Metafizica

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Nu confundați cu Metafizică.
„Aristotel”, pictură murală, imaginat de un artist italian baroc

Metafizica este numele uneia din operele esențiale ale metafizicii (ramură a filozofiei), scrisă de gânditorul și filozoful grec Aristotel. Subiectul lucrării se referă la tot ce există, privit prin perspectiva strictă a simplei sale existențe și nu a relativei importanțe pe care acel corp, lucru, obiect, concept, idee, noțiune etc. l-ar avea sau nu.

În această lucrare Aristotel tratează de asemenea diferite aspecte ale cauzalității, existența obiectelor matematice și a lui Dumnezeu.

Originea termenului[modificare | modificare sursă]

Aristotel însuși nu a folosit titlul de „Metafizica” pentru lucrarea sa. Acest titlu a fost folosit inițial de către primul editor al textelor aristotelice, Andronicus din Rhodos.

Cuvântul metafizică este un cuvânt compus. Meta („după”) + physika („cele fizice”) (Meta ta physika) desemnând, în accepțiunea aceluiași Andronicus din Rhodos, faptul că textul în cauză (numit de Aristotel He Prote Philosophia, adică Filosofia Primă) trebuie așezat, în ediție, după tratatele de științe naturale.

Titlu, datare și predecesori[modificare | modificare sursă]

Titlul lucrării, așa cum se cunoaște astăzi, este Τῶν μετὰ τὰ φύσικα, însemnând efectiv „despre lucrurile după fizică/fizicalitatea (lumii)”. Se consideră azi că aceasta ar semnifica o grupare a unei colecții de lucrări pe care editorii ulteriori ai operei lui Aristotel le-ar fi plasat temporal după tratatele gânditorului despre fizicalitatea lumii (vezi Andronicus din Rhodos). O altă interpretare posibilă a titlului ar fi o sugestie la modul în care filozoful emergent ar trebui să studieze această operă, și anume după ce va fi studiat și aprofundat subiecte legate de fizicalitatea lumii, așa cum ar fi mișcarea, repausul, viteza, timpul, viața sub toate aspectele sale etc.

Nefiind singurul care a tratat subiecte asemănătoare, Aristotel scrisese Metafizica cel mai probabil pe când predase la Liceum, cândva între 336 și 323 î.Hr. Filozofi notabili anteriori lui Aristortel, ca Heraclit, dar mai ales Platon — în dialogurile sale târzii (vezi Parmenide (dialog), spre exemplificare) —, vor lua în considerare subiecte foarte asemănătoare, dar nici unul dintre aceștia nu a tratat aceste subiecte vaste atât de nuanțat și sistematic.

În manuscris, primele două părți sunt numerotate cu litera grecească alfa, care însemna și unu. Din moment ce această semnificație creează confuzii, se obișnuiește ca diferitele capitole sau părți ale lucrării să fie denumite de ordinea literelor alfabetului grec. Astfel, capitolul 1 devine alfa, 2 — alfa mic, 3 — beta, 4 gamma, 5 — delta, 6 — epsilon, 7 — zeta, 8 — eta, 9 — theta, 10 — iota, 11 — kappa, 12 — lambda, 13 — miu, 14 — niu, ș.a.m.d.

Problema fundamentală a Metafizicii[modificare | modificare sursă]

Problema fundamentală a Metafizicii o reprezintă teoria ființei (în sensul de „ceea ce are existență” — sensul ontologic), tratată într-un mod fundamental nou. Greșeala predecesorilor, în viziunea lui Aristotel, o reprezintă faptul că nu au ținut cont de multipla semnificație a termenului „ființă”. Tratându-i pe Presocratici, Platon etc., Aristotel observă o problemă care va fi fundamentală în Metafizică. Problema este cea a semnificației multiple a ființei, desemnată prin fraza care va reveni pe întreg parcursul Metafizicii și va structura întregul demers aristotelic — „το ον λεгεΤαι Πολλαχος”: „ființa se enunță în mod multiplu”. Astfel, polisemia termenului το ον modifica în mod fundamental cercetarea Metafizicii. Problema fundamentală a Metafizicii este το ον η ον, adică „ființa în caracterul ei de ființă”. Determinarea multiplă a ființei, în sensul multitudinii semnificațiilor sale, înseamnă că determinarea sensului ființei se va face tot la fel, în mod multiplu. Însă aceasta echivalează cu distrugerea Metafizicii ca știință, echivalează cu eșuarea proiectului aristotelic. De aceea, marea miză a Metafizicii va fi găsirea unui sens unitar al ființei în multitudinea semnificațiilor descoperite.

Aristotel determină patru mari semnificații ale ființei:

  1. „ființa prin accident” (κατα συμβεβεκος)
  2. „ființa ca actualizare sau posibilitate” (ως δυναμις και ενεργεια)
  3. „ființa după forma categoriilor” (κατα τα σκεματα της κατεγοριας)
  4. „ființa ca adevăr”(ως αληθες)

Sensul unitar al ființei se descoperă ca stând tocmai în această multitudine de manifestări ale ființei. În faptul de a fi manifestă ființa își descoperă sensul unitar care este de fapt posibilitate: posibilitatea de a fi înțeleasă în mod diferit.

Legături externe[modificare | modificare sursă]