), mișcări ritmice (mareele) și mișcări de translație marină (curenții).

Mișcări ondulatorii

Se manifestă la suprafața apei, fără deplasarea maselor de apă pe orizontală. Ele sunt provocate de valuri, care, în majoritatea cazurilor, își datorează apariția vânturilor, dar și cutremurelor. În ultimul caz are loc amestecarea apei de la adâncime spre suprafață. Ca urmare a valurilor provocate de vânturi straturile de apă se amestecă până la adâncimea de 50 m.

În funcție de cauzele ce le provoacă, valurile se clasifică în valuri de origine eoliană, seismică și valuri rezultate din acțiunea altor factori.

Valuri eoliene

Acestea sunt provocate de vânturi și se clasifică în valuri de larg și litorale.

Valurile din largul oceanelor ce se manifestă sub formă paralelă sunt numite hule. Dacă intensitatea vântului crește, valurile capătă o formă dezordonată, cu creste spumoase, și devin valuri de furtună. Când direcția vântului se schimbă, crestele valurilor se sparg, suprafața apei devine albăstrie și valurile capătă denumirea de berbeci.

Elementele unui val

În zona temperată, între 35 și 40° lat. nordică și sudică, suflă vânturi de vest care dau naștere unor hule ce se propagă pe mari distanțe.

În Oceanul Indian un rol important în formarea hulei îl prezintă vânturile musonice. Hule enorme produc și cicloane tropicale. Cele mai mari valuri de larg au fost observate în partea nordică a Oceanului Pacific, unde înălțimea lor a atins 18 m, iar lungimea maximă – 400 m. În Oceanul Indian au fost înregistrate valuri cu înălțimea de 10 – 11 m, iar în Oceanul Atlantic de 9 – 10 m. Înălțimea valurilor obișnuite, provocate de furtuni, nu depășește 8 m, iar lungimea lor atinge 150 m. S-a constatat că 66 % din suprafața oceanelor este cuprinsă de valuri cu înălțimea de la 0,6 la 2 m, iar 26 % de valuri cu înălțimea de 2 – 6 m și numai 8 % constituie valurile cu înălțimea mai mare de 6 m.

Există mări (Marea Nordului) unde înălțimea valurilor în timpul furtunilor atinge 2 – 4 m și se manifestă pe suprafețe întinse. Efectul lor poate deveni catastrofal. Dacă furtunile durează mai mult de 24 de ore, apele de la suprafață se amestecă cu cele de la fund și sunt simțite până la adâncimi de 40 – 80 m. Ajungând la țărm, ele provoacă grave inundații.

Valurile din zona litorală se manifestă diferit, în funcție de țărmul pe care îl întâlnesc în cale. Dacă țărmul este abrupt, valurile se izbesc de el, îl rod până inclusiv la prăbușirea lui. În cele din urmă, țărmul se transformă într-o platformă litorală. Forța cu care acționează valurile asupra țărmurilor este foarte mare și poate să atingă, în timpul furtunilor, zeci de tone pe m².

În regiunile joase ale țărmului valurile se răstoarnă și se extind pe plajă sub formă de apă spumoasă, fiind dispuse în șiruri paralele.

Valuri de origine seismică

Evoluția valurilor tsunami în benzi desenate.
De sus în jos:
1. Situație normală;
2. Direcția undelor tsunami în caz de:
a) ridicare a fundului oceanului;
b) coborâre a fundului oceanului;
3. Propagarea undelor tsunami;
4. Ciocnirea de coastă.

Pentru detalii, vezi: Tsunami.

• 

  Propagarea undelor tsunami. Se observă că viteza lor de propagare scade când se apropie de mal și crește când se depărtează de el.

• 

  Țările afectate de valurile tsunami din Oceanul Indian în anul 2004.

Tsunami (japoneză: tsu – port, nami – val) sunt provocate de erupțiile vulcanice și cutremurele de pământ. Ele se mișcă de la hipocentru spre suprafață, apoi se răspândesc în masa de apă a oceanului atingând înălțimea de 25 – 40 m. Valurile tsunami se observă mai mult în regiunea „cercului de foc” a Pacificului. Ele au o mare putere de distrugere inundând sau măturând din cale așezările omenești din zona litorală.

Mișcări ritmice

Mareele

Pentru detalii, vezi: Maree.

Fenomenul de ridicare și de coborâre a nivelului apelor în regiunea țărmului condiționat de forța de atracție dintre Pământ, Lună, Soare și rotația Pământului poartă denumirea de maree. În largul oceanelor, mareele se manifestă prin mișcarea apei pe verticală, iar în regiunea țărmului apa se mișcă și pe orizontală.

Fenomenul de înaintare a apelor poartă denumirea de flux, iar cel de retragere – de reflux.

Perioada de la începutul fluxului și până la retragerea lui poartă denumirea de perioada fluxului sau ora portului.

În timpul fluxului valurile pot atinge înălțimea de 3 – 4 m, rareori 15 – 20 m (în strâmtori și golfuri). S-a constatat că în decursul a 24 de ore au loc două fluxuri și două refluxuri. Totodată, s-a observat că un flux maxim și un reflux minim au loc o dată la 14 zile.

Valurile mareice înaintează pe distanțe mari în golfuri și albia râurilor. În Dvina de Nord aceste valuri pătrund pe o distanță de 120 km; în râul Garonne – de 161 km, în râul Amazon – de 870 km și pot să ajungă până în cursul mediu al râurilor, provocând inundații. Înălțimea și viteza de răspândire a acestor valuri depind de pantă și de lățimea albiei, de debitul apei etc.

Cel mai mare efect îl au mareele în zona țărmului, golfurilor și estuarelor. Drept rezultat al fluxului malurile sunt erodate, gurile râurilor și golfurile sunt lărgite și adâncite. Aceasta favorizează intensificarea navigației maritime de mare tonaj, permite construcția porturilor fluviale în interiorul continentelor (Hamburg, Londra, Rotterdam etc.).

Încă din timpurile vechi energia mareelor era folosită în scopuri practice. La gurile râurilor (în estuare) erau construite mori ce utilizau energia fluxului și refluxului. Mai târziu, a început să se folosească energia mareelor și la centralele electrice.

Mișcări de translație marină

Curenții maritimi

Pentru detalii, vezi: Curent marin.

Repartiţia curenţilor maritimi pe Glob (hartă din anul 1943)

Sub acțiunea forțelor externe se produce translația unor mase mari de apă dintr-o regiune a oceanului planetar în alta, numite curenți maritimi.

Curenții oceanici diferă unul de altul prin formă, direcție, temperatura apei, lățime etc. Formarea curenților este condiționată de vânturile constante și periodice, de forțele gravitaționale, mareice, de diferența de nivel dintre nivelul mărilor și oceanelor.

După geneză se deosebesc curenți de derivă și curenți de scurgere. Curenții de derivă iau naștere în straturile de suprafață (100 – 200 m grosime) ale apelor din mări și oceane sub acțiunea vânturilor de lungă durată. Acești curenți, datorită rotației Pământului, se abat la suprafața mării spre dreapta în emisfera boreală și spre stânga în cea australă. Unghiul de abatere crește o dată cu adâncimea. La adâncimea de 200 m direcția curenților devine opusă direcției lui de la suprafață. Curenții de scurgere sunt cauzați de repartiția neuniformă a temperaturii, salinității și densității apei, datorită precipitațiilor abundente și scurgerilor bogate de apă de pe uscat. Dacă predomină influența apelor continentale, acești curenți se numesc de debit.

Repartiţia curenţilor maritimi pe Glob şi clasificarea lor în curenţi calzi şi reci

După temperatura apei curenții maritimi se împart în calzi, reci și neutri. Sunt considerați calzi acei curenți a căror apă este mai caldă decât cea din regiunea din care ei vin. De obicei, ei își au începutul la Ecuator și își duc apele spre poli. Curenții reci își duc apele de la poli spre Ecuator. Curenții maritimi neutri au temperatura egală cu cea a apelor în care vin și direcția șuvoaielor de apă latitudinală.

Viteza și direcția curenților diferă de la o regiune la alta. Cea mai mare viteză o au curenții provocați de undele mareice (3 – 8 m/s). În regiunile ecuatoriale, sub influența alizeelor se formează doi curenți mari de derivă, care curg pe direcția est-vest. Ajungând la țărmurile vestice, brațele acestor curenți se îndreaptă spre nord și spre sud pe o direcție paralelă cu țărmurile. Datorită mișcării de rotație a Pământului, Curentul Ecuatorial de Nord deviază spre dreapta, iar Curentul Ecuatorial de Sud – spre stânga. Acești curenți apar sub forma unor inele mari de apă caldă care influențează climatul țărmurilor continentale, temperatura, salinitatea și viața din apa mărilor.

Pentru Oceanul Pacific sunt caracteristici curenți care diferă unul de altul după temperatură, direcție, viteză și salinitatea apei. În zona ecuatorială oceanul este traversat de Curentul Ecuatorial de Nord și Curentul Ecuatorial de Sud.

Curentul Ecuatorial de Nord se formează în timpul verii în apropiere de coastele Americii Centrale (Golful Panama) sub influența alizeelor. Apele acestui curent se deplasează pe direcția est-vest, au temperatura între 25 și 27 °C, salinitatea 35‰, iar viteza lor variază de la 0,25 până la 1 m/s. În apropierea insulelor Filipine acest curent contribuie la formarea Curentului Kuro-Shivo, care are temperatura apei 28 °C, viteza 1,8 m/s, salinitatea 35‰. O ramură a acestui curent pătrunde în mările Galbenă și Japoniei și poartă denumirea de curentul Tsushima. El atinge coastele de vest ale Japoniei.

Un alt braț al curentului Kuro-Shivo aduce precipitații pe țărmurile de sud-est ale Japoniei și se îndreaptă spre răsărit sub numele de Curentul Californiei și Curentul Alaska. Primul curge de la nord spre sud de-a lungul coastelor Americii de Nord. Apele lui sunt reci. Curentul Alaska ajunge până în Golful Alaska, iar o ramură pătrunde în Marea Bering.

În regiunea nord-estică a țărmurilor asiatice se formează doi curenți reci cu direcție nord-sud: Curentul Kamceatka și Curentul Oyo-Shivo.

În apropierea insulelor Galapagos se formează Curentul Ecuatorial de Sud, care traversează Oceanul Pacific, până la meridianul 142°. Apele lui sunt reci datorită alimentării din apele reci ale Curentului Peruan, care se deplasează spre nord de-a lungul țărmurilor Americii de Sud. O ramură a curentului Ecuatorial de Sud ajunge până la coastele Australiei de Est și se numește Curentul Australiei de Est. Are temperatura apei de 25 °C și se extinde pe o lățime de 100-200 km, ajungând la țărmurile Tasmaniei și Noii Zeelande.

În Oceanul Atlantic există Curenții Ecuatorial de Nord și de Sud, care traversează oceanul de la est la vest. Curentul Ecuatorial de Nord formează ramurile: Curentul Antilelor, Curentul Guyanei, Curentul Caraibilor. Alt braț este Curentul Floridei, care se unește cu Curentul Antilelor și formează Curentul Golfului (Gulf Stream). Acest curent curge paralel cu țărmurile Americii și are o lățime de 500 km, se simte până la adâncimea de 1000 m; debitul său este de 36 – 96 mii m³/s, iar temperatura apelor variază până la 24 – 26 °C, salinitatea fiind de 36‰.

Curentul Golfului cu ramurile sale și curenții din apropiere

O ramură de apă caldă a Curentului Atlanticului de Nord o formează Curentul Irminger ce înaintează spre insula Islanda și spre Groenlanda. Din Marea Baffin spre sud se îndreaptă un curent rece, numit Curentul Labradorului.

Curentul Ecuatorial de Sud se formează sub influența alizeelor. La coastele de est ale Americii de Sud el se împarte în două ramuri: cea de nord – Curentul Guyanei ce se îndreaptă spre Marea Caraibilor, iar ramura de sud formează Curentul Braziliei care se unește cu curentul rece Falkland.

Curenții din Oceanul Indian se caracterizează prin unele particularități specifice, ce îi deosebesc de cei ai Oceanului Atlantic și Pacific.

Datorită alizeelor, vara în Oceanul Indian se formează un curent puternic – Curentul Ecuatorial de Sud, care are direcția est-vest și traversează Oceanul Indian. El formează spre vest trei ramuri: Curentul de Vară a Somaliei, Curentul Mozambicului și Curentul Madagascarului. La sud de Madagascar, curenții Mozambicului și Madagascarului se unesc și formează un curent puternic cu viteza de 2,2 m/s – Curentul Acelor, care ajunge până la sudul Africii.

O ramură a Curentului Ecuatorial de Sud o formează Curentul Rece al Australiei de Vest, generat de vânturile de vest. În partea de nord a Oceanului Indian, în timpul iernii se formează Curentul Musonic de Iarnă ce se deplasează de la est spre vest și produce în golfuri mișcări turbionare ale apei.

În Oceanul Arctic se formează curenții de debit din apele aduse de fluviile mari siberiene. Un rol important în formarea curenților aparține vânturilor. Ele contribuie la formarea în partea de nord a Europei a Curentului Rece al Groenlandei Orientale.

Importanța curenților

Curenții oceanici exercită o influență mare asupra climatului continental, asupra salinității, temperaturii și vieții din apele oceanice. Apele calde ale Curentului Golfului determină climatul Europei de Vest și de Nord resimțindu-se până la latitudinea orașului Murmansk. Temperatura medie anuală în acest loc variază între 0 și 10 °C, în timp ce la aceeași latitudine pe țărmurile de nord-est ale Americii de Nord temperatura anuală se situează între -10 și 0 °C. Porturile Norvegiei sunt libere de ghețuri pe parcursul întregului an.

Curenții influențează repartiția precipitațiilor pe continent. Teritoriile scăldate de curenți calzi au un climat mai umed, iar cele scăldate de curenții reci au o climă uscată și rece.

Curenții au un rol important în distribuirea salinității, temperaturii și organismelor în apele oceanice. Curenții calzi au o salinitate a apelor mai mare (34 – 37‰) în comparație cu curenții reci (32 – 34 ‰).

Curenții contribuie la transportarea planctonului la distanțe mari. Aceasta duce la migrația multor grupe de organisme (mai ales a peștilor) din zona pelagică.

În regiunile de contact ale curenților calzi și reci se formează numeroase turbioane (curenți ascendenți), care duc la ridicarea apelor de adâncime bogate în săruri și dioxid de carbon spre suprafață. Aceasta favorizează dezvoltarea planctonului și, prin urmare, a ihtiofaunei. Regiunile în cauză reprezintă locuri importante pentru pescuit.

Explorare

Pentru detalii, vezi: Explorarea oceanului planetar.

Explorarea științifică a oceanelor a început în secolul al XIX-lea, iar prima misiune de explorare a primit-o nava HMS Challenger, în anul 1872. În timpul acestei misiuni au fost măsurate adâncimile oceanelor în diferite puncte ale Terrei. Pe atunci, însă, metodele de sondare existente erau încă ineficiente. O metodă nouă de măsurare a adâncimii oceanului a fost cea a sonarelor, unde un aparat special trimitea un impuls sonor către adâncuri, iar altul calcula adâncimea înmulțind viteza undei cu timpul necesar ei să atingă fundul oceanic. Noua metodă permitea măsurarea adâncimii în timpul navigației.

Adâncurile oceanice au fost filmate și fotografiate de submersibile. Dat fiind faptul că majoritatea submarinelor aparțineau Armatei, savanții au fost nevoiți să și le construiască singuri. Cu un astfel de submersibil a fost explorată epava vasului Titanic, iar cu submersibile asemănătoare s-a studiat viața din adâncuri.

Resurse naturale

Resursele naturale ale oceanului planetar sunt foarte bogate și diverse, dar nu inepuizabile. Deocamdată însă ele sunt insuficient studiate și valorificate. Aceste resurse pot fi convențional clasificate în următoarele grupe: biologice, minerale și energetice.

Resurse biologice

Apele oceanului planetar conțin cantități imense de masă biotică. Conform datelor savantului rus L. A. Zenkevici, masa organismelor vegetale și animale din apele oceanice constituie cca 16 miliarde tone. Ele se reproduc permanent. Cele mai bogate în substanțe organice sunt apele zonei neritice și pelagice.

Uscarea peştelui în Hovden, Norvegia

Tăind un ton

Sardinele (Sardinops sagax) – una dintre cele mai cunoscute specii de pești folosite în industria alimentară

Vânătoare de caşalot. Imagine datată din secolul al XIX-lea

85 % din produsele biologice ce se extrag din apele oceanice le constituie peștele. Din producția de pește, numai 65 % sunt folosite în alimentația omului, iar 35 % servesc drept hrană pentru păsări și vite sub formă de făină de pește.

Actualmente, în urma pescuitului intensiv, se observă o epuizare a rezervelor de pește în unele regiuni ale oceanului planetar. De aceea se iau măsuri pentru reglarea pescuitului în scopul măririi rezervelor de pește. De asemenea, se ține cont de necesitatea de a înmulți grupele de plante și de microorganisme ce servesc ca hrană pentru pești.

Dintre mamiferele acvatice au importanță economică balenele, focile, morsele, ursul-de-mare, lutrul-de-mare, cașaloții, delfinii. Vânatul intensiv în unele regiuni ale oceanului planetar a dus la exterminarea unor mamifere marine (vaca de mare). Unele dintre aceste mamifere sunt vânate pentru blana lor prețioasă (lutrul, ursul-de-mare), altele – pentru carne și grăsime (balena, cașalotul). Carnea de balenă este utilizată pentru producerea conservelor și făinii folosite în hrana animalelor, iar grăsimea servește la fabricarea margarinei, săpunului, glicerinei, uleiului pentru vopsele. Din ficatul și pancreasul de balenă se produc medicamente. Cașalotul este vânat și pentru colectarea ambrei (substanță cu aromă puternică) care se utilizează în parfumerie.

Vânatul nelimitat al mamiferelor acvatice, încă la începutul secolului al XX-lea, a dus la micșorarea numărului unor reprezentanți ai faunei acvatice așa ca balena albastră, lutrul și ursul-de-mare. Astfel, a apărut pericolul dispariției lor. În legătură cu aceasta s-au luat un șir de măsuri în scopul ocrotirii și măririi numărului unor mamifere acvatice. Este interzis vânatul balenei albastre, iar vânatul balenelor, cașaloților și altor mamifere acvatice este strict reglementat.

Principalele zone de pescuit în oceanul planetar şi producţia anuală de peşte pescuit din fiecare ocean aparte

În zona litorală și neritică (de șelf), în afară de pește, se pescuiesc și unele specii de moluște comestibile (midiile și stridiile) care sunt foarte apreciate în unele țări din Europa Occidentală. De asemenea, sunt pe larg pescuite și unele moluște din clasa Cefalopodelor (calmarul, caracatița, octopodele).

Dintre crustacee, în mări și oceane se pescuiesc în cantități mari crabul, langusta, homarul, creveta, fiind întrebuințate pe larg în alimentație în unele țări ale Asiei.

Trebuie menționat că în zonele de șelf ale unor țări au fost create ferme acvatice, unde se cresc unele forme de moluște și crustacee. Asemenea țări ca Franța, Danemarca, Spania, colectează anual până la 100 mii tone de midii. Producția de crustacee atinge 70 – 80 mii tone.

Un interes economic deosebit prezintă algele, care până în prezent sunt folosite insuficient. Unele din ele (varza-de-mare, salata-de-mare) constituie produse alimentare foarte ieftine și nutritive. Alte specii de alge servesc drept materie primă pentru obținerea agar-agarului, iodului, utilizate pe larg în medicină, de asemenea în industria textilă și cofetărie.

Algele mai sunt folosite ca nutreț pentru vite, din ele se fabrică bicarbonat de sodiu.

Alge laminaria

Algele-laminaria servesc ca materie primă pentru fabricarea alginatului (clei) întrebuințat la vopsirea țesăturilor, prepararea săpunului. Unele alge sunt utilizate în producția drojdiilor, spirtului, hârtiei cartonului. China colectează anual cca. 1,5 milioane tone de alge, inclusiv 300 mii tone de alge brune, iar în Japonia – 0,5 milioane tone.

Până în prezent este insuficient folosit planctonul – microorganismele vegetale și animale ce trăiesc în straturile superioare ale apei și servesc ca hrană pentru pești și alte organisme. Planctonul reprezintă un produs alimentar foarte valoros atât pentru om, cât și pentru păsări și vite. Din plancton se produc vitamine, grăsimi, medicamente.

Cultivare

Pentru detalii, vezi: Maricultură.

Rezervele de pește și moluște nu sunt nelimitate și pentru că populația lumii, într-o continuă creștere, are nevoie să se hrănească, trebuiesc găsite mijloace de a mări cantitatea de hrană provenită din oceane. Soluția ar fi cultivarea artificială a hranei în mări. Acvacultura, știința creșterii peștilor și a altor vietăți marine, este foarte veche. Chinezii o aplicau deja în urmă cu cel puțin 4 milenii și ea s-a răspândit rapid și în alte părți din estul și sudul Asiei.

Resurse medicamentoase

Mai multe tipuri de vietăți marine sunt potențiale surse de medicamente. de exemplu, unele bacterii oceanice pot produce antibiotice. Două componente – una folosită în tratamentul cancerului și cealaltă pentru combaterea virușilor au fost extrase dintr-o specie de burete descoperită în Marea Caraibilor.

Unele specii de alge roșii produc agar-agar, utilizată în medicină, dar și în cercetarea științifică ca mediu de cultură pentru bacterii. Specia mușchiului irlandez este utilizată în producerea siropului de tuse, pastei de dinți și înghețatei. Alte plante și animale marine produc otrăvuri puternice care se pot utiliza în scopuri medicale ca stimulatori cardiaci.

Resurse minerale

Pentru detalii, vezi: Resursele minerale și energetice ale oceanului planetar.

Harta resurselor minerale ale oceanului planetar
Cele mai productive zone pentru țiței și gaze naturale se află în imediata apropiere a continentelor. Unele ape de coastă conțin și cărbune și metale, printre care fier, titan și cositor. Exploatarea marină a țițeiului a început în California în anii 1890 și până în anii 1960 aproximativ 90 % din totalul acestui gen de exploatări se aflau în apele din jurul Statelor Unite. Începând de atunci, potențialul de forare marină a fost exploatat de multe alte țări.

Substanțele minerale dizolvate în ocean sau depuse pe fundul acestuia sunt diverse și enorme. Din apele oceanelor și mărilor se extrage sare, brom, magneziu etc. În SUA 75 % din bromul folosit este de proveniență marină. Pe fundul oceanului planetar se întâlnesc în cantități inepuizabile concrețiuni de fier, mangan și fosforit. Numai în Oceanul Pacific sunt concentrate 1,5 milioane tone de concrețiuni de mangan. Ele conțin circa 50 % mangan, de asemenea nichel, cupru, cobalt și alte metale. Dimensiunile acestor concrețiuni sunt de la 5 până la 20 – 30 cm, având masa de 60 – 70 kg. De pe șelful multor mări se extrag concrețiuni de fosforit.

Milioane tone de cărbune se dobândesc anual din mediul subacvatic în Japonia, Canada, Anglia. Au fost descoperite mari zăcăminte de cărbune în mediul marin din apropierea țărmurilor Spaniei, Italiei, Chile. Aceste zăcăminte reprezintă o prelungire a straturilor de cărbune de pe uscat.

În unele regiuni ale oceanului planetar (la adâncimea de 300 – 600 m) se găsesc îngrămădiri de concrețiuni de sulfat de bariu (BaSO₄ – barit), care împreună cu zincul se utilizează la fabricarea vopselelor.

Din depozitele maritime litorale se extrage chihlimbarul care este folosit pe larg la confecționarea bijuteriilor. În cantități mari el se găsește în Marea Baltică.

În depozitele marine litorale și de șelf sunt concentrate zăcăminte friabile de aur, platină, diamante, titan, zirconiu, cositor. Dacă tot aurul din oceane ar fi adunat într-un singur loc, s-ar obține lingouri cu o greutate totală de 8 miliarde tone.

În regiunile de sud-vest ale Africii, din depozitele de nisip și prundiș, de la adâncimea de 70 m, se extrag diamante, iar pe țărmurile peninsulei Alaska se dobândește aur. De pe fundul Golfului Mexic, prin forare, se extrage sulf. Din zona litorală se dobândesc materiale de construcție: nisip, prundiș, iar de pe fundul oceanelor – perle. Oceanul planetar este bogat în zăcăminte de petrol și gaze. Petrolul și gazele constituie 90 % din zăcămintele extrase din Ocean. Aceste zăcăminte se găsesc în majoritatea cazurilor în zona șelfului (la 30 – 450 m adâncime). Unele dintre cele mai mari zone ale mediului marin de extragere a petrolului și gazului natural sunt: Marea Caspică, Marea Mediterană (circa 20 milioane tone anual), Marea Nordului (sunt cunoscute 100 zăcăminte de petrol și gaze naturale cu un debit al sondelor de petrol de 1300 – 1800 t/zi, iar a celor de gaze – de 1,5 milioane m³/zi). Rezervele de petrol ale unor zăcăminte din Marea Nordului constituie 135 – 400 milioane tone. În ultimul timp, au fost descoperite zăcăminte (în sectorul britanic cu rezeve de 600 milioane tone de petrol și 160 miliarde m³ de gaze).

Platformă de extragere a ţiţeiului în Golful Mexic

Una dintre cele mai mari provincii petrolifere a mediului marin este Golful Mexic (aici sunt cunoscute 270 zăcăminte de petrol). Rezervele de petrol ale unor zăcăminte constituie 60 – 170 milioane tone, iar a celor de gaze – până la 58 miliarde m³. Numai în partea de nord a Golfului Mexic în prezent se pot extrage 5,5 miliarde tone de petrol și 4,5 – 9,1 trilioane m³ de gaze.

O altă provincie petroliferă o reprezintă zona Atlantică de Vest, unde rezervele de petrol constituie 28 miliarde tone.

Aproape în toate zonele de șelf ale Oceanului Pacific (Peru, Chile, Ecuador, Japonia, China, Vietnam, Australia) au fost descoperite zăcăminte de petrol și gaze naturale.

În Oceanul Indian una dintre cele mai mari provincii petrolifere este situată în Golful Persic. Rezervele lui se cifrează la 10,6 miliarde tone, până în prezent fiind extrase doar 1,35 miliarde tone.

Zăcăminte de petrol și gaze au fost descoperite și în zonele de șelf ale Mării Beaufort, Canadei, Alaskăi din Oceanul Arctic.

Una din resursele naturale ale oceanului planetar o reprezintă însăși apa. Necesarul în apă potabilă crește permanent, iar unele regiuni ale Globului suportă o penurie de apă. Se resimte lipsa de apă potabilă și apă pentru irigație. În legătură cu aceasta se construiesc stațiuni de desalinizare a apei marine.

Rezerve mari de apă dulce concentrează aisbergurile, care în viitor se prognozează că vor fi utilizate pe larg.

Resurse energetice

Izvoarele de energie ale oceanului planetar sunt diverse: energia mareelor, curenților, valurilor, vântului, biomasa algelor. Energia apelor oceanice nu este pe deplin folosită. În unele țări este utilizată energia mareelor. Pe baza ei funcționează centrale electrice în Franța (La-Manche), Canada (Annapolis), China, Rusia (Murmansk, golful Mezeni în Marea Albă). Centrala din golful Mezeni are o capacitate de 10 mii kW, iar cele din golful Penjinsk și Marea Ohotsk – de 30 și, respectiv, 100 mii kW.

Valorificarea irațională a resurselor biologice și minerale în unele regiuni ale oceanului planetar a dus la poluarea apei, la degradarea biocenozelor, la dispariția unor forme de organisme ce au o mare importanță economică. În legătură cu aceasta sunt luate măsuri în scopul ocrotirii hidrosferei marine și folosirii raționale a resurselor ei.

Bibliografie

Alexandru Lungu, Nina Volontir, Ilie Boian: „Geografia fizică generală”, editura Litera, Chișinău, 2003

Vezi și

• Oceanografie
• Ziua Oceanului Planetar

Legături externe

• en Rețeaua oceanului planetar
• en Oceanul Planetar pe Infoplease.com
• en Totul despre oceane - Livescience.com.
• en Atlasul oceanelor:
  • en Distribuția apei și uscatului pe Glob
  • en Originea oceanelor și continentelor

Probleme ecologice:

• Creșterea nivelului oceanului planetar – un fenomen ireversibil - jurnalul.ro
• Creșterea nivelului oceanului planetar poate fi ireversibilă - societatedurabila.ro
• Încălzirea globală amenință Marea Barieră de Corali - event365.ro
• Oceanele ar putea învinge încălzirea globală - ecomagazin.ro
• Oceanele din jurul Antarcticii nu mai pot absorbi bioxidul de carbon - prezentonline.ro