Caravlahi

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Jump to navigation Jump to search

Caravlahi sau Morlaci sunt exonime date în general vlahilor autohtoni din Bosnia și Dalmația. Denumirea provine din limba turcă, în care punctele cardinale se notau cu culori, negrul (cara) simbolizând nordul. Caravlahi înseamnă vlahii de nord.[1][2][3] Turcii deosebeau în acest fel vlahii din Grecia față de cei din Bosnia și Dalmația.[4].

Morlaci

Caravlahii sunt urmașii populației latinofone din fostul Imperiu Roman de Răsărit[5] care au fost slavizați după invazia slavilor și apoi unii islamizați după ocupația turcească.

Istorie[modificare | modificare sursă]

Femei morlace de lângă Spalato/Split

Majoritatea caravlahilor din Bosnia sunt slavizați și islamizați și nu mai vorbesc limba română.[6] Vlahii din Dalmația sunt slavizați dar nu sunt islamizați și au primit numele de morlaci din partea italienilor dalmațieni prin traducerea cuvântului caravlah în greacă și apoi italiană: maurovlah/morovlah/morlacchi. În decursul timpului cuvântul caravlah a mai fost tradus în diverse forme: vlahii negri, nigri latini etc.

Caravlahii au mai fost mentionați și într-o copie din secolul al XVII-lea a unei cronici anonime pierdute din Diocleea, datată nesigur (Cronica preotului din Diocleea/Chronicle of the Priest of Dioclea). Slavii din zonă îi denumeau pe morlaci vlaski și rumanski. În secolul al XVIII-lea naturalistul italian Alberto Fortis a descoperit obiceiul lor de a cânta poeme de dragoste (balada Hasanaginica).

În primele decenii ale secolului XIX, se mai vorbea limba vlahilor sau morlacilor de odinioară și pe insula Veglia (acum insula Krk din Croația)[7], din care s-au mai păstrat câteva texte[8]

Procesul de desnaționalizare a morlacilor și de asimilare în mediul slav răzbate din transformarea sensului cuvintelor vlahi și morlaci, care, din a doua jumătate a secolului XVI, nu mai desemnează naționalitatea unei populații, ci își schimbă înțelesul. Anumite familii sârbești (probabil vlahi slavizați) treceau drept vlahi, deoarece termenul nu mai însemna naționalitatea, ci modul de viață seminomad, opus celui de agricultor. In Dalmația, vlah înseamnă țăran; același sens, de țăran slav îl are și cuvântul morlac, până în sec. al XIX-lea. Dar și orășenilor de origine romanică din Dalmația li se spune de către populația slavă vlasi. Până astăzi, mahomedanii din Bosnia îi numesc vlahi pe creștini, mai ales pe țăranii creștini, iar croații catolici îi numeau vlahi pe sârbii ortodocși refugiați în Croația și Slavonia[9]

La recensământul din anul 1991 din Croația, doar 22 de oameni s-au declarat morlaci, iar în prezent numărul lor este sub zece.

Confuzia cu țiganii fugiți din robie[modificare | modificare sursă]

În secolele XVI-XVII a avut loc o migrație (fugă din robie) a băieșilor robi din zona auriferă a Transilvaniei spre Serbia, Croația, Ungaria și Bosnia,[10][11] unde și-au continuat ocupația legată de aur, la care au adăugat ulterior prelucrarea lemnului în ustensile de gospodărie. În Serbia de vest, Emil Petrovici a găsit în 1938 „țigani românizați” pe care i-a identificat după grai ca veniți din Muntenia.[12]

În Bosnia, unii robi transfugi se autoidentifică în general fie drept caravlahi, fie drept sârbi (pe baza religiei ortodoxe comune cu sârbii), fie drept români (pe baza limbii materne).[13] Respingerea identității rome are ca motiv neexprimat și dorința de a nu face parte dintr-un grup uman în general desconsiderat de majoritari și de alte minorități[14]

Monumentele funerare ale vlahilor din Bosnia și Herțegovina[modificare | modificare sursă]

Vlahi (aromâni) cu fustanela lor tradițională pe pietrele funerare de la Radimlja

O parte din vlahii din Bosnia, care s-au îmbogățit în urma comerțului cu produse rezultate din activitățile pastorale dar și din cărăușie, și-au ridicat monumente funerare deosebite în descursul secolelor XI-XV.

Transhumanța vlahilor în Balcanii de Vest și câteva necropole vlahe (stecci). Hartă adaptată[15]

Monumentele au fost construite mai ales în sudul Bosniei în Herțegovina, în nordul Muntenegrului și în câteva sate din Serbia și Croația de la granița cu Bosnia. În aceste spații, în evul mediu, vlahii au participat activ la făurirea principatelor Zeta și Hum (Zachlumia).[16] Monumentele se numesc stećci, și majoritatea nu au inscripții ci doar decorații și bazoreliefuri.[17][18] Deși nu sunt exclusiv create de vlahi, aceștia sunt identificați ca fiind autorii monumentelor.[19][20] Slavizarea vlahilor din Bosnia era deja incheiată în secolele menționate și începuse un proces de islamizare cauzat de ocupația turcească.

Monumentele funerare (stećci) sunt incluse în Patrimoniul Mondial UNESCO din 2016. Sunt clasificate astfel circa 4,000 monumente funerare în 28 necropole – din care 22 în Bosnia și Herțegovina, 3 în Muntenegru, 2 în Croația și 3 în Serbia.[21]

Galerie de monumente vlahe[modificare | modificare sursă]

Originea vlahă este atestată de numeroși cercetători[22][23][24][25][26][27][28][29]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Cicerone Poghirc, Romanizarea lingvistică și culturală în Balcani. In: Aromânii, istorie, limbă, destin. Coord. Neagu Giuvara, București, Editura Humanitas, 2012, p.17, ISBN 978-973-50-3460-3
  2. ^ Cicerone Poghirc (1989). Romanisation linguistique et culturelle dans les Balkans. Survivance et évolution. In: Les Aroumains. Paris: Publication Langues'O,INALCO. p. 23.
  3. ^ Ela Cosma (2008). Vlahii Negri. In: Silviu Dragomir despre identitatea morlacilor. Cluj Napoca: Editura Universității din Oradea. p. 124
  4. ^ Ela Cosma (2008). Vlahii Negri. In: Silviu Dragomir despre identitatea morlacilor. Cluj Napoca: Editura Universității din Oradea. p. 114
  5. ^ Stanko Guldescu, The Croatian-Slavonian Kingdom: 1526-1792, Walter de Gruyter GmbH & Co KG, 1970, p.67, isbn 9783110881622
  6. ^ John V. A. Fine, The Late Medieval Balkans: A Critical Survey from the Late Twelfth Century, University of Michigan Press, 1994 p.19
  7. ^ Mužić, Ivan (2010). Vlasi u starijoj hrvatskoj historiografiji (PDF) (in Croatian). Split: Muzej hrvatskih arheoloških spomenika. p.73, ISBN 978-953-6803-25-5.
  8. ^ Silviu Dragomir, Vlahii și morlacii. Studiu din istoria românismului balcanic, Ed. Imprimeria Bornemisa, 1924, p.64
  9. ^ Silviu Dragomir, Vlahii și morlacii. Studiu din istoria românismului balcanic, Ed. Imprimeria Bornemisa, 1924, p.82-91
  10. ^ Calotă, Ion, Elemente sud-dunărene în graiul rudarilor din Oltenia, Dacoromania, serie nouă, II, 1996-1997, Cluj-Napoca, pp. 47–51
  11. ^ Đorđević, Tihomir R., Vlaški Cigani u Srbiji (Țiganii valahi în Serbia), Srpski književni glasnik, vol. XXVII, 1911, Belgrad, pp. 509–518, 604-614
  12. ^ Petrovici, Emil, „Românii” din Serbia occidentală, Dacoromania – Buletinul „Muzeului limbii romane”, vol. IX, 1938, pp. 224–236
  13. ^ Stanković, Andrea, Construirea identității etnice a caravlahilor din Bosnia și Herțegovina, Piramida, pp. 42–48
  14. ^ Achim, Viorel, Țiganii în istoria României, București, Editura Enciclopedică, 1998, p.173
  15. ^ Anca & N.S. Tanașoca, Unitate romanică și diversitate balcanică, Editura Fundației Pro, 2004
  16. ^ John V. A. Fine, The Late Medieval Balkans: A Critical Survey from the Late Twelfth Century, University of Michigan Press, 1994 p.19-21
  17. ^ A. P.Vlasto, The entry of the Slavs into Christendom, Cambridge, University Press, 1970, p.234, ISBN 978-0-521-07459-9
  18. ^ Lovrenović, Dubravko, Stećci: Bosansko i humsko mramorje srednjeg vijeka [Stećci: Bosnian and Hum marbles from Middle Age] (in Croatian). Ljevak. 2013, p.59, ISBN 9789533035468
  19. ^ Marian Wenzel, Bosnian and Herzegovinian Tombstobes-Who Made Them and Why?" Sudost-Forschungen 21(1962): 102-143
  20. ^ Kurtović, Esad (). „Vlasi i stećci” [Vlahii și stećci]. Radovi (în bosniacă). Sarajevo: Filozofski fakultet (16): 79–88. 
  21. ^ „Stećci Medieval Tombstones Graveyards - UNESCO World Heritage Centre”, Whc.unesco.org, accesat în  
  22. ^ Marian Wenzel, Bosnian and Herzegovinian Tombstobes-Who Made Them and Why?" Sudost-Forschungen 21(1962): 102-143
  23. ^ John V. A. Fine,, The Late Medieval Balkans: A Critical Survey from the Late Twelfth Century, University of Michigan Press, 1994, p.19
  24. ^ Lovrenovic, Dubravko (2013). Stecci: Bosansko i humsko mramorje srednjeg vijeka [Stecci: Bosnian and Hum marbles from Middle Age] (in Croatian). Ljevak. ISBN 9789533035468. pages 52, 72, 176, 307.
  25. ^ Cebotarev, Andrej (1996). "Review of Stecci and Vlachs: Stecci and Vlach migrations in the 14th and 15th century in Dalmatia and Southwestern Bosnia". Povijesni prilozi [Historical Contributions] (in Croatian). Zagreb: Croatian Institute of History. 14 (14) page 322
  26. ^ Miloševic, Ante (1991). Stecci i Vlasi: Stecci i vlaške migracije 14. i 15. stoljeca u Dalmaciji i jugozapadnoj Bosni [Stecci and Vlachs: Stecci and Vlach migrations in the 14th and 15th century in Dalmatia and Southwestern Bosnia] (in Croatian). Split: Regionalni zavod za zaštitu spomenika kulture. p. 8
  27. ^ Kurtovic, Esad (2013). "Vlasi i stecci" [Vlachs and stecci]. Radovi (in Bosnian). Sarajevo: Filozofski fakultet.
  28. ^ Kurtovic, Esad (2015). "Vlasi Drobnjaci i stecci (Crtica o Nikoli Raškovicu i njegovim nasljednicima)" [Drobnjaci Vlachs and stecci (A remark about Nikola Raškovic and his heiress)]. Godišnjak (in Bosnian). Sarajevo: ANUBiH (44): 303–316.
  29. ^ Benac, Alojz (1967). Stecci. Mala istoria umetnosti Jugoslavija (Serbian), Paperback

Legaturi externe[modificare | modificare sursă]

Vlahii (Caravlahii) în ultimul recensământ

(Vahii din Dalmatia)