Pragmatism

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Cuvântul pragmatism provine din termenul vechi grecesc „pragma” care însemna acţiune.Termenul a fost ridicat la rang filozofic în secolul XIX de americanul Charles Sanders Peirce sub numele de „pragmaticism”. Peirce a dezvoltat o concepţie generală asupra adevărului. Această concepţie susţine că nu există idei care sunt adevărate în sine ci numai idei care devin adevărate în cursul acţiunii indivizilor, în măsura în care dau rezultate.Concepţia pragmatică contestă că gândirea ar reflecta realitatea susţinând ideea că gândirea are rostul de a elabora reguli sau mijloace pentru acţiune. În felul acesta pragmatismul identifică obiectul de cunoscut cu procesul cunoaşterii. Cunoaştreala rândul său o consideră mijloc de adaptare animalică a omului la mediu.Pragmatiştii au identificat advărul cu utilul. Concepţia pragmatistă a fost infuenţată de pozitivism şi voluntarism nitzschean şi bergsonism.După Peirce pragmatismul a fost dezvoltat de William James şi de John Dewey care şi-a denumit doctrina instrumentalism.

Pragmatismul se referă la comportamentul uman de a pune deoparte un ideal, pentru a urmări un alt ideal, cu o importanţă mai mică, dar mai uşor de realizat. Calitatea de adevăr a unei opinii sau credinţe constă în statutul ei de regulă de acţiune. Altfel spus, pragmatismul indică ideile adevărate dupa succesul acestora în experienţă. O idee nu este adevarată independent de experienţă, abia aplicarea ei în concret, consecinţele ei benefice în practică îi acordă valoare de adevăr. "Whilliam James - Teoria pragmatistă"