Maniheism

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Maniheismul a reprezentat una dintre cele mai importante religii practicate în antichitate, în Orientul Mijlociu, în special pe teritoriul Imperiului Persan. Este o teză dualistă, propagată de Manes-Mani (216-277 d.Hr.), filozof persan, care, pretinzând a fi în posesia unor revelaţii secrete, se considera a fi ultimul trimis, întruchiparea fizică a „Paracletului”. Maniheismul susţine dualismul radical ontologic între cele două principii eterne, Binele şi Răul, care se opun, în cursul istoriei, într-o confruntare fără sfârşit. Organizată ca o nouă religie, „religia luminii”, având cărţi, cult şi ierarhie, mişcarea maniheistă a fost obiectul unor represalii şi persecuţii. În sec.IV-V d.Hr. se răspândeşte în China şi în Europa occidentală.

[modifică] Generalităţi

Deşi, în cea mai mare, practicile maniheiste originale, au dispărut astăzi, există totuşi şi în prezent o formă renăscută a acestuia, cunoscută sub denumirea de „Neo-maniheism”. În orice caz, majoritatea menţiunilor scrise de către fondatorul acestui curent religios s-au pierdut odată cu trecerea secolelor. Câţiva învăţaţi au argumentat că anumite influenţe subtile ale Maniheismul s-au infiltrat în doctrinele creştinismului catolic, prin intermediul lui Augustin din Hippo, care, înainte de a fi creştin, fusese maniheist.

Maniheismul a luat naştere în secolul III d.Hr., iar în următoarea mie de ani a cunoscut o vastă arie de răspândire, fiind îmbrăţişat de populaţiile din nordul Africii, până în China. Textele originale au fost redactate limba aramaică. Pe măsură ce curentul se răspândea spre est, textele au început să fie redactate în persana mijlocie, partă, sogdiană, iar în cele din urmă în turcă şi chineză. De asemenea, textele au fost traduse în greacă, coptă şi latină.

Profetul Mani, fondatorul maniheismului, a trăit probabil, între anii 216 şi 277, în cetatea Babilonului din Imperiul Persan. Limba utilizată în Babilion în secolul III dC. era aramaica, care includea trei dialecte distincte: aramaica (limba Talmudului), aramaica mandeană şi aramaica siriacă, aceasta din urmă fiind şi limba vorbită de Mani şi cea în care au fost redactate primele şase scrieri maniheiste, care, din pacate nu s-au păstrat.

Teoreticienii creştinismului timpuriu (sec.3, 4), precum Hippolytus sau Epiphanius, relatează despre o călătorie a lui Scythianus, în jurul anul 50 în India, de unde a adus o doctrină a “celor două principii”. După aceşti autori, Scythianus este considerat ca fiind precursorul profetului Mani. Terebinthus, discipolul lui Scythianus, care se desemna pe sine cu numele de Budha, călătoreşte în Palestina şi Iudeea unde îi întâlneşte pe apostolii lui Isus, după care se stabileşte în cele din urmă în Babilon, transmiţând învăţăturile sale lui Mani, acesta fondând curentul religios ce îi poartă numele.

Mani a fost influenţat de principiile mandeene, el începând să predice de la o vârstă fragedă. Potrivit mărturiilor biografice, Mani a avut în tinereţe revelaţia unui spirit, pe care mai târziu l-a numit geamăn, dublură, îngerul său protector, sau Sinele său divin. Acesta l-a condus spre adevărurile divine, dezvoltate ulterior în maniheism.

[modifică] Doctrina

Cel mai important principiu maniheist este cel al dualităţii. Mani propovăduia că încă de la începuturile creaţiei, au coexistat două naturi opuse – întunericul şi lumina. Pacea şi liniştea erau apanajul luminii, pe când în întuneric existau constante frământări. Universul este rezultatul temporar al unui atac al întunericului asupra luminii, din mixtura cărora luând naştere Spiritul Viu, o emanaţie alcătuită din lumină şi întuneric. Maniheismul a făcut eforturi însemnate pentru a include în sfera proprie, principiile tuturor religiilor cunoscute în epocă. Un element cheie îl reprezintă non-omnipotenţa puterii lui Dumnezeu, negarea perfecţiunii infinite a divinităţii, acesta având o natură duală, compusă din două părţi egale dar opuse (Bine-Rău).

În aceeaşi ordine de idei, în viziunea maniheistă, OMUL este privit ca un nesfârşit câmp de luptă al acestor două principii. Astfel, partea binelui este reprezentată de suflet, format din lumină, şi partea negativă este trupul, compus din pământ negru. Sufletul defineşte persoana, neputând fi corupt.ru-sib:Манихейсво