Sari la conținut

Filosofie: Diferență între versiuni

Modifică legăturile
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Navighează interactiv prin istoric
← Diferența anterioarăDiferența următoare →
Conținut șters Conținut adăugat
VizualWikitext
Fără descriere a modificării
Fără descriere a modificării
Linia 69: Linia 69:
se referă la diversele tradiții filosofice apărute încă din cele mai vechi timpuri în subcontinentul indian. [[Jainism]]ul și [[budism]]ul au luat naștere la sfârșitul [[perioada vedică|perioadei vedice]], în timp ce diferite tradiții s-au grupat sub numele de [[hinduism]].
se referă la diversele tradiții filosofice apărute încă din cele mai vechi timpuri în subcontinentul indian. [[Jainism]]ul și [[budism]]ul au luat naștere la sfârșitul [[perioada vedică|perioadei vedice]], în timp ce diferite tradiții s-au grupat sub numele de [[hinduism]].


Hindușii clasifică, în general, tradițiile indiene ca fiind ortodoxe (''āstika'') sau heterodoxe (''nāstika''), în funcție de faptul dacă acceptă autoritatea Vedelor și teoriile despre ''[[brahman]]'' („etern”, „cu conștiință”, „ireductibil”)<ref>"[https://www.britannica.com/topic/brahman-Hindu-concept Brahman]" (revised ed.). ''[[Encyclopædia Britannica]]'' 2020 [1998].</ref> și ''ātman'' ( „suflet”, „sine”, „respirație”).<ref>"[https://www.britannica.com/topic/atman Atman]." ''[[Encyclopædia Britannica]]'' 2014 [1998].</ref><ref>Bowker, John. ''Oxford Dictionary of World Religions.'' p. 259.</ref><ref>{{cite book|author=Doniger, Wendy|url=https://books.google.com/books?id=c8vRAgAAQBAJ|title=On Hinduism|publisher=Oxford University Press|year=2014|isbn=978-0-19-936008-6|location=|page=46|author-link=Wendy Doniger}}</ref> Școlile ortodoxe includ tradițiile de gândire hinduse, în timp ce școlile heterodoxe includ tradițiile budiste și jainiste.<ref group="lower-roman">{{cite journal|author=Potter, Karl|year=1961|title=A Fresh Classification of India's Philosophical Systems|url=|journal=Journal of Asian Studies|volume=21|issue=1|pages=25–32|doi=10.2307/2050985}} "Whatever the source of the generally accepted classification of Indian philosophical systems, its six divisions do not appear to most scholars in this field to stem from logic. As a systematic attempt to deal with theoretical problems of metaphysics, logic, epistemology, and related topics, the “six systems” account has several glaring deficiencies. Two of these will be mentioned briefly.… A second deficiency in the “six-system” account is that it only covers orthodox philosophers, i.e., the Hindu schools of thought. From a philosophical standpoint, the views of the Buddhists and Jains are equally important."</ref> Printre alte școli se numără Ajñana, Ājīvika și Cārvāka care au dispărut de-a lungul istoriei.<ref name="andrewoverview">Nicholson, Andrew. 2013. Unifying Hinduism: Philosophy and Identity in Indian Intellectual History. New York: Columbia University Press. {{ISBN|978-0231149877}}. pp. 2–5.</ref><ref name="bilimoriaastika2">Bilimoria, P. 2000. ''Indian Philosophy'', edited by R. Perrett. London: Routledge. {{ISBN|978-1135703226}}. p. 88.</ref>
Hindușii clasifică, în general, tradițiile indiene ca fiind ortodoxe (''āstika'') sau heterodoxe (''nāstika''), în funcție de faptul dacă acceptă autoritatea Vedelor și teoriile despre ''[[brahman]]'' („etern”, „cu conștiință”, „ireductibil”)<ref>"[https://www.britannica.com/topic/brahman-Hindu-concept Brahman]" (revised ed.). ''[[Encyclopædia Britannica]]'' 2020 [1998].</ref> și ''ātman'' ( „suflet”, „sine”, „respirație”).<ref>"[https://www.britannica.com/topic/atman Atman]." ''[[Encyclopædia Britannica]]'' 2014 [1998].</ref><ref>Bowker, John. ''Oxford Dictionary of World Religions.'' p. 259.</ref><ref>{{cite book|author=Doniger, Wendy|url=https://books.google.com/books?id=c8vRAgAAQBAJ|title=On Hinduism|publisher=Oxford University Press|year=2014|isbn=978-0-19-936008-6|location=|page=46}}</ref> Școlile ortodoxe includ tradițiile de gândire hinduse, în timp ce școlile heterodoxe includ tradițiile budiste și jainiste.<ref group="lower-roman">{{cite journal|author=Potter, Karl|year=1961|title=A Fresh Classification of India's Philosophical Systems|url=|journal=Journal of Asian Studies|volume=21|issue=1|pages=25–32|doi=10.2307/2050985}} "Whatever the source of the generally accepted classification of Indian philosophical systems, its six divisions do not appear to most scholars in this field to stem from logic. As a systematic attempt to deal with theoretical problems of metaphysics, logic, epistemology, and related topics, the “six systems” account has several glaring deficiencies. Two of these will be mentioned briefly.… A second deficiency in the “six-system” account is that it only covers orthodox philosophers, i.e., the Hindu schools of thought. From a philosophical standpoint, the views of the Buddhists and Jains are equally important."</ref> Printre alte școli se numără Ajñana, Ājīvika și Cārvāka care au dispărut de-a lungul istoriei.<ref name="andrewoverview">Nicholson, Andrew. 2013. Unifying Hinduism: Philosophy and Identity in Indian Intellectual History. New York: Columbia University Press. {{ISBN|978-0231149877}}. pp. 2–5.</ref><ref name="bilimoriaastika2">Bilimoria, P. 2000. ''Indian Philosophy'', edited by R. Perrett. London: Routledge. {{ISBN|978-1135703226}}. p. 88.</ref>


Concepțiile filosofice indiene importante împărtășite de filosofiile și virtuțile indiene includ:<ref>{{cite book|author=Young|first=William A.|url=https://books.google.com/books?id=GRoqAQAAMAAJ|title=The World's Religions: Worldviews and Contemporary Issues|publisher=Pearson Prentice Hall|year=2005|isbn=978-0-13-183010-3|location=|pages=61–64, 78–79}}</ref><ref>{{cite book|last1=Mittal|first1=Sushil|url=https://books.google.com/books?id=XpxADwAAQBAJ|title=Religions of India: An Introduction|last2=Thursby|first2=Gene|publisher=Taylor & Francis|year=2017|isbn=978-1-134-79193-4|location=|pages=3–5, 15–18, 53–55, 63–67, 85–88, 93–98, 107–15}}</ref>
Concepțiile filosofice indiene importante împărtășite de filosofiile și virtuțile indiene includ:<ref>{{cite book|author=Young|first=William A.|url=https://books.google.com/books?id=GRoqAQAAMAAJ|title=The World's Religions: Worldviews and Contemporary Issues|publisher=Pearson Prentice Hall|year=2005|isbn=978-0-13-183010-3|location=|pages=61–64, 78–79}}</ref><ref>{{cite book|last1=Mittal|first1=Sushil|url=https://books.google.com/books?id=XpxADwAAQBAJ|title=Religions of India: An Introduction|last2=Thursby|first2=Gene|publisher=Taylor & Francis|year=2017|isbn=978-1-134-79193-4|location=|pages=3–5, 15–18, 53–55, 63–67, 85–88, 93–98, 107–15}}</ref>
Linia 109: Linia 109:
* Școlile Sthavira care includ: Sarvāstivāda, Sautrāntika Vibhajyavāda (cunoscut mai târziu ca Teravada în Sri Lanka) și Pudgalavāda.
* Școlile Sthavira care includ: Sarvāstivāda, Sautrāntika Vibhajyavāda (cunoscut mai târziu ca Teravada în Sri Lanka) și Pudgalavāda.
* Școlile Mahāyāna, în principal Madhyamaka, Yogachara, Tathāgatagarbha și Tantra.
* Școlile Mahāyāna, în principal Madhyamaka, Yogachara, Tathāgatagarbha și Tantra.

==== Filosofia hindusă ====
[[File:Raja_Ravi_Varma_-_Sankaracharya.jpg|thumb|[[Adi Shankara]] este unul dintre cei mai frecvent studiați filosofi hinduși.<ref>{{cite book|author=N.V. Isaeva|url=https://books.google.com/books?id=hshaWu0m1D4C|title=Shankara and Indian Philosophy|publisher=State University of New York Press|year=1992|isbn=978-0-7914-1281-7|pages=1–5|oclc=24953669}}</ref><ref>{{cite book|author=John Koller|url=https://www.taylorfrancis.com/books/e/9781136696862/chapters/10.4324%2F9780203813010-17|title=Routledge Companion to Philosophy of Religion|publisher=Routledge|year=2013|isbn=978-1-136-69685-5|editor=Chad Meister and Paul Copan|doi=10.4324/9780203813010-17}}</ref>]]
{{AP|Filosofia hindusă}}
Unele dintre primele texte mistice și filosofice hinduse care au supraviețuit sunt [[Upanișade]]le din perioada Vedică tîrzie (1000-500 î.Hr.). Filosofia indiană este grupată în mod obișnuit pe baza relației lor cu [[Vede]]le și a ideilor conținute în acestea (în special ''Ātman'' și ''Brahman'').<ref name="Sharma1990p1" group="lower-roman">{{cite book|author=Sharma|first=Arvind|url=https://books.google.com/books?id=jKewCwAAQBAJ|title=A Hindu Perspective on the Philosophy of Religion|publisher=Palgrave Macmillan|year=1990|isbn=978-1-349-20797-8|location=|pages=}}

"The attitude towards the existence of God varies within the Hindu religious tradition. This may not be entirely unexpected given the tolerance for doctrinal diversity for which the tradition is known. Thus of the six orthodox systems of Hindu philosophy, only three address the question in some detail. These are the schools of thought known as Nyaya, Yoga and the theistic forms of Vedanta." (pp. 1–2).</ref>

Școlile care se aliniază la gândirea vedică sunt adesea numite tradiții hinduse „ortodoxe” (''āstika'') și sunt clasificate în mod tradițional în șase ''darśanas'': Nyaya, Vaisheshika, Samkhya, Yoga, Mīmāṃsā și Vedanta.<ref>{{cite journal|author=Kesarcodi-Watson|first=Ian|year=1978|title=Hindu Metaphysics and Its Philosophies: Śruti and Darsána|url=|journal=International Philosophical Quarterly|volume=18|issue=4|pages=413–432|doi=10.5840/ipq197818440}}</ref>

Vedele ca sursă de cunoaștere au fost interpretate diferit de aceste șase școli de filosofie hindusă, cu diferite grade de suprapunere. Ele reprezintă o „colecție de puncte de vedere filosofice care împărtășesc o conexiune textuală”, potrivit lui Chadha (2015).<ref>Chadha, M. 2015. The ''Routledge Handbook of Contemporary Philosophy of Religion'', edited by Graham Oppy. London: Routledge, {{ISBN|978-1-84465-831-2}}. pp. 127–28.</ref> Ele reflectă, de asemenea, o toleranță pentru o diversitate de interpretări filosofice în cadrul hinduismului, împărtășind în același timp același fundament.<ref name="Sharma1990p1" group="lower-roman" />

Filosofii hinduși ai celor șase școli ortodoxe au dezvoltat sisteme de epistemologie (''pramana'') și au analizat subiecte precum metafizica, etica, psihologia (''guṇa''), hermeneutica și soteriologia în cadrul cunoștințelor vedice, prezentând în același timp o colecție diversă de interpretări.<ref name="frazierintrop22">{{cite book|last1=Frazier|first1=Jessica|url=https://archive.org/details/continuumcompani00fraz|title=The Continuum companion to Hindu studies|date=2011|publisher=Continuum|isbn=978-0-8264-9966-0|location=London|pages=[https://archive.org/details/continuumcompani00fraz/page/n15 1]–15|url-access=limited}}</ref><ref>Olson, Carl. 2007. ''The Many Colors of Hinduism: A Thematic-historical Introduction''. Rutgers University Press. {{ISBN|978-0-8135-4068-9}}. pp. 101–19.</ref><ref>Eliot Deutsch. 2000. Pp. 245–48 in ''Philosophy of Religion: Indian Philosophy'' 4, edited by R. Perrett. Routledge, {{ISBN|978-0-8153-3611-2}}.</ref><ref>Grimes, John A. ''A Concise Dictionary of Indian Philosophy: Sanskrit Terms Defined in English''. Albany: State University of New York Press. {{ISBN|978-0-7914-3067-5}}. p. 238.</ref> De-a lungul timpului, cele șase școli ortodoxe au condus la ceea ce a fost numit „sinteza hindusă”, după cum este exemplificat în scriptura ''[[Bhagavad Gita]]''.<ref>Alf Hiltebeitel. 2007. "Hinduism." In ''The Religious Traditions of Asia: Religion, History, and Culture'', edited by Joseph Kitagawa. London: Routledge.</ref><ref>Minor, Robert. 1986. ''Modern Indian Interpreters of the Bhagavad Gita''. Albany: State University of New York Press. {{ISBN|978-0-88706-297-1}}. pp. 74–75, 81.</ref><ref>{{cite web|author=Doniger|first=Wendy|year=2018|orig-year=1998|title=Bhagavad Gita|url=https://www.britannica.com/topic/Bhagavadgita|url-status=live|archive-url=|archive-date=|access-date=|website=[[Encyclopædia Britannica]]}}</ref>

Există, de asemenea, alte școli de gândire care sunt privite ca „hinduse”, deși nu neapărat ortodoxe (deoarece pot accepta diferite scripturi ca normative, cum ar fi Shaiva Agamas și Tantra), printre acestea numărându-se diferite școli de șavism, cum ar fi Pashupata, Shaiva Siddhanta, șavism tantric non-dual (Trika, Kaula etc.).<ref>Cowell and Gough (1882, Translators), ''The Sarva-Darsana-Samgraha or Review of the Different Systems of Hindu Philosophy by Madhva Acharya'', Trubner's Oriental Series</ref>

Tradițiile „hinduse” și „ortodoxe” contrastează cu tradițiile „neortodoxe” (''nāstika'', literalmente „cei care resping”). Aceste tradiții resping autoritatea Vedelor și deseori resping concepte și idei majore care sunt larg acceptate de școlile ortodoxe (cum ar fi ''Ātman'', ''Brahman'' și ''Īśvara'').<ref name="bilimoriaastika2" /> Aceste școli neortodoxe includ jainismul (acceptă ''ātman'' dar respinge ''Isvara'', Vedele și ''Brahman''), budismul (respinge toate conceptele ortodoxe cu excepția renașterii și karma), Cārvāka (materialiști care resping renașterea chiar și karma) și Ājīvika (cunoscut pentru doctrina sorții).<ref name="bilimoriaastika2" /><ref name="bhattacarv2">R Bhattacharya (2011), Studies on the Carvaka/Lokayata, Anthem, {{ISBN|978-0-85728-433-4}}, pp. 53, 94, 141–142</ref><ref name="bronkhorst2">Johannes Bronkhorst (2012), Free will and Indian philosophy, Antiquorum Philosophia: An International Journal, Roma Italy, Volume 6, pp. 19–30</ref><ref>James Lochtefeld, "Ajivika", The Illustrated Encyclopedia of Hinduism, Vol. 1: A–M, Rosen Publishing. {{ISBN|978-0-8239-3179-8}}, p. 22</ref><ref>AL Basham (2009), History and Doctrines of the Ajivikas – a Vanished Indian Religion, Motilal Banarsidass, {{ISBN|978-81-208-1204-8}}, Chapter 1</ref><ref group="lower-roman">Wynne, Alexander. 2011. "The ātman and its negation." ''Journal of the International Association of Buddhist Studies'' 33(1–2):103–05. "The denial that a human being possesses a "self" or "soul" is probably the most famous Buddhist teaching. It is certainly its most distinct, as has been pointed out by Gunapala Piyasena Malalasekera: 'In its denial of any real permanent Soul or Self, Buddhism stands alone.' A similar modern Sinhalese perspective has been expressed by Walpola Rahula Thero: 'Buddhism stands unique in the history of human thought in denying the existence of such a Soul, Self or Ātman.' The 'no Self' or 'no soul' doctrine (''anātman''; ''anattan'') is particularly notable for its widespread acceptance and historical endurance. It was a standard belief of virtually all the ancient schools of Indian Buddhism (the notable exception being the Pudgalavādins), and has persisted without change into the modern era.… [B]oth views are mirrored by the modern Theravādin perspective of Mahasi Sayadaw that 'there is no person or soul' and the modern Mahāyāna view of the fourteenth Dalai Lama that '[t]he Buddha taught that ... our belief in an independent self is the root cause of all suffering.'</ref><ref>K. N. Jayatilleke. 2010. ''Early Buddhist Theory of Knowledge'', {{ISBN|978-81-208-0619-1}}. pp. 246–49, note 385 onwards.</ref><ref>Paul Dundas. 2002. ''The Jains'' (2nd ed.). London: Routledge. {{ISBN|978-0-415-26605-5}}. pp. 1–19, 40–44.</ref>

==Note==
==Note==
<references group="lower-roman"/>
<references group="lower-roman"/>

Versiunea de la 24 noiembrie 2020 18:25

Școala din Atena (1509–1511) de Rafael, înfățișați filosofi greci clasici celebri într-un cadru idealizat inspirat de arhitectura greacă veche. În fresca aflată la Vatican apar: Zenon din Kition, Anaximandru, Epicur, Averroes, Pitagora, Arhimede, Xenofon, Socrate, Heraclit, Platon, Aristotel, Diogene, Euclid, Zarathustra și Ptolemeu. În centrul compoziției sunt reprezentați Platon și Aristotel.

Filosofia (din greacă: φιλοσοφία, philosophia, „iubire de înțelepciune”)[1][2][3] este studiul întrebărilor generale și fundamentale, precum cele despre existență, cunoaștere, valori, rațiune, minte și limbaj.[4][5] Astfel de întrebări sunt adesea puse ca probleme [6][7] care trebuie studiate sau rezolvate. Termenul a fost inventat probabil de Pitagora (c. 570 - 495 î.Hr.). Metodele filosofice includ interogarea, discuția critică, argumentul rațional și prezentarea sistematică.[8] Din punct de vedere istoric, filosofia cuprindea toate grupurile de cunoștințe și un practicant era cunoscut ca filosof.[9] De pe vremea filosofului grec Aristotel până în secolul al XIX-lea, „filosofia naturală” cuprindea astronomie, medicină și fizică.[10] De exemplu, Principiile matematice ale filosofiei naturale din 1687 a lui Newton a devenit ulterior clasificată drept carte de fizică.

În secolul al XIX-lea, dezvoltarea universităților moderne de cercetare a condus filosofia academică și alte discipline la profesionalizare și specializare.[11][12] De atunci, diferite domenii de cercetare care au făcut tradițional parte din filosofie au devenit discipline academice separate, cum ar fi psihologia, sociologia, lingvistica și economia.

Astăzi, subdomeniile majore ale filosofiei academice includ metafizica, care se preocupă de natura fundamentală a existenței și a realității; epistemologia, care studiază natura cunoașterii și a credinței; etica, care se referă la valoarea morală; și logica, care studiază regulile inferenței ce permit deducerea concluziilor din premise adevărate.[13][14] Alte subdomenii notabile includ: filosofia științei, filosofia politică, estetică, filosofia limbajului și filosofia minții.

Privire de ansamblu istorică

Într-un sens general, filosofia este asociată cu înțelepciunea, cultura intelectuală și o căutare a cunoașterii. În acest sens, toate culturile și societățile alfabetizate pun întrebări filosofice, cum ar fi „cum să trăim” și „care este natura realității”. Prin urmare, o concepție largă și imparțială a filosofiei găsește o cercetare argumentată în chestiuni precum realitatea, moralitatea și viața în toate civilizațiile lumii.[15]

Filosofia occidentală

Articol principal: Filosofia occidentală.
Bustul lui Socrate în muzeul Vatican
Fișier:Aristoteles der Stagirit.jpg
Statuia lui Aristotel în parcul Aristotel din Stagira

Filosofia occidentală este tradiția filosofică a lumii occidentale, datând de la gânditori presocratici care au fost activi în Grecia secolului al VI-lea î.Hr., precum Thales (c.624 - 546 î.Hr.) și Pitagora (c.570 - 495 î.Hr.) care practicau „iubirea de înțelepciune” (latină: philosophia)[16] și erau numiți și „studenți ai naturii” (physiologoi).

Filosofia occidentală poate fi împărțită în trei epoci:

  1. Antică (greco-romană)
  2. Filosofia medievală (referindu-se la gândirea creștină europeană)
  3. Filosofia modernă (începând cu secolul al XVII-lea)

Epoca antică

În timp ce cunoștințele noastre despre epoca antică încep cu Thales în secolul al VI-lea î.Hr., se știu puține lucruri despre filosofii de dinaintea lui Socrate (cunoscuți în mod obișnuit sub numele de presocratici). Epoca antică a fost dominată de școlile filosofice grecești. Cele mai notabile dintre școlile influențate de învățăturile lui Socrate, au fost: Academia Platonică fondată de Platon și școala peripatetică, fondată de Aristotel.[17] Printre alte tradiții filosofice antice influențate de Socrate se numără: cinismul, cirenaismul, stoicismul și scepticismul academic. Alte două tradiții au fost influențate de contemporanul lui Socrate, Democrit: pironismul și epicureismul. Subiecte importante acoperite de greci au inclus metafizica (cu teorii concurente precum atomismul și monismul), cosmologia, natura vieții bine trăite (eudaimonia), epistemologia și logosul. Odată cu apariția Imperiului roman, filosofia greacă a fost din ce în ce mai discutată în latină de către romani precum Cicero și Seneca (vezi filosofia romană).

Epoca medievală

Filosofia medievală (secolele V-XVI) este perioada care a urmat căderii Imperiului Roman de Apus și a fost dominată de ascensiunea creștinismului și, prin urmare, reflectă preocupările teologice iudeo-creștine, precum și păstrarea unei continuități cu gândirea greco-romană.

Probleme precum existența și natura lui Dumnezeu, natura credinței și a rațiunii, metafizica, problema răului au fost discutate în această perioadă. Printre gânditorii medievali importanți se numără: Sfântul Augustin, Toma de Aquino, Boethius, Anselm și Roger Bacon. Filosofia pentru acești gânditori a fost privită ca un ajutor pentru teologie (ancilla theologiae) și, prin urmare, ei au căutat să își alinieze filosofia cu interpretarea lor a scripturilor sacre.

Această perioadă a cunoscut dezvoltarea scolasticii, o metodă critică a textului dezvoltată în universitățile medievale bazată pe o lectură atentă și disputarea textelor cheie. În perioada Renașterii s-a pus accentul crescând asupra gândirii clasice greco-romane și asupra unui umanism robust.

Epoca modernă

Filosofia modernă timpurie din lumea occidentală începe cu gânditori precum Thomas Hobbes și René Descartes (1596–1650).[18] În urma ascensiunii științelor naturii, filosofia modernă s-a preocupat de dezvoltarea unei fundații laice și raționale pentru cunoaștere și s-a îndepărtat de structurile tradiționale de autoritate precum religia, gândirea scolastică și Biserica. Printre filosofii moderni majori se numără: Spinoza, Leibniz, Locke, Berkeley, Hume și Kant.[i][ii][iii]

Filosofia secolului al XIX-lea (uneori numită filosofie modernă târzie) a fost influențată de mișcarea mai largă din secolul al XVIII-lea numită „Iluminism” și include figuri precum Hegel, o figură cheie în idealismul german, Kierkegaard, care a dezvoltat bazele existențialismului, Nietzsche, un renumit anti-creștin, John Stuart Mill, care a promovat utilitarismul și Karl Marx, care a dezvoltat bazele comunismului.

În secolul al XX-lea a avut loc despărțirea între filosofia analitică și filosofia continentală și s-au dezvoltat tendințele filosofice precum fenomenologia, existențialismul, pozitivismul logic, pragmatismul și turnura lingvistică (vezi Filosofia contemporană).

Filosofia din Orientul Mijlociu

Portretul iranianului Avicenna pe un vas de argint. El a fost unul dintre cei mai influenți filosofi ai Epocii de aur a islamului.
Vezi și: Filosofie islamică.

Regiunile din Cornul abundenței, Iran și Arabia găzduiesc cea mai veche literatură de înțelepciune filosofică cunoscută care astăzi este dominată în cea mai mare parte de cultura islamică.

Literatura de înțelepciune timpurie din Cornul abundenței a fost un gen care urmărea să instruiască oamenii asupra acțiunilor etice, viața practică și virtutea prin povești și proverbe. În Egiptul antic, aceste texte erau cunoscute sub numele de sebayt („învățături”) și sunt esențiale pentru înțelegerea noastră despre filosofia egipteană antică. Astronomia babiloniană a inclus, de asemenea, multe speculații filosofice despre cosmologie, care e posibil să fi influențat grecii antici.

Filosofia evreiască și filosofia creștină sunt tradiții religio-filosofice care s-au dezvoltat atât în Orientul Mijlociu, cât și în Europa, având în comun texte iudaice timpurii (în special Tanakh) și credințe monoteiste. Gânditori evrei, cum ar fi geonimii Academiilor talmudice din Babilonia și Maimonide s-au ocupat cu filosofia greacă și islamică. Mai târziu, filosofia evreiască a intrat sub puternice influențe intelectuale occidentale și a inclus lucrările lui Moses Mendelssohn, care a introdus Haskalah (Iluminismul evreiesc), existențialismul evreiesc și iudaismul reformat.

Filosofia iraniană pre-islamică începe cu opera lui Zoroastru, unul dintre primii promotori ai monoteismului și ai dualismului dintre bine și rău. Acest cosmogonie dualistă a influențat evoluția ulterioară iraniană, cum ar fi maniheismul, mazdakismul și zurvanismul.

După cuceririle musulmane, filosofia islamică timpurie a dezvoltat tradițiile filosofice grecești în noi direcții inovatoare. Această Epoca de aur a islamului a influențat evoluțiile intelectuale europene. Cele două curente principale ale gândirii islamice timpurii sunt Kalam, care se concentrează pe teologia islamică și Falsafa, care se baza pe aristotelianism și neoplatonism. Opera lui Aristotel a fost foarte influentă printre falsafa, cum ar fi al-Kindi (secolul al IX-lea), Avicenna (980 - iunie 1037) și Averroes (secolul al XII-lea). Alții precum Al-Ghazali au fost extrem de critici cu privire la metodele falsafa aristotelică. Gânditorii islamici au dezvoltat, de asemenea, o metodă științifică, medicina experimentală, o teorie a opticii și o filosofie juridică. Ibn Khaldun a fost un gânditor influent în filosofia istoriei.

În Iran, mai multe școli de filosofie islamică au continuat să înflorească după Epoca de Aur și au inclus curente precum filosofia Iluminaționistă, filosofia sufistă și teosofia transcendentă. În secolele al XIX-lea și al XX-lea a apărut și s-a dezvoltat mișcarea Nahda (care înseamnă literalmente „Trezirea”; cunoscută și sub numele de „Renașterea arabă”), care a avut o influență considerabilă asupra filosofiei islamice contemporane.

Filosofia indiană

Filosofia indiană (sanscrită: darśana, lit. „punct de vedere”, „perspectivă”)[19] se referă la diversele tradiții filosofice apărute încă din cele mai vechi timpuri în subcontinentul indian. Jainismul și budismul au luat naștere la sfârșitul perioadei vedice, în timp ce diferite tradiții s-au grupat sub numele de hinduism.

Hindușii clasifică, în general, tradițiile indiene ca fiind ortodoxe (āstika) sau heterodoxe (nāstika), în funcție de faptul dacă acceptă autoritatea Vedelor și teoriile despre brahman („etern”, „cu conștiință”, „ireductibil”)[20] și ātman ( „suflet”, „sine”, „respirație”).[21][22][23] Școlile ortodoxe includ tradițiile de gândire hinduse, în timp ce școlile heterodoxe includ tradițiile budiste și jainiste.[iv] Printre alte școli se numără Ajñana, Ājīvika și Cārvāka care au dispărut de-a lungul istoriei.[24][25]

Concepțiile filosofice indiene importante împărtășite de filosofiile și virtuțile indiene includ:[26][27]

Akalanka, călugăr și filosof jainist din secolul al VIII-lea care a scris lucrări influente despre logica indiană.
  • dhárma („ceea ce susține sau sprijină”);
  • karma (kárman, „act”, „acțiune”, „performanță”);
  • artha („avere”, „proprietate”);[28]
  • kā́ma („dorință”);[29]
  • duḥkha („suferință”);
  • anitya (din anicca, „nepermanență”);
  • dhyāna (sau jhāna; „meditație”);
  • saṃnyāsa („renunțare”), renunțare cu sau fără monahism sau asceză;
  • saṃsāra („trecere” sau „rătăcire”), diferite cicluri de moarte și renaștere;
  • kaivalya („separare”), o stare de mokṣa („eliberare”, „nirvana”) de la renaștere; și
  • ahiṃsā („nonviolență”).

Filosofia jainistă

Filozofia jainistă acceptă conceptul de suflet permanent (jiva) ca unul dintre cele cinci astikaya (categorii eterne, infinite care alcătuiesc substanța existenței). Celelalte patru fiind dhárma, adharma, ākāśa („spațiu”) și pudgala („materie”).

Gândirea jainistă separă complet materia de suflet,[30] cu două subtradiții majore: Digambara și Śvētāmbara, împreună cu mai multe tradiții minore, cum ar fi Terapanthi.[31]

Ascetismul este o virtute monahală majoră în jainism.[32]Textele jainiste precum Tattvartha Sutra afirmă că credința corectă, cunoașterea corectă și conduita corectă sunt calea spre eliberare.[33] Gândirea jainistă susține că toată existența este ciclică, eternă și necreată.[34][35] Tattvartha Sutra este cea mai veche compilatie cunoscută, comprehensivă și autoritativă, a filosofiei jainiste.[36][37]

Filosofia budistă

Articol principal: Filosofia budistă.
Statuie a lui Buddha, muzeul Sarnath (India).

Filosofia budistă începe cu gândirea lui Gautama Buddha (fl. între secolele al VI-lea și al IV-lea î.Hr.) și este păstrată în primele texte budiste. A luat naștere în India și s-a răspândit mai târziu în Asia de Est, Tibet, Asia Centrală și Asia de Sud-Est, dezvoltând diverse tradiții în aceste regiuni. Formele ramurii Mahāyāna sunt tradițiile filosofice budiste dominante în regiunile din Asia de Est precum China, Coreea și Japonia. Formele ramurii Theravāda sunt dominante în țările din Asia de Sud-Est, cum ar fi Sri Lanka, Birmania și Thailanda.

Deoarece ignoranța față de adevărata natură a lucrurilor este considerată una dintre rădăcinile suferinței (dukkha), filosofia budistă este preocupată de epistemologie, metafizică, etică și psihologie. Textele filosofice budiste trebuie de asemenea înțelese în contextul practicilor meditative care ar trebui să producă anumite schimbări cognitive.[38]:8 Printre conceptele cheie inovatoare se numără cele patru adevăruri nobile, dukkha, anicca (impermanență) și anatta (non-sinele).[v][39]

După moartea lui Buddha, diferite grupuri au început să-și sistematizeze principalele învățături, dezvoltând în cele din urmă sisteme filosofice cuprinzătoare numite Abhidharma.[38]:37 În urma școlilor Abhidharma, filosofii Mahāyāna precum Nagarjuna și Vasubandhu au dezvoltat teoriile śūnyatā („goliciunea tuturor fenomenelor”) și vijñapti-matra („numai apariția”), o formă de fenomenologie sau idealism transcendental. Școala Dignāga de pramāṇa („mijloace de cunoaștere”) a promovat o formă sofisticată de logico-epistemologie budistă.

În India au existat numeroase școli, sub-școli și tradiții de filosofie budistă. Potrivit profesorului de filosofie budistă din Oxford, Jan Westerhoff, principalele școli indiene de la 300 î.Hr. până la 1000 d.Hr. erau:[38]:xxiv

  • Tradiția Mahāsāṃghika
  • Școlile Sthavira care includ: Sarvāstivāda, Sautrāntika Vibhajyavāda (cunoscut mai târziu ca Teravada în Sri Lanka) și Pudgalavāda.
  • Școlile Mahāyāna, în principal Madhyamaka, Yogachara, Tathāgatagarbha și Tantra.

Filosofia hindusă

Adi Shankara este unul dintre cei mai frecvent studiați filosofi hinduși.[40][41]
Articol principal: Filosofia hindusă.

Unele dintre primele texte mistice și filosofice hinduse care au supraviețuit sunt Upanișadele din perioada Vedică tîrzie (1000-500 î.Hr.). Filosofia indiană este grupată în mod obișnuit pe baza relației lor cu Vedele și a ideilor conținute în acestea (în special Ātman și Brahman).[vi]

Școlile care se aliniază la gândirea vedică sunt adesea numite tradiții hinduse „ortodoxe” (āstika) și sunt clasificate în mod tradițional în șase darśanas: Nyaya, Vaisheshika, Samkhya, Yoga, Mīmāṃsā și Vedanta.[42]

Vedele ca sursă de cunoaștere au fost interpretate diferit de aceste șase școli de filosofie hindusă, cu diferite grade de suprapunere. Ele reprezintă o „colecție de puncte de vedere filosofice care împărtășesc o conexiune textuală”, potrivit lui Chadha (2015).[43] Ele reflectă, de asemenea, o toleranță pentru o diversitate de interpretări filosofice în cadrul hinduismului, împărtășind în același timp același fundament.[vi]

Filosofii hinduși ai celor șase școli ortodoxe au dezvoltat sisteme de epistemologie (pramana) și au analizat subiecte precum metafizica, etica, psihologia (guṇa), hermeneutica și soteriologia în cadrul cunoștințelor vedice, prezentând în același timp o colecție diversă de interpretări.[44][45][46][47] De-a lungul timpului, cele șase școli ortodoxe au condus la ceea ce a fost numit „sinteza hindusă”, după cum este exemplificat în scriptura Bhagavad Gita.[48][49][50]

Există, de asemenea, alte școli de gândire care sunt privite ca „hinduse”, deși nu neapărat ortodoxe (deoarece pot accepta diferite scripturi ca normative, cum ar fi Shaiva Agamas și Tantra), printre acestea numărându-se diferite școli de șavism, cum ar fi Pashupata, Shaiva Siddhanta, șavism tantric non-dual (Trika, Kaula etc.).[51]

Tradițiile „hinduse” și „ortodoxe” contrastează cu tradițiile „neortodoxe” (nāstika, literalmente „cei care resping”). Aceste tradiții resping autoritatea Vedelor și deseori resping concepte și idei majore care sunt larg acceptate de școlile ortodoxe (cum ar fi Ātman, Brahman și Īśvara).[25] Aceste școli neortodoxe includ jainismul (acceptă ātman dar respinge Isvara, Vedele și Brahman), budismul (respinge toate conceptele ortodoxe cu excepția renașterii și karma), Cārvāka (materialiști care resping renașterea chiar și karma) și Ājīvika (cunoscut pentru doctrina sorții).[25][52][53][54][55][vii][56][57]

Note

  1. ^ Donald Rutherford . 2006. The Cambridge Companion to Early Modern Philosophy. Cambridge: Cambridge University Press. ISBN: 978-0-521-82242-8. "Most often this [period] has been associated with the achievements of a handful of great thinkers: the so-called 'rationalists' (Descartes, Spinoza, Leibniz) and 'empiricists' (Locke, Berkeley, Hume), whose inquiries culminate in Kant's 'Critical philosophy.' These canonical figures have been celebrated for the depth and rigor of their treatments of perennial philosophical questions…" (p. 1).
  2. ^ Steven Nadler. 2008. A Companion to Early Modern Philosophy. John Wiley & Sons. ISBN: 978-0-470-99883-0. "The study of early modern philosophy demands that we pay attention to a wide variety of questions and an expansive pantheon of thinkers: the traditional canonical figures (Descartes, Spinoza, Leibniz, Locke, Berkeley, and Hume), to be sure, but also a large 'supporting cast'…" (p. 2).
  3. ^ Kuklick, Bruce. 1984. "Seven Thinkers and How They Grew: Descartes, Spinoza, Leibniz; Locke, Berkeley, Hume; Kant." In Philosophy in History, edited by Rorty, Schneewind, and Skinner. Cambridge: Cambridge University Press. "Literary, philosophical, and historical studies often rely on a notion of what is canonical. In American philosophy scholars go from Jonathan Edwards to John Dewey; in American literature from James Fenimore Cooper to F. Scott Fitzgerald; in political theory from Plato to Hobbes and Locke.… The texts or authors who fill in the blanks from A to Z in these, and other intellectual traditions, constitute the canon, and there is an accompanying narrative that links text to text or author to author, a 'history of' American literature, economic thought, and so on. The most conventional of such histories are embodied in university courses and the textbooks that accompany them. This essay examines one such course, the History of Modern Philosophy, and the texts that helped to create it. If a philosopher in the United States were asked why the seven people in my title comprise Modern Philosophy, the initial response would be: they were the best, and there are historical and philosophical connections among them." (p. 125).
  4. ^ Potter, Karl (). „A Fresh Classification of India's Philosophical Systems”. Journal of Asian Studies. 21 (1): 25–32. doi:10.2307/2050985.  "Whatever the source of the generally accepted classification of Indian philosophical systems, its six divisions do not appear to most scholars in this field to stem from logic. As a systematic attempt to deal with theoretical problems of metaphysics, logic, epistemology, and related topics, the “six systems” account has several glaring deficiencies. Two of these will be mentioned briefly.… A second deficiency in the “six-system” account is that it only covers orthodox philosophers, i.e., the Hindu schools of thought. From a philosophical standpoint, the views of the Buddhists and Jains are equally important."
  5. ^ Gombrich, Richard (). Theravada Buddhism. Routledge. ISBN 978-1-134-90352-8.  "All phenomenal existence [in Buddhism] is said to have three interlocking characteristics: impermanence, suffering and lack of soul or essence." (p. 47).
  6. ^ a b Sharma, Arvind (). A Hindu Perspective on the Philosophy of Religion. Palgrave Macmillan. ISBN 978-1-349-20797-8.  "The attitude towards the existence of God varies within the Hindu religious tradition. This may not be entirely unexpected given the tolerance for doctrinal diversity for which the tradition is known. Thus of the six orthodox systems of Hindu philosophy, only three address the question in some detail. These are the schools of thought known as Nyaya, Yoga and the theistic forms of Vedanta." (pp. 1–2).
  7. ^ Wynne, Alexander. 2011. "The ātman and its negation." Journal of the International Association of Buddhist Studies 33(1–2):103–05. "The denial that a human being possesses a "self" or "soul" is probably the most famous Buddhist teaching. It is certainly its most distinct, as has been pointed out by Gunapala Piyasena Malalasekera: 'In its denial of any real permanent Soul or Self, Buddhism stands alone.' A similar modern Sinhalese perspective has been expressed by Walpola Rahula Thero: 'Buddhism stands unique in the history of human thought in denying the existence of such a Soul, Self or Ātman.' The 'no Self' or 'no soul' doctrine (anātman; anattan) is particularly notable for its widespread acceptance and historical endurance. It was a standard belief of virtually all the ancient schools of Indian Buddhism (the notable exception being the Pudgalavādins), and has persisted without change into the modern era.… [B]oth views are mirrored by the modern Theravādin perspective of Mahasi Sayadaw that 'there is no person or soul' and the modern Mahāyāna view of the fourteenth Dalai Lama that '[t]he Buddha taught that ... our belief in an independent self is the root cause of all suffering.'

Referințe

  1. ^ „Strong's Greek: 5385. φιλοσοφία (philosophia) -- the love or pursuit of wisdom”. biblehub.com. 
  2. ^ „Online Etymology Dictionary”. Etymonline.com. Accesat în . 
  3. ^ The definition of philosophy is: "1. orig., love of, or the search for, wisdom or knowledge 2. theory or logical analysis of the principles underlying conduct, thought, knowledge, and the nature of the universe". Webster's New World Dictionary (ed. Second College). 
  4. ^ „Philosophy”. Lexico. University of Oxford Press. . Accesat în . 
  5. ^ Sellars, Wilfrid (). Empiricism and the Philosophy of Mind (PDF). Routledge and Kegan Paul Ltd. pp. 1, 40. Arhivat din original (PDF) la . Accesat în . 
  6. ^ Chalmers, David J. (). „Facing up to the problem of consciousness”. Journal of Consciousness Studies. 2 (3): 200, 219. Accesat în . 
  7. ^ Henderson, Leah (). „The problem of induction”. Stanford Encyclopedia of Philosophy. Accesat în . 
  8. ^ Adler, Mortimer J. (). How to Think About the Great Ideas: From the Great Books of Western Civilization. Chicago, Ill.: Open Court. ISBN 978-0-8126-9412-3. 
  9. ^ "The English word "philosophy" is first attested to c. 1300, meaning "knowledge, body of knowledge." Douglas Harper 2020. "philosophy (n.)." Online Etymology Dictionary. Retrieved 8 May 2020.
  10. ^ Lindberg 2007, p. 3.
  11. ^ Shapin, Steven (). The Scientific Revolution (ed. 1st). University Of Chicago Press. ISBN 978-0-226-75021-7. 
  12. ^ Briggle, Robert; Frodeman, Adam (). „When Philosophy Lost Its Way | The Opinionator”. New York Times. Accesat în . 
  13. ^ „Metaphysics”. Merriam-Webster Dictionary. Accesat în . 
  14. ^ „Epistemology”. Merriam-Webster Dictionary. Accesat în . 
  15. ^ Garfield, Jay L; Edelglass, William, ed. (). „Introduction”. The Oxford Handbook of World Philosophy. Oxford University Press. ISBN 9780195328998. 
  16. ^ Hegel, Georg Wilhelm Friedrich; Brown, Robert F. (). Lectures on the History of Philosophy: Greek philosophy. Clarendon Press. p. 33. ISBN 978-0-19-927906-7. 
  17. ^ Process and Reality p. 39
  18. ^ Collinson, Diane. Fifty Major Philosophers, A Reference Guide. p. 125. 
  19. ^ Johnson, W. J. 2009. "darśana." Oxford Reference. From: "darśan(a)." In A Dictionary of Hinduism, edited by W. J. Johnson. Oxford: Oxford University Press. ISBN: 9780191726705. doi:10.1093/acref/9780198610250.001.0001.
  20. ^ "Brahman" (revised ed.). Encyclopædia Britannica 2020 [1998].
  21. ^ "Atman." Encyclopædia Britannica 2014 [1998].
  22. ^ Bowker, John. Oxford Dictionary of World Religions. p. 259.
  23. ^ Doniger, Wendy (). On Hinduism. Oxford University Press. p. 46. ISBN 978-0-19-936008-6. 
  24. ^ Nicholson, Andrew. 2013. Unifying Hinduism: Philosophy and Identity in Indian Intellectual History. New York: Columbia University Press. ISBN: 978-0231149877. pp. 2–5.
  25. ^ a b c Bilimoria, P. 2000. Indian Philosophy, edited by R. Perrett. London: Routledge. ISBN: 978-1135703226. p. 88.
  26. ^ Young, William A. (). The World's Religions: Worldviews and Contemporary Issues. Pearson Prentice Hall. pp. 61–64, 78–79. ISBN 978-0-13-183010-3. 
  27. ^ Mittal, Sushil; Thursby, Gene (). Religions of India: An Introduction. Taylor & Francis. pp. 3–5, 15–18, 53–55, 63–67, 85–88, 93–98, 107–15. ISBN 978-1-134-79193-4. 
  28. ^ "Artha." Encyclopædia Britannica 2016 [1998].
  29. ^ "Kama" (revised ed.). Encyclopædia Britannica 2019 [1998].
  30. ^ „Dravya”. Encyclopædia Britannica. [1998]. 
  31. ^ Paul Dundas (). The Jains. Psychology Press. pp. 2–3, 45–49, 260–261. ISBN 978-0-415-26606-2. 
  32. ^ Dundas, Paul (). The Jains. Psychology Press. pp. 163–74. ISBN 978-0-415-26606-2. 
  33. ^ Shah, Natubhai (). Jainism: The World of Conquerors. Motilal Banarsidass. pp. 90–95. ISBN 978-81-208-1938-2. 
  34. ^ Hemacandra (). The Lives of the Jain Elders. Oxford University Press. pp. 258–60. ISBN 978-0-19-283227-6. 
  35. ^ Tiwari, Kedar Nath (). Comparative Religion. Motilal Banarsidass. pp. 78–83. ISBN 978-81-208-0293-3. 
  36. ^ Jaini, Padmanabh S. () [1979], The Jaina Path of Purification, Motilal Banarsidass, pp. 81–83, ISBN 81-208-1578-5 
  37. ^ Umāsvāti 1994 [c. 2nd – 5th century]. That Which Is: Tattvartha Sutra, translated by N. Tatia. Harper Collins. ISBN: 978-0-06-068985-8. pp. xvii–xviii.
  38. ^ a b c Jan Westerhoff. 2018. The Golden Age of Indian Buddhist Philosophy. Oxford: Oxford University Press.
  39. ^ Buswell Jr., Robert E.; Lopez Jr., Donald S. (). The Princeton Dictionary of Buddhism. Princeton University Press. pp. 42–47. ISBN 978-1-4008-4805-8. 
  40. ^ N.V. Isaeva (). Shankara and Indian Philosophy. State University of New York Press. pp. 1–5. ISBN 978-0-7914-1281-7. OCLC 24953669. 
  41. ^ John Koller (). Chad Meister and Paul Copan, ed. Routledge Companion to Philosophy of Religion. Routledge. doi:10.4324/9780203813010-17. ISBN 978-1-136-69685-5. 
  42. ^ Kesarcodi-Watson, Ian (). „Hindu Metaphysics and Its Philosophies: Śruti and Darsána”. International Philosophical Quarterly. 18 (4): 413–432. doi:10.5840/ipq197818440. 
  43. ^ Chadha, M. 2015. The Routledge Handbook of Contemporary Philosophy of Religion, edited by Graham Oppy. London: Routledge, ISBN: 978-1-84465-831-2. pp. 127–28.
  44. ^ Frazier, Jessica (). The Continuum companion to Hindu studiesAcces gratuit pentru testarea serviciului, necesită altfel abonament. London: Continuum. pp. 1–15. ISBN 978-0-8264-9966-0. 
  45. ^ Olson, Carl. 2007. The Many Colors of Hinduism: A Thematic-historical Introduction. Rutgers University Press. ISBN: 978-0-8135-4068-9. pp. 101–19.
  46. ^ Eliot Deutsch. 2000. Pp. 245–48 in Philosophy of Religion: Indian Philosophy 4, edited by R. Perrett. Routledge, ISBN: 978-0-8153-3611-2.
  47. ^ Grimes, John A. A Concise Dictionary of Indian Philosophy: Sanskrit Terms Defined in English. Albany: State University of New York Press. ISBN: 978-0-7914-3067-5. p. 238.
  48. ^ Alf Hiltebeitel. 2007. "Hinduism." In The Religious Traditions of Asia: Religion, History, and Culture, edited by Joseph Kitagawa. London: Routledge.
  49. ^ Minor, Robert. 1986. Modern Indian Interpreters of the Bhagavad Gita. Albany: State University of New York Press. ISBN: 978-0-88706-297-1. pp. 74–75, 81.
  50. ^ Doniger, Wendy () [1998]. „Bhagavad Gita”. Encyclopædia Britannica. 
  51. ^ Cowell and Gough (1882, Translators), The Sarva-Darsana-Samgraha or Review of the Different Systems of Hindu Philosophy by Madhva Acharya, Trubner's Oriental Series
  52. ^ R Bhattacharya (2011), Studies on the Carvaka/Lokayata, Anthem, ISBN: 978-0-85728-433-4, pp. 53, 94, 141–142
  53. ^ Johannes Bronkhorst (2012), Free will and Indian philosophy, Antiquorum Philosophia: An International Journal, Roma Italy, Volume 6, pp. 19–30
  54. ^ James Lochtefeld, "Ajivika", The Illustrated Encyclopedia of Hinduism, Vol. 1: A–M, Rosen Publishing. ISBN: 978-0-8239-3179-8, p. 22
  55. ^ AL Basham (2009), History and Doctrines of the Ajivikas – a Vanished Indian Religion, Motilal Banarsidass, ISBN: 978-81-208-1204-8, Chapter 1
  56. ^ K. N. Jayatilleke. 2010. Early Buddhist Theory of Knowledge, ISBN: 978-81-208-0619-1. pp. 246–49, note 385 onwards.
  57. ^ Paul Dundas. 2002. The Jains (2nd ed.). London: Routledge. ISBN: 978-0-415-26605-5. pp. 1–19, 40–44.

Vezi și

Bibliografie

Lectură suplimentară

Legături externe

Portal icon Portal Filozofie


v • d • m
Ghid rapid de filozofie
Portal · Categorie · Proiect
Filozofie
Liste
Ramuri
Filozofia
Școli
Vezi și
Referințe: Encyclopedia of Philosophy · Philosophical dictionary · Stanford Encyclopedia of Philosophy · Internet philosophy guide
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Filosofie&oldid=13715538