Armonie vocalică

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

În fonetică, armonia vocalică este un fenomen de asimilare care constă în tendința de uniformizare a vocalelor unui cuvânt prin dobândirea de către ele a unei anumite trăsături sau a unor anumite trăsături. Este caracteristică unor limbi precum cele fino-ugrice (maghiara, finlandeza, estona etc.) și cele turcice (turcă, kazahă etc.)[1].

În limba maghiară[modificare | modificare sursă]

În limba maghiară, armonia vocalică se realizeză în primul rând după apartenența vocalelor la două categorii, în funcție de locul lor de articulare: vocale anterioare (i, í, e, é, ö, ő, ü, ű) și vocale posterioare: a, á, o, ó, u, ú[2]. Majoritatea cuvintelor, în principal cele moștenite și împrumuturile vechi, au vocale numai anterioare sau numai posterioare[3]. Cele mai multe sufixe au două variante, pentru a se putea armoniza cu vocalele din cuvântul la care se adaugă. Bunăoară, desinența cazului dativ are variantele -nek (cu vocală anterioară) și -nak (cu vocală posterioară). Prima se poate adăuga unui cuvânt ca ember „om”, dând embernek „omului”, a doua unui cuvânt ca anya „mamă”, rezultând anyának „mamei”[4].

Mai există și o armonizare după caracterul rotunjit sau nerotunjit al vocalelor, referitor numai la cele anterioare. Astfel, unele sufixe au și o a treia variantă pentru cuvintele în care ultima vocală este anterioară rotunjită, adică ö, ő, ü sau ű. Un asemenea sufix este cel care corespunde prepozițiilor din limba română „la, spre”: ember „om” → emberhez „la om”, anya „mamă” → anyához, dar föld „pământ” → földhöz „la pământ”[5].

Acestea sunt cazurile cele mai generale, existând și altele, regulile armoniei vocalice fiind destul de complexe și existând și excepții (vezi Fonologia limbii maghiare. Armonia vocalică).

În limba finlandeză[modificare | modificare sursă]

În finlandeză, regula cea mai generală a armoniei vocalice se referă la vocalele din aceleași categorii ca în maghiară: ä, ö, y (anterioare) și a, o, u (posterioare), dar e și i, deși sunt anterioare, sunt neutre din punctul de vedere al armoniei vocalice, putând apărea în același cuvânt cu vocale din ambele categorii. Un exemplu de aplicare a regulii armoniei vocalice este cu desinența care corespunde prepoziției „în” din română. Aceasta are variantele -ssä și -ssa, prin urmare: metsä „pădure” → metsässä „în pădure”, talo „casă” → talossa „în casă”[1].

În limba turcă[modificare | modificare sursă]

În turcă de asemenea, vocalele se împart în privința armoniei vocalice în anterioare și posterioare, iar vocalele se armonizează după prima din cuvânt. De pildă, pluralul formându-se cu sufixul având variantele -ler și -lar, cel al următoarelor cuvinte este: ev „casă” → evler „case”, at „cal” → atlar „cai”[6].

Referințe și note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b Dubois 2002, p. 230.
  2. ^ Această denumire a categorillor este relativ recentă, prezentă de exemplu la Siptár 2006 (p. 28) și la Kálmán 2007 (p. 96). Tradițional se folosesc termeni din muzică referitori la timbru, celor anterioare corespunzându-le vocale acute, iar celor posterioare – grave (cf. Balogh 1971, p. 28; Nagy 1980, p. 25; Jászó 2007, p. 123), sau clare, respectiv închise (cf. Szende 2001, p. 14).
  3. ^ Jászó 2007, p. 123.
  4. ^ Constantinescu-Dobridor 1980, p. 41.
  5. ^ Kálmán 2007, p. 96.
  6. ^ Bussmann 1998, p. 1277.

Surse bibliografice[modificare | modificare sursă]

  • hu Balogh, Dezső; Gálffy, Mózes; J. Nagy, Mária, A mai magyar nyelv kézikönyve (Ghidul limbii maghiare contemporane), București, Kriterion, 1971
  • en Bussmann, Hadumod (coord.), Dictionary of Language and Linguistics (Dicționarul limbii și lingvisticii), Londra – New York, Routledge, 1998, ISBN 0-203-98005-0 (accesat la 4 mai 2016)
  • Constantinescu-Dobridor, Gheorghe, Mic dicționar de terminologie lingvistică, București, Albatros, 1980
  • fr Dubois, Jean et al., Dictionnaire de linguistique (Dicționar de lingvistică), Paris, Larousse-Bordas/VUEF, 2002
  • hu Jászó, Anna (coord.), A magyar nyelv könyve (Cartea limbii maghiare), ediția a VIII-a, Budapesta, Trezor, 2007, ISBN 978-963-8144-19-5 (accesat la 4 mai 2016)
  • hu Kálmán, László; Trón, Viktor, Bevezetés a nyelvtudományba (Introducere în lingvistică), ediția a II-a, adăugită, Budapesta, Tinta, 2007, ISBN 978-963-7094-65-1 (accesat la 4 mai 2016)
  • hu Nagy, Kálmán, Kis magyar nyelvtankönyv (Mică gramatică a limbii maghiare), București, Kriterion, 1980
  • hu Siptár, Péter, Hangtan (Fonologie), Kiefer, Ferenc (coord.), Magyar nyelv (Limba maghiară), Budapesta, Akadémiai Kiadó, 2006, ISBN 963-05-8324-0
  • fr Szende, Thomas; Kassai, Georges, Grammaire fondamentale du hongrois (Gramatica fundamentală a limbii maghiare), Paris, Langues et mondes – l'Asiathèque, 2001 ISBN 2-911053-61-3