Romanii populare

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
* Roșu: câteva din Romaniile populare menționate în sursele anteriare sec. XI sau atestate toponimic. * Walha, Vlahia moravă, Bogdano-Vlahia, Ungro-Vlahia: denumirile medievale ale unor popoare sau state romanice mai tardive.
Româniile populare din Ardeal (roz), Maramureş (albastru), Sătmar (verde), Sălaj, Bihor, Zărand (galben) şi Banat (violet)

Romaniile populare (uneori desemnate ca Românii populare când se referă numai la așezările românilor) sunt comunitățile romanofone medievale, rămase fără acoperire politică după retragerea sau prăbușirea Imperiului Roman pe teritoriul unde locuiau (în general păduros sau muntos, și situat la marginea imperiului, în contact direct cu Barbaricum).

Etimologie[modificare | modificare sursă]

Romanii populare este o apelație științifică datorată istoricului Nicolae Iorga, dar așezările respective erau denumite de proprii locuitori terrae sau țări, iar de popoarele sau puterile vecine : Wallons, Walha, Gallo, Welschen sau Walachen, Volochi, Vlahi.

Aceste denumiri străine au aceeași etimologie ca și numele de Wales (în Marea Britanie), Walcheren (în Olanda), Valonia (în Belgia) și numeroasele toponime de tip "Welch", "Walsch", "Walchen" înșiruite de-a lungul vechii limite dintre arealul limbilor germanice și cel al limbilor romanice, în Alpi. Este vorba de cuvântul germanic walah sau walh, însemnând "străin", "ne-german", și care, la rândul lui, provine din numele poporului celtic al Volcilor (Volcae în latină), întâlnit de Teutoni în decursul campaniilor lor de jaf în Galia, în anii 110-100 î.e.n. Expansiunea ulterioară a germanicilor în Europa, în secolele II - IV, în contact cu slavii și cu celelate popoare migratoare, a răspândit acest etnonim de walah în Europa centrală și orientală (pentru populațiile romanice). Trecând în alte limbi, walah a luat diferite forme : vlah, vlahos, vlas, voloh, wloh, olah, iflak... trecând ulterior și în limbile occidentale : valacchi, velaci, valaques, valacos, wallachians. După R. Rohlfs[1], germanicul "Walh" a dat deasemenea, în limbile romanice occidentale, Galles (pour Wales), Wallon și Wallonie, țara Gallo și Gaule ("Galia" în franceză: în această limbă wa inițial urmat de alh evoluează în ga (Wardan = garder: a păstra, Waidanjan = gagner: a câștiga) și aule (Salh = saule: salcie). Gaule, așadar, nu vine din latina Gallia (care în franceza modernă ar fi evoluat în Geaille deoarece ga inițial urmat de li antevocal evoluează în ja sau gea, ca în Galbinum = jaune: galben, Gaiium = geai: gaiță, Gabatam = jatte: strachină, Alium = ail: usturoi, Filiam = fille: fată sau fiică).

O părere originală a avut filologul român Ilie Gherghel, care după compararea documentelor istorice apărute în Imperiul Roman de Răsărit a sugerat o origine romano-bizantină a cuvântului “valah”. Argumentația sa se bazează în special pe scrierile lui Genesios și pe Lexiconul Suidas. Conform acestei opinii, cuvântul valah a apărut prima dată în Imperiul Roman de Răsărit și s-a răspândit în lumea germanică și slavă prin intermediul vikingilor care au intrat in contact cu Imperiul Roman de Răsărit[2]

Definirea Romaniilor (Vlahiilor)[modificare | modificare sursă]

În sensul larg, european, o Romanie populară este orice comunitate romanofonă (latinofonă) apărută prin auto-organizarea populațiilor romanice, rămase fără ocrotire statală în fața năvălitorilor veniți din Barbaricum. În sens restrîns (cazul românesc), în spațiul dunărean-carpatic, este vorba de comunități latinofone (romanice) din Dacia sau de la sud de Dunăre, care începând cu retragerea romanilor din Dacia, și declanșarea migrației triburilor nomade germanice și asiatice, au fost nevoite să reziste distrugerii sau asimilării de către năvălitori, reușind să ajungă în Evul Mediu timpuriu să realizeze primele mici formațiuni statale (vlahii, valahii în slavonă). Odată cu instalarea și organizarea populațiilor slave în Balcani, s-a consacrat, prin intermediul limbii slavone, privitor la populațiile romaniilor, atât din nordul cât și din sudul Dunării, definiția de vlahi (valahi, blahi), iar comunitățile lor organizate (romanii populare) au fost definite drept vlahii (valahii).

În Europa, au existat (unele dăinuiesc până azi sub formă de toponime) zeci de Romanii populare, de la marea Nordului (insula, azi olandeză, Walcheren) la marea Neagră (țările române), trecând prin Belgia (Valonia în Ardennes), Franța (Welschii din munții Vosges) și munții Alpi (unde numeroasele toponime cu Walchen le atestează și unde mai dăinuiește până azi Limba romanșă)[3].

În sensul restrâns, privitor la istoria Românilor, Româniile populare se referă cu precădere la țările și cnezatele cârmuite conform „legii strămoșești” (λеџѩ стръмошѩскѣ, în maghiară „Vlach jog”, în latină „Jus valachicum”), locuite de strămoșii din Evul Mediu timpuriu ai Românilor și Aromânilor. Contopirea acestor cnezate a dus la formarea statelor medievale românești.

Istorie[modificare | modificare sursă]

Romaniile populare europene au apărut în majoritatea lor, în Evul Mediu timpuriu, ca obști rurale creștine, ce căutau să-și ocrotească resursele fie ferindu-se de contacte cu năvălitorii (de exemplu, ascunzându-se în adâncul munților sau pădurilor), fie plătind dări popoarelor migratoare care treceau în zonă (în general, germanice sau slave). Cu timpul, pe măsură ce statele europene medievale se închegau, "Romaniile populare" au fost fie integrate acestor state (mai ales în Europa de Apus), fie absorbite de năvălitori migratori prădalnici (prin germanizare, în Alpi, cu excepția Romanșilor, sau prin slavizare în Balcani), fie au supraviețuit, contopindu-se și formând principate mai mari (cazul voievodatelor românești)[3].

Româniile (romaniile) populare din istoria Românilor pot fi identificate, în mod probabil dacă nu cert, prin următoarele denumiri :

Toponime[modificare | modificare sursă]

Mențiuni istorice[modificare | modificare sursă]

  • Vlahia Mare (Megali Valacheia) menționată de autorii bizantini în Tesalia;
  • Vlahia Mică menționată de autorii bizantini în Acarnania;
  • Vlahia Albă menționată de autorii bizantini în Moesia, de-a lungul Dunării de jos;
  • Vlahia Neagră sau Morlahia menționată de autorii medievali în Dalmația și sudul Bosniei;
  • Vlahia de la Srem menționată de autorii medievali pe râul Sava;
  • Vlahia de la Onut menționată la 1150 la Nistru, nu departe de Hotin, ca vecină a cnezatului Galiției[5]
  • Vlahia moravă (Valašký) – în munții Beskizi din nord-estul Cehiei.

Mulți autori[6] includ în această listă cnezatele menționate pe teritoriul viitoareler voievodate românești înainte de întemeierea acestora : Maramureșul și formațiunile, poate fictive, ale lui Ahtum, Gelu, Glad și Menumorut din Transilvania; Onut, Strășineț, Baia, Bârlad, Hansca în Moldova ; Ioan, Farcaș, Seneslau sau Litovoi în Țara Românească; jupânul Dimitrie, Balica și Dobrotici în Dobrogea (aceștia din urmă, revendicați și de istoricii bulgari).

Aceste formațiuni, a căror identitate ca Romanii populare poate fi (și este) discutată, dispar treptat în secolele XI-XIV, fiind, la nord de Dunăre, înlocuite prin voievodatele istorice numite tradițional Țările Române, denumire care se referă la populația majoritară mai degrabă decât la structura de stat (maghiară în Transilvania) :

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Dictionnaire étymologique P.U.F., Paris, 1950
  2. ^ Ilie Gherghel, Câteva considerațiuni la cuprinsul noțiunii cuvântului "Vlach", București: Convorbiri Literare, 1920, p. 4-8
  3. ^ a b Nicolae Iorga, Teodor Capidan, C. Giurescu : Istoria Românilor
  4. ^ Alexandru Filipașcu, Univ. Cluj, 1940
  5. ^ Din anul de la Domnul Isus Christos 1150, în cea mai apropiată Sâmbătă de la Sf. Ioan Botezătorul, se odihnește aici nobilul domn Ioan ducele Vlahiei de Onads scrie pe o icoană de la Lviv, menționată de Nicolae Iorga în Momente istorice, Cultura națională, București, 1927 ("Într-o biserică de lângă Liov, există sau exista o icoană dăruită de Ioan ducele Vlahilor de la Onut la 1150. Inscripția este din 1689, copiată după una mai veche de la 1150, și menționa: Din anul de la Domnul Isus Christos 1150, în cea mai apropiată Sâmbătă de la Sf. Ioan Botezătorul, se odihnește nobilul domn Ioan de Onads ducele Vlahiei" : Iorga presupune că acest duce Ioan de la Onut a putut conduce un mic cnezat local, vasal al cneazului Galiției, și s-ar fi putut refugia la Liov în urma năvălirii Comanilor) și de Ferdinand Lot în Invaziile Barbare.
  6. ^ A.D. Xenopol, Istoria Românilor din Dacia Traiană, Nicolae Iorga, Teodor Capidan, C. Giurescu : Istoria Românilor, Petre Ș. Năsturel – în Studii și Materiale de Istorie Medie, vol. XVI, 1998