Conferința de Pace de la Paris din 1919

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
„Cei patru mari” în timpul Conferinței de Pace de la Paris (de la stânga la dreapta, David Lloyd George, Vittorio Orlando, George Clemenceau și Woodrow Wilson)

Conferința de Pace de la Paris a început la 18 ianuarie 1919, având drept obiectiv dezbaterea noii configurații politico-teritoriale și rezolvarea complicatelor probleme economico-financiare rezultate din Primul Război Mondial. Au participat 27 de state, printre care și România. Conferința avea ca scop elaborarea și semnarea tratatelor de pace între statele învingătoare (cu excepția Rusiei, atunci în plin război civil) și cele învinse în Primul Război Mondial. Președintele Conferinței a fost proclamat delegatul Franței, țară gazdă : Georges Clemenceau.

Derulare[modificare | modificare sursă]

Conferința a dus, în final, la semnarea tratatelor de pace, după aprige controverse între :

  • delegații idealiști, dintre care cel mai însemnat era președintele american Woodrow Wilson, care, cu cele 14 puncte programatice prin care înțelegea să concretizeze Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, căuta să asigure o impărțire cât mai echitabilă a câștigurilor și a eforturilor ;
  • delegații realiști, dintre care cel mai însemnat era primul ministru englez Lloyd George care încerca să păstreze în Europa continentală un echilibru între diferitele state și să le unească împotriva extremismelor, pentru a asigura o pace durabilă, și fără să fie prea sever cu învinșii pentru a le permite o reconstruire economică ;
  • delegații naționaliști, dintre care cel mai însemnat era președintele francez Georges Clemenceau, poreclit Tigrul, care înțelegea să dezarmeze cât mai definitiv Germania și să obțină în mod constrângător, cât mai mari despăgubiri de război pentru țara sa.

Între aceste poziții ale marilor puteri, delegațiile statelor mai mici au încercat, fiecare, să obțină concretizarea revendicărilor lor, în timp ce delegațiile țărilor învinse încercau să limiteze pierderile. Existau multe litigii inclusiv între învingători : de exemplu, atât Italia, cât și Serbia, revendicau orașul Trieste, peninsula Istriei și insulele Dalmației. Hotarârile au fost luate nu de delegațiile tuturor statelor participante, ci de delegații celor patru mari puteri : Georges Clemenceau din partea Franței, Woodrow Wilson din partea S.U.A., Lloyd George din partea Marii Britanii și Vittorio Orlando din partea Italiei. Celelalte delegații erau doar audiate. Această situație a stârnit protestele țărilor mai mici care luptaseră de partea Antantei, așa cum a fost și cazul României, a cărei delegație s-a retras, între septembrie și decembrie 1919, de la lucrări, deoarece în discutarea clauzelor tratatului de pace cu Austria, marile puteri încercau să limiteze despăgubirile și teritoriile revendicate de România, impunându-i în schimb clauze în favoarea minorităților, clauze care au determinat demisiile succesive ale guvernelor lui Ion I. C. Brătianu și generalului Artur Văitoianu. În definitiv, România nu a semnat tratatul de la Saint-Germain decât la 9 decembrie, prim-ministru fiind atunci generalul Constantin Coandă. Până la urmă, au fost semnate tratatele cu toate țările învinse și au fost stabilite noile granițe din Europa. În locul Austro-Ungariei au apărut noi state naționale (Cehoslovacia, Regatul sârbo-croato-sloven, Austria, Ungaria), era refacut statul polonez, iar România își desavârșea întregirea. Tratatele dintre Puterile Aliate și statele învinse au fost semnate dupa cum urmează :

  • cu Germania, la Versailles, la 28 iunie 1919 : extrem de dur din cauza exigențelor Franței, acest tratat (numit de Germani Diktat) excludea poporul german din Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele și din acest motiv Senatul SUA a refuzat să-l ratifice ;
  • cu Austria, la Saint-Germain, la 10 septembrie 1919 : acest tratat excludea deasemenea Austriecii din Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, împiedicându-i să realizeze unirea cu Germania ;
  • cu Bulgaria, la Neuilly, la 27 noiembrie 1919 : acest tratat excludea și Bulgarii din Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, împiedicându-i să realizeze unirea cu Macedonia, atribuită definitiv Sârbiei ; prin acest tratat, Grecia căpăta Tracia iar Serbia, nu numai că păstra Macedonia, dar beneficia și de unele rectificări de frontieră. Cu România, era menținut hotarul din 1916 ;
  • cu Ungaria, la Trianon, la 4 iunie 1920, socotit de maghiari tot un Diktat ;
  • cu Imperiul Otoman, la Sevres, la 10 august 1920 : acest tratat era atât de defavorabil, încât a provocat în Turcia mișcarea naționalistă condusă de Mustafa Kemal Atatürk, care a condus la prăbușirea imperiului, proclamarea republicii și expulzarea tuturor ortodocșilor din Turcia asiatică, oficializate printr-un nou tratat semnat în 1923 la Lausanne.

S-a hotarât și înființarea unui organism internațional menit să apere pacea și să preîntampine izbucnirea unui nou război : Liga Națiunilor, cu sediul la Geneva.

Tratatele de la Saint-Germain și de la Trianon, conforme celui de-al 10-lea din cele 14 puncte ale președintelui Wilson, au oficializat întregirea României, ale cărei noi frontiere au fost trasate de o comisie condusă de geograful francez Emmanuel de Martonne.

Extrase[modificare | modificare sursă]

10.3. Tratatul privind minoritățile

„Art. 7. România se obligă a recunoaște ca supuși români, de plin drept și fără o formalitate, pe evreii locuind în țară pe teritoriile României și care nu pot a se prevala de nici o altă naționalitate.”
„Art. 11. România consimte să acorde, sub controlul statului român, comunităților secuilor și sașilor, în Transilvania, autonomia locală, în ce privește chestiunile religioase și școlare.”

[1]

Note[modificare | modificare sursă]

Bibliografie suplimentară[modificare | modificare sursă]

  • România și Ungaria de la Trianon la Paris, 1920-1947: bătălia diplomatică pentru Transilvania, Valeriu Florin Dobrinescu, Editura Viitorul Românesc, 1996