Prometeism

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Prometeismul (în limba poloneză: Prometeizm) a fost un proiect inițiat de liderul polonez Józef Piłsudski. Scopul Prometeismului era să reducă puterea Imperiului Rus și a succesorului acestuia, Uniunea Sovietică, prin sprijinirea naționalismului și mișcărilor de independență ale celor mai importante popoare neruse, care trăiau între granițele fostului imperiu țarist.

În perioada interbelică, Prometeismul și celălalt concept al lui Piłsudski, "Federația Międzymorze" constituiau două strategii complementare, fundamentale pentru liderul polonez și câțiva dintre sprijinitorii săi. Deși nici unul dintre cele două concepte nu a produs rezultatele scontate în perioada aceea, ele au prefigurat evenimentele ultimelor decenii: apariția Uniunii Europene și dezmembrarea Uniunii Sovietice.

Sursele Prometeismului[modificare | modificare sursă]

Józef Piłsudski — părintele strategiei Prometeiste.

Elaborarea strategiei Prometeiste de către Piłsudski' a fost ușurată de cunoștințele foarte bune despre Imperiul Rus căpătate în timpul exilului în Siberia răsăriteană. Termenul "Prometeism" a fost sugerat de legenda antică greacă a titanului Prometeu, cel care dăruise omenirii focul, sfidându-l pe Zeus, faptă simbolizând iluminarea și rezistența la autoritatea despotică. Drept pedeapsă, Zeus a ordonat ca Prometeu să fie înlănțuit de o stâncă pe Muntele Caucaz, unde era torturat zilnic de un vultur care-i mânca ficatul, ficat care se refăcea peste noapte, numai pentru a fi devorat a doua zi din nou. După un timp, Prometeu a fost eliberat de Hercule.

Ofițerul polonez de contrainformații militare Edmund Charaszkiewicz, care între cele două războaie mondiale a fost responsabil pentru coordonarea programului Prometeu, a publicat pe 12 februarie 1940 o istorie a acestui program. Charaszkiewicz și-a scris lucrarea în Paris, după ce a reușit să fugă din Polonia înfrântă de invaziile conjugate germanosovietică.

Creatorul și sufletul conceptului Prometeian [scria Charaszkiewicz] a fost mareșalul Piłsudski, care, încă din 1904, într-un memorandum către guvernul japonez, sublinia nevoia de angajare în lupta împotriva Rusiei a numeroaselor naționalități neruse, care trăiau în bazinele mărilor Baltică, Neagră și Caspică și accentua că națiunea poloneză, datorită istoriei sale și poziției fără compromis [față de cele trei imperii care împărțiseră Polonia la sfârșitul secolului al XIX-lea], trebuia ca în acea luptă să ocupe fără nici un dubiu un loc de frunte și să ajute efortul de emancipare a altor națiuni oprimate din Rusia.

Mișcarea Prometeistă a luat ființă, după spusele lui Charaszkiewicz, din mișcarea rezistenței naționale de la sfârșitul secolului al XIX-lea printre numeroasele popoare ale Imperiului Rus. Această renaștere națională își trăgea seva din procesul social care avea să provoace revoluția în Rusia. Aproape toate partidele socialiste create de grupurile etnice neruse își proclamau și scopuri naționale și plasau independența pe primul loc pe agenda lor politică. Situația socialiștior era aceeași în Polonia, Ucraina, Finlanda, Letonia, Lituania, Georgia și Azerbaidjan. Aceste partide socialiste aveau să-și asume conducerea în lupta pentru independență din țările respective. În vreme ce toate aceste popoare aveau și organizații politice cu caracter pur național, partidele socialiste, datorită faptului că asociau lupta pentru independență cu lupta pentru reforme sociale în Rusia, s-au dovedit cele mai dinamice. Până la urmă, popoarele bazinului Mării Baltice – Polonia, Finlanda, Estonia, Letonia și Lituania – și-au cucerit independența și, până la începutul celui de-al doilea război mondial, au și reușit să și-o apere. Popoarele bazinului Mării Negre și Mării Caspice – Ucraina, Crimeea, Georgia, Azerbaidjan, Armenia, Caucazul de nord și cazacii de pe Don și din Kuban – s-au emancipat politic în 19191921, dar și-au pierdut până în cele din urmă independența în fața atacurilor Rusiei Sovietică.

În 19171921, conform spuselor lui Charaszkiewicz, în vreme ce popoarele enumerate mai înainte se eliberau de sub tutela Rusiei, Polonia a fost singura țară care a cooperat activ cu toate țările care recuceriseră independența de sub dominația țaristă. În eforturile ei, Polonia s-a lovit de opoziția aliaților occidentali. Aceștia din urmă sprijineau albii anticomuniști în încercarea de reconstruire a Imperiului Rus. În același timp, conform lui Charaszkiewicz, Germania, prin intermediul forțelor de ocupație, și-au întărit influența în Lituania și Letonia, l-au convins pe conducătorul ucrainean Pavlo Skoropadski de nevoia unei federații a Ucrainei cu o Rusie necomunistă, și a încercat să-și apere interesele din Caucaz afectate de acțiunile aliatului turc. Adevăratele interese germane au devenit evidente după semnarea tratatului de la Brest-Litovsk cu bolșevicii, în 1918.

În sprijinul celor afirmate de Charaszkiewicz despre atitudinea Germaniei față de Ucraina și Rusia poate fi amintit faptul că, atâta vreme cât Skoropadski s-a aflat la putere în Ucraina, Germania s-a aflat în conflict cu rușii țariști sau bolșevici. Germania avea o alianță cu cazacii din Kuban și de pe Don. Aceștia din urmă și-au proclamat independența față de Rusia și Skoropadski a îndreptat ajutoarele germane de armament către cazaci. Aliații occidentali, în principal Franța și Anglia, nu voiau să accepta ca Rusia să piardă teritorii și, după colapsul german din 1918, l-au forțat pe Skoropadski să accepte o federație ruso-ucraineană, ceea ce a provocat pierderea puterii de către liderul ucrainean și victoria bolșevicilor în Ucraina. Un proces asemănător s-a petrecut și în Georgia și Azerbaidjan.

Imediat după ce popoarele din bazinele Mărilor Neagră și Caspică și-au pierdut independență și după anexarea acestor teritorii în 1921 de Rusia Sovietcă, Polonia a rămas singura țară din Europa care mai dădea sprijin material și moral emigranților prometeiști proindependentiști. Numai după venirea lui Hitler la putere pe 30 ianuarie 1933, afirmă Charaszkiewicz, Germania va începe să fie interesată de aspirațiile prometeiștilor. Într-o oarecare măsură, și Italia și Japonia au arătat oarecare interes. Totuși, datorită rivalității germano-poloneze și propagandei naziste, abordarea germană a problemei s-a îndepărtat de tendințele ideologice inițiale ale Prometeismulului. Abordarea germană era, conform afirmațiilor lui Charaszkiewicz: "o platformă elastică, oportunistă pentru diversiune, putând să fie exploatată de scopurile politice curente în orice direcție". În continuare, autorul sublinia că, în acest câmp de acțiune, nu au existat niciodată legături ideologice sau organizatorice comune între Germania și Polonia. Reprezentanții legitimi ai emigrației prometeiste s-au aliat cu Polonia, demonstrând o loialitate politică remarcabilă.

Principiile[modificare | modificare sursă]

În anii 1918-1939, în conformitate cu afirmațiile lui Charaszkiewicz, conducerea prometeistă poloneză a urmărit cu consecvență mai multe principii. Principalul scop al Prometeismului era eliberarea de sub jugul imperialist rus a oricărui teritoriu sau popor din bazinele baltic, caspic sau pontic și crearea a câteva state independente, cu o politică de apărare comună împotriva tendințelor agresive rusești. Fiecare țară prometeiană trebuia să respecte suveranitatea politică a celorlalți. Orice dispută între părțile prometeiene era suspendată până la câștigarea independenței de către toți particpanții la mișcare. Prin înțelegere mutuală, prometeienii polonezi și ucrainieni, (cu câteva excepții din partea lui Simon Petliura), au considerat zona din sud-estul Poloniei, populată în majoritate de ucrainieni, ca sferă de interes a polonezilor, fiind exclusă astfel de la încorporare în organizațiile prometeriste ucrainiene.

Conducerea prometeistă poloneză considera celelalte naționalităti prometeiste ca parteneri egali în lupta împotriva imperialismului rus. Spre deosebire de ce se crede uneori, Marele Cartier General Polonez nu a tratat diversele comunități prometeiste de emigranți ca pe niște instrumente politice pentru scopuri diversioniste, mai afirmă Charaszkiewicz.

Prometeismul nu se bucura de sprijinul politic sau organizațional în nici unul dintre partidele politice poloneze de stânga, dreapta sau centru. Chiar în tabăra lui Piłsudski se găseau numeroși oponenți ai Prometeismului. În mod paradoxal, printre tinerii din Partidul Național Democratic și alte organizații de opoziție la linia piłsudskistă, ideea prometeistă era larg apărată și susținută.

Istoria colaborării Poloniei interbelice cu "popoarel prometeiene" poate fi împărțită în cinci perioade.

Prima perioadă (1918-1921)[modificare | modificare sursă]

În prima perioadă, (1918-1921), Polonia și-a stabilit noile ei granițe răsăritene după războaie cu Uniunea Sovietică și Ucraina, cele apusene cu Germania prin răscoalele din Poznań și Silezia, prin plebiscite în Warmia și Mazuria, iar granița sudică după un scurt război cu Cehoslovacia pentru controlul asupra Cieszyn Silezia, Spisz și Orawa. În bazinul baltic, Finlanda, Estonia, Lituania și Letonia au devenit independente. Polonia a fost printre primele țări care le-a recunoscut independența, deși relațiile polono-lituaniene s-au răcit după războiul polono-litianian.

În bazinul pontic și caspic, acestă perioadă a fost caracterizat de emanciparea Ucrainei, Crimeii, Georgiei, Azerbadjanului, regiunilor Donului, Kubanului și Caucazului de nord. Au apărut semne de renaștere națională și în Statul Idel-Ural și Turkestan.

Rolul polonez în procesul prometeist a fost marcat de semnarea alianței militaro-politice cu Ucraina ("Înțelegera de la Varșovia", aprilie 1920), expediția lui Piłsudski spre Kiev (începută pe 25 aprilie 1920), numirea lui Bohdan Kutylowski (februarie 1919) ca ambasador al Poloniei în Republica Populară Ucrainiană, acreditarea ambasadorilor polonezi în Caucaz și de propunerea "Moțiunii Republicii Crimeea" la Liga Națiunilor (17 mai 1920), prin care se propunea protectoratul polonez asupra sus-numitei republici.

A doua perioadă (1921-1923)[modificare | modificare sursă]

În timpul celei de-a doua perioade prometeiste (1921-1923), după Tratatul de la Riga, Polonia și-a continuat viața ca stat independent în cadrul granițelor naționale stabilite cu ocazia semnării tratatului. Statele bazinelor pontic și caspic și-au pierdut independența, fiind absorbite de soviete. Guvernele și reprezentanții legitimi ai popoarelor prometeiene au emigrat:

  1. membrii conducerii Republicii Populare Ucrainiene în Polonia, Franța și Cehoslovacia;
  2. membrii conducerii Georgiei în Franța;
  3. membrii conducerii Azerbaidjanului în Turcia;
  4. membrii conducerii cazacilor de pe Don și din Kazan în Cehoslovacia;
  5. Centrul Național din Caucazul de Nord în Turcia;
  6. Centrul Național Armenesc în Franța;
  7. Centrele Naționale Tătatare (Crimeea, Idel-Ural, Turkestan) în Franța, Turcia și Polonia.

În această perioadă, mareșalul Piłsudski a rămas la putere, mai întâi ca șef al statului (Naczelnik Państwa), iar mai apoi ca șef interimar al Marelui Stat Major (Sztab Główny). Afacerile prometeiste au fost preluate de șefii succesivi ai Marelui Stat Major, generalii Władysław Sikorski și Stanisław Haller și de șeful contrainformațiilor (secția a II-a a Marelui Stat Major - Oddział II), colonelul Ignacy Matuszewski.

Polonia a colaborat cu emigrația politică prometeiană care se afla în contact oficial cu ministerul de externe polonez, cu oficiile diplomatice poloneze din Istambul, București, Praga, Teheran și Paris și cu Marele Stat Major Polonez. În 1922, primul grup de ofițeri georgieni, recomandați de guvernul georgian, a fost primit în rândurile ofițerimii armatei poloneze.

A treia perioadă (1923-1926)[modificare | modificare sursă]

În a treia perioadă (19231926), după ce Piłsudski a fost îndepărtat de la putere, guvernele poloneze care au urmat au eliminat chestiunea prometeristă de pe agenda lor. În URSS era realizat programul naționalitățior conceput de Stalin, prin crearea republicilor sovietice autonome, în paralel cu eliminarea oricăror încercări de obținere a independenței.

Contactele poloneze cu emigrația prometeistă au fost menținute fără știrea și consimțământul guvernului polonez.

A patra perioadă (1926-1932)[modificare | modificare sursă]

A patra perioadă (19261932), de la revenirea lui Piłsudski la putere după "Lovitura de stat din mai" (1926) până la semnarea "Pactului de neagresiune cu Uniunea Sovietică", a fost perioada cea mai hotărâtă, organizată și activă de colaborare a Poloniei cu organizațiile străine prometeiste.

În 1927, chestiune prometeiană a devenit preocupare oficială a guvernului, fiind înființate departamente specializate în ministerul de externe și în Marele Stat Major. În perioadele care trecuseră, prometeismul fusese problema diferitelor eșaloane superioare, dar nu se bucura de o structură birocratică de sine-stătătoare. În 1927, a fost stabilită o coordonare strânsă între ministerul de externe polonez și Marele Stat Major pe de-o parte și ministerele de război și de interne pe de altă parte.

Cele mai importante evenimente ale acestei perioade au fost:

Cele mai importante acțiuni prometeiste[modificare | modificare sursă]

  1. crearea Institutul Estului în Varșovia, cu un program de studii pentru Orientul Apropiat și Îndepărtat, considerat un instrument politic pentru scopuri prometeiste generale;
  2. înființarea la Institutul Estului a "Cercului de tineri orientaliști", o organizație de tineri cu preocupări prometeiste, cu birouri în Cracovia, Vilnius și Harbin;
  3. înființarea publicației trimestriale Wschód (Estul), dedicată chestiunilor prometeiste;
  4. înființarea unor burse universitare pentru studenții prometeiști la facultăți din Varșovia, Vilnius, Poznan, Cracovia, Paris și Cairo;
  5. înființarea de cluburi prometeiste în Varșovia, Paris, Helsinki și Harbin;
  6. înființarea la Paris și Helsinki a publicațiilor lunare Promethee și Prometheus;
  7. stabilirea unei colaborări cu France-Orient din Paris.

Problemele ucrainene[modificare | modificare sursă]

  1. organizarea unui stat major militar pentru Republica Populară Ucraineană, inclusiv o secțiune organizatorică operațională, (subordonată generalului polonez Julian Stachiewicz), o secție de contrainformații, (subordonată serviciului corespunzător polonez) și o secție de propagandă, (subordonată Marelui Stat Major polonez);
  2. recrutarea ofițerilor ucraineeni petliuriști ca ofițeri de contact pentru armata poloneză;
  3. crearea a trei agenții de presă separate în Varșovia ("A.T.E."), Paris ("Ofinor") și București ("Ukraintag");
  4. înființarea "Buletinului de știri polono-ucrainian";
  5. înființare la Varșovia a "Institutului Ucrainian de Studiu";
  6. înfințarea "Consiliului General Ucrainean", care coordona centrele emigranților petliuriști din diferitele țări europene.

În această perioadă s-au petrecut două evenimente politice care au privit afacerile prometeiste ucrainene:

  • asasinarea în Paris, (la comanda sovietică, afirmă polonezii), a hatmanului Simon Petliura (26 mai 1926);
  • procesul de la Kiev (1930) a lui Serhi Efremov, unul dintre membrii unei organizații naționale secrete din Ucraina, aflată în contact cu guvernul din exil al Republicii Populare Ucrainene.

Problemele Caucazului[modificare | modificare sursă]

  1. organizarea în Turcia și Iran a birourilor de contact cu Azerbaidjanul, Georgia și Munții Caucaz. Organizația georgiană a dus la îndeplinire peste 20 de expediții în țara lor, iar organizația Munților Caucaz a menținut legături regulate cu țările ce le reprezenta cel puțin o dată pe lună;
  2. crearea "Comitetului Național Caucazian" și elaborarea unei constituții pentru Confederația Caucazului;
  3. încadrarea în armata poloneză ca ofițeri de contact a unui grup de ofițeri georgieni, azeri sau din nordul Caucazului, în urma recomandărilor reprezentanților naționali legitimi.

În această perioadă s-au petrecut evenimente notabile în afacerile prometeiste caucaziene:

  • asasinarea de către agenții sovietici la Paris a ministrului georgian Noe Ramishvili (7 decembrie 1930);
  • afirmațiile oficiale făcute de Eliava Șalva, "gubernatorul sovietic al Caucazului", în cadrul congresului comuniștilor gerogieni de la Tiflis din 1930, prin care se recunoștea că mișcările naționaliste din Caucaz se aflau sub influența Comitetului Național Caucazian.

Creșterea agitațiilor revoluționare în Caucaz, în special în Azerbaidjan, a fost urmare a unirii tuturor elementelor naționale din zonă.

Problemele tătărăști[modificare | modificare sursă]

  1. dezvoltarea propagandei proindependentiste în Idel-Ural, Crimeea și Turkestan și creșterea polemicii sovietice împotriva presei prometeiste;
  2. stabilirea unor legături între țările sus-numite;
  3. participarea directă la Congresul Mondial Islamic din Ierusalim (1931), care, prin prezența reprezentanților prometeiști, (Șamil Said Bei, din Munții Caucaz, și Aias Ișaki, lider al tătarilor din Kazan), a luat poziție clară antisovietică. În acestă perioadă, presa islamică din întreaga lume, în special din Egipt și Arabia, a dus o campanie antisovietică intensă. Șamil Said Bei a fost ales secretar al centrului executiv al Congresului Islamic.

Charaszkiewicz amintește în lucrarea sa de apariția în Crimeea a mișcării "Wallenrodiste," scoasă le iveală de procesul lui Vela Ibrahimov, care a fost condamnat la moarte de justiția sovietică. De asemenea, judecarea lui Sultan Galiev, un fost colaborator al lui Stalin pe vrema când acesta din urmă era comisar al naționalităților, a dat la iveală metodele folosite de tătarii din Kazan și Turkestan în lupta cu guvernul central sovietic.

Problemele căzăcești[modificare | modificare sursă]

A fost dusă o campanie pentru stimularea printre grupurile emigranției căzăcești a mișcărilor separatiste.

În perioada prometeistă a apărut și o mișcare independentă, care a intrat în contradicție cu prima. A fost vorba de Organizația Naționaliștilor Ucrainieni, sprijinită de Germania, Cehoslovacia și chiar și de Lituania. Au existat mai multe acțiuni de sabotaj sau de jefuire a proprietăților comunităților poloneze din sud-estul Poloniei de catre organizația ucrainienilor. Ca răspuns, autoritățile poloneze au întreprins acțiuni de "pacificare" în zonele locuite în mod compact de ucrainienii polonezi.

Aceste acțiuni în forță nu au fost niciodată discutate în prealabil cu oficialii polonezi prometeiști. Oficialii din ministerul de externe sau Marele Stat Major nu au fost deloc mulțumiți de asemenea operațiuni, care făceau acțiunile prometeiste mult mai dificile.

O lovitură grea dată prometeiștilor polonezi și ucrainieni a fost asasinarea de către naționaliștii ucrainieni a lui Tadeusz Hołówko, în Truskawiec pe 31 august 1931.

Polonezii aveau dificultăți cu gestionarea problemelor minorităților naționale, neavând o politică "internă planificată, consistentă și constructivă" în această privință. Greutățile erau generate în parte și de amestecul german, dar în principal se datora incapacității polonezilor să gestioneze problema celor aproximativ 20% de cetățeni de origine etnică ucrainiană, care, în partea de sud-est a țării reprezentau majoritatea absolută a populației. Această lipsă de pricepere în problemele minoritătilor a influențat în rău eforturile prometeiste.

Mai mult, Uniunea Sovietică a făcut tot ce-i stătea în putință să exploateze dezordinile interne poloneze. În 1921-1931, la o scară mai mare decât în cazul germanilor, propaganda oficială sovietică din zona răsăriteană de graniță a Poloniei (Kresy Wschodnie), combinată cu atitudinea proucrainiano-sovietică, a dus la apariția unui puternic sentiment antipolonez și prosovietic în rândurile ucrainienilor polonezi. Aceste sentimente aveau să persite până la epoca deportărilor, arestărilor în masă și a foametei care au afectat Ucraina Sovietică în 1933-1938.

Perioada 1926-1932 a fost marcată de participarea unui mare număr de polonezi la acțiunile prometeiste. În plus, datorită eforturilor deosebite ale lui Tadeusz Hołówko, au participat la acțiunile prometeiste, direct sau indirect, și un mare număr de oficiali ai guvernului polonez.

În această perioadă, (1926-1932), circumstanțele politice favorabile externe și interne, finanțarea adecvată și mai presus de toate, încrederea mutuală între participanți, au dus la un nivel deosebit de ridicat al activităților prometeiste, în diferitele domenii de activitate: propaganda, politica și activitatea în rândurile emigrației prometeiste din Polonia, cât și în propaganda externă.

Au fost ținute conferințe regulate pe diferite teme prometeiste, cu implicarea lui Tadeusz Hołówko și a altor fruntași ai mișcării.

Proiectul prometeist a fost încredințat serviciilor de contranformații ale armatei doar pe la sfârșitul anului 1927 și, cel mai probabil, la începutul anului 1928. Mai înainte de această dată, Prometeismul nu a fost domeniul de activitate a unității de diversiune externă a Statului Major. În timp, în ciuda estimărilor optimiste de început cu privire la evoluțiile favorabile Poloniei a politicii externe sovietice, serviciile de contraspionaj au început să-și dea seama de valoarea conceptului prometeist.

A cincea perioadă (1933-1939)[modificare | modificare sursă]

Această ultimă perioadă, a cincea, a prometeismului polonez antebelic (1933-1939) a fost, după cum a afirmat Charaszkiewicz, una a "șapte ani neproductivi". Mai multe fapte a condus la o asemenea evoluție:

  1. "Pactul polono-sovietic de neagresiune" a împiedicat responsabilii politici polonezi să continue participarea la mișcarea prometeistă. Se credea că în Uniunea Sovietică avea loc un anumit proces de renaștere națională pe coordonate prometeiste, mulțumită apariției republicilor autonome, a sprijinului dat de Moscova învățământului în limbile naționalităților, cât și datorită reacțiilor naturale de protest a populațiilor locale la fenomenele economice, religioase și culturale. Solidaritatea și puterea comunităților de emigranți politici avea să fie menținută în continuare. Semnarea pactului de neagresiune avea să ducă ministerul afacerilor externe polonez la distanțarea de mișcarea prometeistă. Acest fapt a dus în mod imediat la scăderea activităților prometeiste și a dat sentimentul participanților la mișcare că Polonia se dezice de participarea la eforturile prometeiste internaționale. Din acel moment, toate chestiunile prometeiste în care Polonia a mai rămas implicată au căzut în sarcina Biroului al II-lea al Marelui Stat Major (contraspionajul).
  2. decesele lui Ramishvili și Zaćwilichowski în 1930 și a lui Hołówko în 1931, cei mai activi prometeiști, au fost perderi ireparabile pentru mișcarea a cărei lideri fuseseră;
  3. criza economică mondială și bugetele de austeritate ale tuturor țărilor capitaliste, au redus cu aproape 50% orice fond disponibil și a împiedicat subvenționarea mișcării prometeiste;
  4. decesul mareșalului Piłsudski (12 mai 1935), fondatorul Prometeismului, a fost o altă lovitură puternică. Charaszkiewicz considera că moartea mareșalului a lăsat Prometeismul, "o idee politică de o mare putere vizionară... care presupunea puteri profetice de anticipare ", fără un patron de o autoritate comparabilă. Moartea lui Piłsudski a fost o pierdere pentru activiștii prometeiști. Din acel moment, eforturile prometeiste au continuat mai mult din inerție doar prin încurajarea lor de către politicienii polonezi;
  5. venirea la putere în Germania a lui Adolf Hitler, crearea Axei anticomuniste Berlin-Roma-Tokyo, și dorința declarată a Axei de colaborare cu mișcările naționale prometeiste, au creat complicații neașteptate pentru activiștii mișcării care rămăseseră în sfera politică poloneză. În vreme ce forțele politice aliate cu Polonia erau de cea mai bună calitate și cu un potențial ridicat, propaganda asiduă germană a creat un rival periculos al mișcării poloneze prometeiste;
  6. apariția noilor amenințări la granițele de apus ale țării a schimbat viziunea politică a mulți responsabili polonezi, care au început să considere că trebuie să se renunțe la agitația de la granitele răsăritene.

Până la moartea lui Piłsudski din 1935, s-au schimbat foarte puține persoane din cadrul mișcarii prometeiste poloneze, separată de distanțarea oficială a responsabililor guvernamentali, în principal datorită semnării pactului polono-sovietic de neagresiune. Odată cu schimbarea în formula guvernamentală care a apărut după 1935, a apărut și un declin al conducerii poloneze a mișcării prometeiste. Mișcarea a trebuit să facă față marilor reduceri de fonduri și scăderii importante a sprijinului direct sau indirect al oficialilor guvernamentali. Atitudinea șefilor armatei și ai contraspionajului militar a rămas ambiguă.

Al doilea război mondial, războiul rece, prăbușirea Uniunii Sovietice[modificare | modificare sursă]

Activitatea prometeiană a continuat în timpul celui de-al doilea război mondial prin acțiunile Germaniei (în special în legătură cu Ucraina), Finlandei, (implicată în conflictul cu Uniunea Sovietică), Franței și a Turciei.

După încheierea celui de-al doilea război mondial, Republica Populară Polonia, acum un satelit al URSS-ului, nu a mai fost implicată în niciun fel în mișcarea prometeistă. Ceva asemănător mișcării prometeiste a fost încercat de puterile occidentale după război, în special de Statele Unite ale Americii, care, în timpul războiului rece, a dezvoltat o propagandă puternică împotriva a ceea ce era perceput în occident ca imperialism sovietic. Prometeiștii și-au văzut încununate speranțele odată cu dezintegrarea Uniunii Sovietice datorată problemelor insurmontabile economice, culturale și naționale în contextul unei mișcări internaționale antiimperialiste. În paralel cu dezintegrarea URSS-ului, s-au dezvoltat Uniunea Europeană și o uniune asiatică incipientă.

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Edmund Charaszkiewicz, Zbiór dokumentów ppłk. Edmunda Charaszkiewicza, opracowanie, wstęp i przypisy (O colecție de documente editate de locotentul-colonel Edmund Charaszkiewicz) Andrzej Grzywacz, Marcin Kwiecień, Grzegorz Mazur (Biblioteka Centrum Dokumentacji Czynu Niepodległościowego, tom [vol.] 9), Kraków, Księgarnia Akademicka, 2000, ISBN 83-7188-449-4, pag. 56-87 et passim.
  • M.K. Dziewanowski, Joseph Pilsudski: a European Federalist, 1918-1922, Stanford, Hoover Institution, 1979.