Limbă literară

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Limba literară este, din punct de vedere lingvistic, una din variantele unei limbi. Conceptul de limbă literară a cunoscut și cunoaște multe interpretări lingvistice și extralingvistice, în funcție de ideile dominante ale epocilor istorice, de ideile diferiților literați și ale diferiților lingviști. Diferențele privesc atât definirea și delimitarea ei față de celelalte variante ale limbii, cât și rolul său în literatură, în cultură, în învățământ și în societate.

Limba literară în perspectivă istorică[modificare | modificare sursă]

În sensul originar al termenului, limba literară este limba literaturii artistice, inclusiv a scrierilor religioase. Înainte de a se putea vorbi de limbi unitare ale unor națiuni, s-au format variante literare ale unor idiomuri considerate dialecte după formarea limbilor naționale din care fac parte acestea. Astfel, pentru limba română, Gheorghe Ivănescu susținea existența în secolul al XVI-lea a cinci „dialecte literare”, după cum le numește, care s-au redus la patru în secolul al XVIII-lea: muntenesc, moldovenesc, ardelenesc și bănățean[1]. În general, baza limbii literare unice este unul dintre dialectele literare, cu aporturi și din celelalte. În cazul românei, baza a fost dialectul literar muntenesc.

Fenomene asemănătoare au avut loc și în cazul altor limbi. După ce au existat literaturi în mai multe idiomuri oïl, precum cel picard sau cel valon, până la urmă dintre ele a rămas vivace literatura în idiomul care urma să devină limba franceză[2]. Baza limbii literare italiene este idiomul literar din Toscana, în care a scris printre alții Dante Alighieri[3]. Limba literară maghiară s-a format pornind de la cea scrisă în dialectele din est[4], iar cea albaneză de la una din cele două dialecte principale ale ei, dialectul tosk.

Concepții despre limba literară[modificare | modificare sursă]

În legătură cu funcția limbii literare din punctul de vedere al comunicării prin limbă în cadrul unei comunități lingvistice, există două concepții principale. Prima este tradițională, conform căreia normele stabilite pentru limba literară se aplică folosirii limbii în general, adică, cu un termen din sociolingvistică, limba literară este limbă standard. A doua, relativ recentă, distinge limba standard de limba literară, reducând-o pe aceasta la limba literaturii artistice și, eventual, la cea a scrierilor din sfera culturală în general.

Limba literară ca limbă standard[modificare | modificare sursă]

De regulă, standardizarea limbilor a pornit de la cea a variantei lor literare, iar în epoca standardizării, normele limbii literare au fost impuse ca valabile pentru limbă în general, astfel confundându-se limba literară cu ceea ce se numește „limbă standard”. Această concepție s-a perpetuat până relativ aproape de epoca actuală.

În opinia lingviștilor sovietici din anii 1960-1990, limba literară rusă este o formă superioară a limbii naționale elaborată de-a lungul istoriei, normată și corectă, fiind limba operelor literare, a mass mediei, a teatrului, a științelor, a instituțiilor oficiale, a școlii etc. Prin calitățile sale superioare față de ale celorlalte variante ale limbii, ea corespunde nevoilor culturale ale comunității, având mijloacele optime pentru exprimarea ideilor și sentimentelor, și asigură comunicarea socială la scară mare. Este însușită și folosită de partea cultă a comunității, fiind comună întregului popor și acceptată ca exemplară[5].

La unii lingviști români se regăsește o concepție asemănătoare. Pentru Ion Gheție, de exemplu, „limba literară ar putea fi definită drept aspectul cel mai îngrijit (sau varianta cea mai îngrijită) a(l) limbii naționale, care servește ca instrument de exprimare a celor mai diverse manifestări ale culturii și se caracterizează prin respectarea unei norme impuse cu necesitate membrilor comunității căreia i se adresează”[6], iar după Mioara Avram, „gramaticile normative formulează reguli explicite și prescriptive, adăugând judecăți de valoare cu privire la folosirea unei forme sau construcții apreciate drept corectă sau greșită în varietatea literară a limbii”[7].

În legătură cu limba maghiară, într-o lucrare din 1971 se afirmă că limba literară „este varianta cea mai bogată, cu caracter artistic, diferențiată, totodată unitară și normativă a limbii întregului popor, […] care are un rol directiv în dezvoltarea atât a limbii în general, cât și a variantelor sale”[8].

Limbă literară și limbă comună[modificare | modificare sursă]

La unii lingviști, pe lângă noțiunea de limbă literară apare și cea de limbă comună. Gheorghe Constantinescu-Dobridor definește limba comună ca „aspect[ul] actual al limbii vorbite de o națiune, bazat pe o cât mai mare uniformitate cerută de practica comunicării, însușită de întreaga colectivitate, indiferent de apartenența dialectală a vorbitorilor”[9], deci nu o raportează la limba literară. Pentru alți lingviști, „limbă literară” și „limbă comună” sunt sinonime[10]. După părerea altora, limba comună este varianta vorbită a limbii literare[11].

Limbă literară, limbă comună și limbă standard[modificare | modificare sursă]

La unii lingviști care folosesc termenul de „limbă standard”, acesta apare ca sinonim al lui „limbă comună”, iar limba literară este definită ca limba operelor literare, având la bază limba comună numită și standard, dar și specificul de a putea include alte variante ale limbii[12].

Alți lingviști nu folosesc noțiunea de limbă comună, ci numai noțiunile de limbă standard și limbă literară, care după ei nu se confundă, dar sunt strâns legate. Astfel, pentru lingvistul italian Gaetano Berruto, în trecut a existat numai o italiană standard literară, cea a tradiției literare scrise, dar în prezent pe lângă aceasta există și o italiană neo-standard care include forme și expresii din registre ale limbii precum cel familiar. Acestea sunt acceptate fie prin folosirea lor de vorbitorii cu un grad înalt de instruire care caută efecte expresive, fie prin mediile în care se folosesc, cum sunt televiziunea și radioul. Autorul dă și exemple de propoziții în cele două variante:

  • italiană standard literară: La informo che non potremo venire „Vă informez că nu vom putea veni”;
  • italiană neo-standard: Le dico que non possiamo venire „Vă spun că nu putem veni”[13].

Pentru Emilian Vasiliu, limba standard este „româna literară folosită în mod curent (adică în împrejurări neoficiale) de un vorbitor instruit”[14].

În cazul limbii germane, lingvista Renate Batsch distinge în cadrul limbii standard o limbă literară scrisă și un standard german vorbit, apropiat de limba literară[15], menționând că „varianta «superioară» a limbii standard este limba literară”. Pune în ghilimele „superioară”, dat fiind că nu emite judecăți de valoare în legătură cu diferitele variante ale limbii[16].

După lingvistul maghiar Béla Kálmán, „varianta scrisă a variantei standard se obișnuiește a se numi și limbă literară”[17].

Lingvista slovacă Jana Svobodová distinge mai net limba literară, care ar fi cea a comunicării oficiale și scrise, de limba standard, care ar fi semioficială, vorbită și scrisă[18].

În legătură cu limba albaneză, Edlira Mantho consideră că noțiunea de limbă literară este mai largă decât cea de limbă standard, cuprinzând-o pe aceasta din urmă, dar incluzând-o și pe cea de limbă a literaturii artistice, care poate fi și dialectală. Ideea pornește de la situația limbii naționale albaneze care se bazează pe limba literaturii în dialectul tosk, vorbit în partea de sud a Albaniei, dominantă în perioada trezirii conștiinței naționale. Normele limbii literare a dialectului tosk au fost impuse ca standard unic pentru toată țara și pentru albanezii din Kosovo, parte a Iugoslaviei, în timp ce până la instaurarea regimului comunist a continuat să existe literatură și în dialectul gheg, vorbit în nordul Albaniei și în Kosovo[19]. În timpul comunismului a fost interzisă literatura în acest dialect, dar după căderea acestuia s-a reluat, și în Kosovo se confruntă ideea de a nu se mai folosi albaneza standard bazată pe dialectul tosk cu opinia de a o păstra ca limbă standard a tuturor albanezilor[20].

Critica concepției tradiționale despre limba literară[modificare | modificare sursă]

În anii 2000 au apărut lingviști care merg mai departe decât distingerea limbii standard de limba literară și critică concepția tradițională despre ce ar trebui să fie limba standard.

Lingvista maghiară Mária Molnár, bunăoară, constată că începând cu perioada standardizării limbii literare și cu impunerea ei ca limbă standard s-a continuat pe această cale până la sfârșitul regimurilor autoritare în Ungaria, adică până în anii 1980. „Așa-numita folosire exigentă a limbii, propagată în timpul regimului socialist ca proprie omului cult, viza corectitudinea limbii. Încarnarea acesteia era limba literară, respectiv limba comună cultă ca variantă/variante de limbă standard. Ideologia epocii a fixat ca scop răspândirea acestei variante standard ca parte a unității/unificării politico-sociale”[21]. Lingvista mai afirmă că fiecare variantă a limbii își are normele ei, niciuna nefiind superioară alteia, și că aceste norme se caracterizează printr-un dinamism permanent. De aceea „concepția despre normă interpretată dinamic, existența varietății normelor ca specific al limbii maghiare vii este cea care trebuie prezentată în experiența predării limbii maghiare, indiferent de obiectivele acesteia”[22].

În legătură cu limba cehă, o idee analogă este emisă de Vera Schmiedtová. Argumentul ei este întărit de o situație specifică a acestei limbi. Standardul ei nu este ceea ce ea numește „limba comună” vorbită în mod curent, ci normele aspectului scris al limbii literare cehe formate în secolul al XIX-lea, impuse ca standard după Primul război mondial de către lingviștii din Cercul lingvistic de la Praga. Or limba comună prezintă diferențe mari față de limba literară, mai ales în fonetism și în morfologie. De exemplu, în declinare, câteva desinențe sunt diferite în cele două variante. În vorbire, și persoane cu un nivel înalt de instruire amestecă formele literare cu cele comune[23]. În aceste condiții, Schmiedtová propune stabilirea standardului pe baza „Corpusului național ceh”, o bază de date la care se lucrează incluzând cărți/texte ce se bucură de popularitate. Totodată, mai propune ca în predarea limbii materne măcar să se prezinte în paralel limba literară și limba comună[24].

Limba literară numai ca limbă a literaturii artistice[modificare | modificare sursă]

Unii autori nu mai fac nicio legătură între limba literară și limba standard. Lingvistul maghiar László Cseresnyési arată că „uneori expresia limbă literară (precum în germană Literatursprache) nu se referă la tipul de limbă național unitar, ci pur și simplu numai la limbajul operelor literare (fie chiar dialectale)”[25].

Această concepție se vede bine în cazul limbii franceze. Standardizarea limbii literare a avut loc în perioada clasicismului (secolul al XVII-lea), pe baza limbajului aristocrației de la curtea regelui, care era foarte diferit de limba vorbită efectiv în afara acesteia. Normele limbii literare au fost urmate de scriitorii importanți ai acelui secol și ai celui următor. Ele au fost fixate prin gramatici și dicționare, devenind prescriptive și pentru predarea limbii în școli[26]. Astfel, în acea epocă, limba literară se confunda cu limba standard. Limba literară a evoluat cu timpul prin acceptarea de elemente ale limbii efectiv folosite de vorbitori, datorită unor factori externi, cum a fost atitudinea rebelă a romantismului față de clasicism[27]. Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, limba literară s-a îndepărtat și mai mult de standardul fixat în perioada clasicismului, rămânând totuși autonomă față de limba comună prin trăsături care îi erau proprii[28]. De la sfârșitul secolului al XX-lea, literatura a încetat să se mai perceapă sau să se vrea autonomă din punctul de vedere al limbii.[29] Limba literaturii artistice actuale este foarte diversă, având trăsături din toate registrele limbii, ca și din limba literară din trecut. „Autonomizarea literaturii nu mai este considerată ca înțelegându-se de la sine”[30], astfel încât unii își pun întrebarea dacă mai există o limbă literară franceză[31].

Referințe și note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Ivănescu 1948, apud Mocanu p. 170.
  2. ^ Picoche 1999.
  3. ^ Coletti 2011.
  4. ^ Jászó 2007, p. 641.
  5. ^ Idei ce reies din definițiile date limbii literare de către o seamă de lingviști sovietici, apud Schoenenberger 2004.
  6. ^ Gheție 1978, p. 13, apud Bejan 2009, p. 5.
  7. ^ Avram, p. 23.
  8. ^ Balogh 1971, pp. 16–17.
  9. ^ Constantinescu-Dobridor 1980, p. 267.
  10. ^ De exemplu la Ivănescu, apud Dudău 2013, sau la Károly 1961, apud Cseresnyési 2004.
  11. ^ De exemplu Nagy 1981, p. 12.
  12. ^ Jászó 2007, p. 54.
  13. ^ Berruto 1987, apud Tosi 2001, pp. 41–42.
  14. ^ Vasiliu 1965, p. 19, apud Dudău 2013.
  15. ^ Batsch 1989, p. 202.
  16. ^ Batsch 1989, p. 208.
  17. ^ Kálmán 1966, apud Sági 2012, p. 132.
  18. ^ Svobodová 2012, p. 16, apud Slatinská 2014, p. 81.
  19. ^ Mantho 2009, p. 73.
  20. ^ Mantho 2009, pp. 74–75.
  21. ^ Molnár 2014, p. 47.
  22. ^ Molnár 2014, pp. 52–53.
  23. ^ Schmiedtová 2004, p. 32, dă ca exemplu un interviu al lui Václav Havel, scriitor și fost președinte al Republicii Cehe.
  24. ^ Schmiedtová 2004, p. 34.
  25. ^ Cseresnyési 2004.
  26. ^ Leclerc 2013
  27. ^ Leclerc 2013
  28. ^ Philippe și Piat 2009, pp. 55-56, apud Jean Piat 2011 p. 5.
  29. ^ Philippe și Piat 2009, p. 529, apud Jean Piat 2011 p. 5.
  30. ^ Jean Piat 2011 p. 13.
  31. ^ Titlul articolului lui Jean Piat 2011 este „Que reste-t-il de la «langue littéraire»?” „Ce a mai rămas din «limba literară»?”

Surse bibliografice[modificare | modificare sursă]

Surse directe[modificare | modificare sursă]

Surse indirecte[modificare | modificare sursă]

  • it Berruto, Gaetano, Sociolinguistica dell'italiano contemporaneo (Sociolingvistica limbii italiene contemporane), Roma, Carocci, 1987
  • Gheție, Ion, Istoria limbii române literare. Privire sintetică, București, Editura Șțiințifică și Enciclopedică, 1978
  • Ivănescu, Gheorghe, Problemele capitale ale vechii române literare, ediția a II-a (după ediția I din 1948), Iași, Editura Universității „A. I. Cuza”, 2012, ISBN 978-973-703-770-1
  • en Kálmán, Béla, Nyelvjárásaink (Dialectele noastre), Budapest, Tankönyvkiadó, 1966
  • hu Károly, Sándor, „Az irodalmi nyelv, köznyelv, írott nyelv elnevezésekről” (Despre denumirile limbă literară, limbă comună, limbă scrisă), în Magyar Nyelvőr, vol. 85, 1961, pp. 385–398
  • fr Philippe, Gilles și Piat, Julien (coord.), La Langue littéraire. Une histoire de la prose en France de Gustave Flaubert à Claude Simon (Limba literară. O istorie a prozei în Franța, de la Gustave Flaubert la Claude Simon), Paris, Fayard, 2009
  • cs Svobodová, Jana, „Jazyk, společnost a spisovnost dnes” (Limba, societatea și limba literară azi), în Gálisová, A. (coord.), Dynamika spoločenských zmien a stratifikácia národného jazyka (Dinamica transformărilor sociale și stratificarea limbii naționale), Banská Bystrica (Slovacia), FHV UMB, 2012, pp. 13–21
  • Vasiliu, Emilian, Fonologia limbii române, București, Ed. Știintifică, l965

Vezi și[modificare | modificare sursă]