Istoria vlahilor de la sud de Dunăre

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Vlahii, în sensul strict actual, sunt populațiile romanice care se găsesc în Grecia, Bulgaria, Albania și Macedonia, vorbind limbi (Aromâna, megleno-româna) înrudite îndeaproape cu limba română vorbită de vlahii (românii) de la nord de Dunăre.

În sensul larg și anterior secolului XX, denominativul Vlahi („Βλαχοι” (Vlahi) în grecește, „Volohy” în rusă, „Wołochy” în poloneză, „Olah” în maghiară, „Walachen” în nemțește, „Vlachs” în engleză, „Valaques” în franceză) a desemnat toți vorbitorii limbilor romanice orientale, la nord sau la sud de Dunăre.

În acest articol se discută doar istoria populațiilor romanice de la sud de Dunăre (cu excepția Dobrogei). Pentru populațiile romanice de la nord și din Dobrogea, vezi Istoria României.

Origini[modificare | modificare sursă]

Vlahii au fost și sunt populațiile romanizate de origine dacică, tracică, ilirică sau greacă din Peninsula Balcanică. Locul de origine este greu de determinat, deoarece, fiind în mare parte negustori și ciobani, erau mereu în căutare de noi locuri pentru comerț sau pentru pășuni mai fertile, practicând transhumanța, astfel că minorități se găsesc în aproape toată întinderea peninsulei balcanice. În baza mai multor indicii de ordin lingvistic, originea este presupusă a fi fost în teritoriul de romanizare situat la nord de Munții Balcani, limita meridională propusă de savanții Petar Skok și Konstantin Jireček. Vezi Originea românilor pentru amănunte despre aceast subiect.

Colonizarea cu populații romanice și romanizarea populațiilor locale au început odată ce teritoriile balcanice au devenit provincii romane. Inițial, populația romanică era concentrată castre și în orașe, numite colonii, dar, după un timp, alocarea parcelelor de pământ arabil veteranilor (la originea cuvântului românesc „bătrân”) i-a răspândit pe aceștia în „villae” (gospodării familiale) rurale, ca ulterior, în Antichitatea târzie, împărțirea imperiului și valurile de popoare migratoare, să fi provocat regruparea populației în „fossatele” (localități întărite) din „sapos” (hinterlandul de dealuri și munți, mai ușor de apărat, si ulterior denumit de Slavi „posade”.

Denumirea „vlahi” („Βλαχοι”, „Власи”) a fost folosită de greci și de slavi, fiind preluată de la germanici care o folosiseră anterior (sub vorma Walh) pentru a desemna celții și romanicii, inițial însemnând „străin”. Cuvântul Walh stă și la originea cuvintelor Valonia și Wales), dar mai apoi a fost folosit doar pentru a desemna popoarele romanice („Olasz” în maghiară și „Włochy” în poloneză înseamnă Italia).

Ilie Gherghel, a scris un studiu despre cuvântul „Vlahi” unde a demonstrat o origine romano-bizantină a cuvântului “vlah”. Demonstrația se bazează în special pe scrierile lui Genesios și pe Lexiconul Suidas. Conform acestei opinii, cuvântul vlah a apărut prima dată în Imperiul Roman de Răsărit și s-a răspândit în lumea germanică și slavă prin intermediul vikingilor care au intrat în contact cu Imperiul Roman de Răsărit[1]

Imperiul Bizantin[modificare | modificare sursă]

La scurt timp după împărțirea Imperiului Roman, în Imperiul Bizantin, limba oficială a devenit greaca, iar în imperiu există puține înregistrări scrise despre alte limbi, iar pentru limba proto-română și limba albaneză sunt dovezi că acestea existau, dar prea puține date relative la întinderea zonei de răspândire.

Se pot găsi urme ale proto-românilor în numele de origine latină ale unor toponime din secolul V, printre care Skeptekasas („Șapte case”), Burgulatu (Cetate lată), Lupofantana („Fântâna lupului”), Gemellomuntes („Munții gemeni”)[2].

Prima menționare în scris a unor cuvinte din latina vulgară autohtonă în Peninsula Balcanică apare, potrivit unei cronici bizantine, în 586, în timpul unei campanii militare împotriva avarilor, în estul Balcanilor. Atunci, când încărcătura de pe un măgar căzu, cineva a strigat în limba sa maternă: Torna, torna, fratre![3][4][5].

Într-un studiu despre cuvântul „Vlahi” , Ilie Gherghel a arătat că denumirea cartierului Blachernae (Vlaherne) din Constantinopol vine de la vlahi și datează aproximativ din secolul al VI-lea; vlahii au avut o colonie lângă capitală[6].

În lucrarea sa Strategikon din 602, împăratul Maurikios (Mauriciu) îi numește „romani” pe unii indivizi refugiați în Imperiul Bizantin din teritorii nord-dunărene și care aveau funcția de călăuze în cadrul armatei bizantine.[7] Unii oșteni romanici din oastea bizantină foloseau cuvinte din limba lor maternă, de exemplu „clisura”, „sculca” etc.[8]

Începând cu anul 814 slavii sudici, care erau păgâni la acea dată, au dezlănțuit persecutarea creștinilor, afectând probabil și spațiul creștin românesc[9] Persecuția va înceta după creștinarea slavilor sudici.

Genesios se referă la geți (probabil vlahi) în legătură cu participanții la răscoala lui Toma Slavul împotriva împăratului Mihail al II-lea, din anul 821 [10], [11]

Însemnarea de la Mănăstirea Kastamonitu din sec. al VIII-lea atestă blachorichinos-i din jurul Salonicului. Constantin al VII-lea Porfirogenetul, împărat din sec. al X-lea, face distincția între romei, populația greacă, și romani, adică populația vorbitoare a unor dialecte neoromanice din Imperiul Bizantin.

Istoricul grec Lambros a găsit un document la Muntele Athos în care se afirma că Moravii, Sârbii, Vlahii și Slavii din Iliria au fost botezați în timpul Imparatului Mihail al III-lea în anul 867.[12][13]

Vasile Bulgaroctonul îi menționează pe vlahi într-un „hrisov”[14] din 980 în contextul Vlăhiilor din Peninsula Balcanică. Despre aceasta relatează cronicarul bizantin Kekaumenos (sec. XI).[15]

Istoricul Brezeanu consemnează că prima mențiune bizantină a românilor nord-dunăreni sub etnonimul de daci a apărut în Lexiconul Suidas din secolul al X-lea. Lexiconul conține un pasaj: "dacii, care acum se numesc pecenegi" ce se referă la realitățile etno-politice nord-dunărene.[16]

Ioan Skylițes, a cărui scriere, datând din sec. XI, este inserată în cronograful lui Ghiorghios Kedrenos, tot din sec. XI, relatează că David, unul dintre frații lui Samuil, împărat la acea vreme, a fost ucis în anul 976 între Castoria și Prespa, în locul numit Kaloi drues („Stejarii frumoși”) de către vlahii hoditai („chervănari”, „cărăuși”)[17].

Într-un alt pasaj, Kedrenos[18] menționează o formațiune politică străromânească cu centrul la Constanteia (poate Constanța) având mai multe localități întărite, în subordinea cetății Durostorum (Dârstor sau Silistra), formațiune supranumită de Nicolae IorgaVlașca din Drâstor”.

Nume romanice se întâlnesc în Balcani printre hanii primului stat (proto)bulgar[19] de la Dunăre: Sabinus (sau Sabenos) (765-767) și Paganus (la putere în 767-768).[20] Paganus a fost probabil o latinizare a numelui Bayan sau Boyan.[21]

Vlahii sunt pomeniți pentru prima dată într-o cronică italiană, Annales barenses/Annales Lupi Protospatharii, în legătură cu participarea acestora în anul 1027 în armata împăratului Vasile al II-lea în campania din Italia[22]

În 1066, are loc în Tesalia o mare răscoală a vlahilor condusă de Berivoi, Niculiță și Slavotă, în urma căreia vlahii obțin privilegii economice și militare.

La victoria împăratului Alexios I Comnenul împotriva cumanilor, la Lebunion în Tracia, în 29 aprilie 1091 un rol deosebit l-au jucat oștenii vlahi din care era formată armata sa, oșteni recrutați din părțile Vardarului și Strumei, din Macedonia. Același împărat Alexios I apelează la ajutorul lui Pudilă, un fruntaș vlah, pentru a opri năvălirea cumană din 1094. Toate acestea pregătesc răscoala de proporții a vlahilor din 1186-1187, conduși de Petru și Asan[23], în urma căreia a luat ființă al II-lea stat bulgar. În Alexiada, Ana Comnena face referire la vlahi dar și la „daci” (probabil a avut două surse); autoarea precizează că dacii locuiesc pe pantele de nord ale munților Haemus (Hercinici în unele traduceri) iar macedonenii pe pantele de sud. Identificarea cu vlahii (românii) este clară în acest paragraf[24]

Foucher de Chartres a menționat participarea românilor la Prima cruciadă din 1095 utilizând denumirea de daci. A mai menționat și că Petre sihastrul (Pierre l'Ermite) și cavalerii din Lorena au trecut prin "țara ungurilor". Chartres face astfel distincție între daci si unguri.[25]

În cronicile arabe din secolul al XIII-lea, în loc de regatul Bulgar era mentionată Valahia, cu indicarea precisa a coordonatelor geografice arabe și cu specificarea faptului că Valahia se numea in arabă "al-Awalak" iar locuitorii "ulaqut" sau "ulagh".[26]

În secolul al XIII-lea bizantinii încă mai foloseau termenul de daci pentru români. Manuel Holobolos a scris despre "pământul nemărginit al dacilor"[27]

Imperiul vlahilor și bulgarilor[modificare | modificare sursă]

În anul 1185 este cucerită cetatea Salonic de către normanzii din Sicilia. Eustathios pomenește printre apărătorii Salonicului pe bulgari, dar există discuții că sub această denumire ar fi vlahii (românii) din Balcani[28]

Tot în 1185, trei frați vlahi: Petru, Asan și Caloian, au cerut împăratului Isaac al II-lea Anghelos, dreptul de a primi ca soldă o parte din impozitele locale (pronoia). Refuzul si jignirile împăratului au dus la o revoltă în Bulgaria împotriva Imperiului Bizantin. Conducătorul noului stat a fost Țarul Petru al II-lea. Anul următor, bizantinii vor fi forțați să recunoască independența noului „Țarat al bulgarilor, vlahilor și grecilor” cu capitala la Târnovo, care avea controlul asupra regiunii de la nord de Munții Balcani.

În 1190, Petru va renunța la tron în favoarea fratelui său Asan, un conducător politic mult mai bun, care reușește prin forță militară să apere independența statului său. Acesta însă este ucis în 1195 de niște boieri care conspirau împotriva sa, iar Petru redevine țar, dar pentru scurt timp, pentru că rivalii săi îl vor ucide și pe el doar un an mai târziu.

In 1197, vlahul (vlachos to genos) Dobromir Chrysus, ajuns comandant militar în regiunea din Macedonia cuprinsă între râurile Strymon și Vardar s-a răsculat împotriva împăratului Alexios Angelos și a reușit să respingă armatele trimise împotriva sa. După tratativele de pace, împăratul a recunoscut autonomia lui Chrysus în Macedonia[29]

Caloian, fratele mai mic al lui Petru și Asan, devine țar, se înțelege la pace cu grecii (1201) și face niște incursiuni militare împotriva sârbilor și ungurilor, apoi ocupă întreagă Macedonia, dar este ucis în bătălia pentru Salonic.

Ulterior în istoria acestui stat, compozanta vlahică dispare treptat în favoarea compozantei bulgare, cu excepția ținuturilor dobrogene, unde va exista un despotat independent româno-bulgaro-grec în anii 1325-1388, care apare în portulanele (hărțile) epocii sub denumiri ca „Terra graecorum, blacorum et bulgarorum”, „Velacia minor” sau „Bulgaria tertia”.

Istoriografia bulgară actuală neagă vehement existența însăși a compozantei vlahice a acestui regat pe care îl denumește „Al doilea Stat Bulgar”, iar rarii autori care o admit, o menționează ca fiind incertă și total marginală; orice altă poziție este socotită ca fiind o manifestare a imperialismului cultural românesc, acest punct de vedere fiind confortat de poziția majorității istoricilor români, pentru care vlahii sunt doar o ramură a românimii nord-dunărene[30].”

O poziție mai tranșantă are istoricul suedez Johann Thunmann[31]. Acesta a scris că nu crede că bulgarii sunt slavi sau 100% slavi, având în vedere prezența vlahilor [32] El crede că vlahii sunt descendenți ai tracilor, ai dacilor și ai geților.[33]

Megali Vlahia[modificare | modificare sursă]

Prima atestare a unei organizări militare românești în Thesalia este dată de răscoala militară a românilor din acestă zonă de la 1066. Nemulțumiți de politica fiscală excesivă practicată de imperiu față de păstori, vlahii organizează o acțiune militară condusă de Niculiță și Berivoi, ambii din Larissa, și Slavotă al lui Carmalac. În urma revoltei se abolesc vechile biruri, iar privilegiile păstorilor români sunt restabilite. Răscoala demonstrează existența unei stratificări sociale superioare a vlahilor, precum și prezența lor în orașe. Se știe că încă din acestă perioadă, comercianți vlahi înstăriți, ce intermediau negoțul cu brânză și alte produse păstorești ale vlahilor, locuiau în orașe, în acest caz Larisa, având funcții importante în organizarea lor. Această categorie este esențială în dezvoltarea militară și apoi statală a Tesaliei vlahe. Începând cu 1250, regiunea grecească Thesalia era considerată un stat independentent sub denumirea (dată de cronicarii greci) „Megali Vlahia” („Vlahia Mare”), condusă de clasa militară și negustorească vlahă, ce se baza pe forța păstorilor români de aici, care alcătuiau, după unele estimări, o treime din populația regiunii.

Legată de existența „Vlahiei Mari” este și ctitorirea complexului mănăstiresc de la Meteora. Deși Valahia Mare făcea parte în acestă perioadă din Imperiul Sârb, și multe mănăstiri au fost ctitorite de dregători sârbi, elementul românesc ce a contribuit nu este neglijabil. La moartea lui Athanasie în 1383, întemeietorul mănăstirii Megalo Meteora, ca stareț al acestui așezământ urmează regele vlah de viță imperială Ioan Duca Paleologul, cu numele monahal Ioasaf. Urmașul său, Alexie Anghel, semna într-un document cu cerneală verde „Cesar al Vlahiei”. Astfel, în analele mănăstirilor, construite pe teritoriul acestei formațiuni politice românești apar nume de dregători vlahi precum Petriță, Dragu, Calotă, Bunilă. Ioan Cantacuzino, alt rege al Vlahiei Mari, a fost ctitorul Mănăstirii Sf. Ștefan.

Vlahia Mare a avut un rol strategic important în Imperiul Sârb al lui Ștefan Dușan, însă odată cu expansiunea Imperiului Otoman în regiune, această formațiune este încorporată în anul 1394.

Imperiul Otoman[modificare | modificare sursă]

În Imperiul Otoman, vlahii sunt organizați în „omade” (grupări autonome spuse și „Vlahíi”) care (cu excepția unei părți dintre Megleno-români, care s-a „turcit”) depind de „millietul” (grupul religios) al „Rumlar”-ilor, adică al foștilor „Romei”, nume dat de Turci creștinilor ortodocși din obediența patriarhului din Constantinopol. Omadele au drepturi și datorii specifice. Sunt scutite de anumite dări și obligații precum corvoadele în „timaruri”, moșiile demnitarilor turci, sau de „tributul sângeluiderșürmek/παιδομάζωμα (obligația pentru familiile creștine de a da armatei otomane un băiat pentru a deveni ienicer). Omadele au dreptul de pășunat, de morărit și de negociat cu principatele române și cu Imperiul Austriac, beneficiază de un grad de autonomie politică locală, iar organizarea militară a vlahilor din Tesalia este menținută. În schimb, ca și musulmanii și spre deosebire de ceilalți creștini din Imperiu, au obligația de a furniza ostași, veșminte și merinde trupelor otomane, trupele vlahe fiind folosite în repetate acțiuni militare turcești.[34]

Unii dintre meglenoromânii din Nântî, (azi Notia în Grecia), după razboiul eleno-turc din 1922, conștienți de naționalitatea lor si fiind musulmani, au cerut de la consulatul României să fie colonizați în România, dar, neprimind un răspuns favorabil, s-au hotărât pentru Turcia. Urmașii lor sunt găsiți astăzi în zona Edirne, în localitățile următoare, cu indicarea numărului de familii: Edirne (100), Kirklareli (100), Babaeski (70), Lüleburgas (80), Uzunköprü (100), Ciorlu (100), Malkara (50), Balli (10), Gözsüzköy (50), Kalamiș (50), Hoșköy (20), Mürefte (5), Șarköy (80) [35]

Serbia[modificare | modificare sursă]

În secolele 17-18 încă mai exista o populație românească în regiunea mărginită de Pozega, Pakrac și Krievac și numită Mica Vlahie[36] Centrul acestei comunități era la Kraljeva Velika. Românii din Serbia au avut de suferit numeroase tragedii în timpul războaielor dintre turci și austrieci. Peste 50 de sate românești din Serbia și Banat au fost complet distruse de austrieci si de milițiile sârbești în perioada războaielor din secolul al XVIII-lea[37].

La 20 iunie 1876, Serbia a declarat război turcilor. Tot atunci s-au răsculat și românii timoceni (29 iunie 1876). Se cunosc numele unor conducători ai răscoalei: episcopul Partenie, învățătorul Ion Ciolac, preotul Pop Dumitru, Ion Troacă etc. Între Vidin și Timoc, răscoala a cuprins 14 sate românești și 4 bulgărești. Răscoala a fost înăbușită cu cruzime de către turci[38]

Cosovo[modificare | modificare sursă]

Actele sârbești de după regele Ștefan I (1196-1227) pomenesc în Kosovo și pe vlahi, ca fiind împărțiți în două categorii distincte, cu drepturi diferite: voinicii (mai privilegiați) și călătorii (asociați cu țăranii dependenți). Vlahii apar și cu alte denumiri în documentele sârbești: cei dintre Prziren și Pec – primikjur; alții se numesc celnic. Inspectorul și administratorul școlilor și bisericii române din Turcia, Lazăr Duma, menționa în vilaetul Kosovo in 17 octombrie 1906, existența a 7 școli cu 247 de elevi; numărul aromanilor era de circa 4340 locuitori. Astazi, aromânii locuiesc în orașe ca Mitrovița, Priștina (cu peste 1000 de aromâni), în Prizren dar și în nenumărate sate[39]

Moscopolea și celelalte localități vlahe din Balcani[modificare | modificare sursă]

Pitu Guli eroul vlah căzut în 1903 în lupta pentru libertatea vlahilor din Crușova (azi în FYROM)

Odată cu dezvoltarea comerțului în Balcani sub stăpânirea otomană, vlahii au căpătat un rol important în economia locală. Anumite estimări pentru secolul XIX dau numărul lor la 1,5 milion.

Un centru cultural și economic important al vlahilor era orașul Moscopolei, astăzi pe teritoriul Albaniei, care avea în 1760 o populație de 60.000 de locuitori, 14 bresle de meșteșugari, o tipografie, o bibliotecă și o universitate. Alte centre importante erau orașele Aminciu, Sireacu, Samarina, Florina, Grevena, Cojani și Vlahoclisura. Bunăstarea Moscopolei a fost oprită în anii 1760-1790 de jafurile armatelor lui Mehmet Pașa și Ali Pașa, care au și ars orașul, vlahii fiind fie uciși, fie obligați să se refugieze în celelalte localități vlahe, sau în Țările Române, în Transilvania, Austria și Ungaria.

Un centru important al vlahilor a fost și este Crușova, în care s-a remarcat Pitu Guli zis și Pitu Vlahul. Acesta s-a născut într-o familie de aromâni din Crușova, azi in FYROM. El și-a legat numele de lupta din Balcani pentru eliberare de sub jugul otoman. A murit in 1903 în lupta pentru apărarea Republicii Crușevo, pe care a proclamat-o în locul numit Dealul Ursului în timpul Revoltei Ilinden (Ziua Sfântului Ilie) a populației din Macedonia și Bulgaria[40]. A devenit eroul național al FYROM (Macedonia) si al Bulgariei.

Timpurile moderne[modificare | modificare sursă]

În timpul marilor bătălii duse la sud de Dunăre de armata română, în războiul din româno-ruso-turc din 1877-1878, au aderat românilor batalioane de voluntari formate din români timoceni. Astfel, la asediul Vidinului au participat voluntari din stânga Timocului, conduși de Ilie Nicolae din Cobișnița, precum și din zona din dreapta râului, sub comanda lui Vancea Predoi, din Bregova. În rândul voluntarilor au luptat și copii și tineri [41]

În a doua jumătate a secolului XIX, Vlahii din Balcani au fost confruntați cu încordarea potrivnică a naționalismelor popoarelor conlocuitoare din Imperiul otoman, care, în cea mai mare parte din zonele locuite de ei, s-a menținut până în 1912. Unii precum Apostol Mărgărit au scontat că Imperiul se va menține în frontierele sale din 1878 și au luat poziții loiale Sultanului turc, atrăgându-si astfel dușmănia mișcărilor creștine anti-otomane. Alții, de exemplu Constantin Belimace, au promovat identitatea culturală vlahă, în legătură atât cu limba aromână, cât și cu limba română, obținând finanțarea școlilor vlahe de către Regatul României, dar ferindu-se să revendice un teritoriu, dată fiind răspândirea răzleață a Vlahilor printre celelalte naționalități și eventualitatea ca statele creștine corespunzătoare, anume Grecia, Bulgaria și Sârbia, ar putea înlocui stăpânirea turcească, ceeace s-a și întâmplat prin Războaiele Balcanice, în 1912-13.[42]

În 1875, în Bosnia și Herțegovina a pornit o puternică revoltă îndreptată împotriva otomanilor. Au urmat bulgarii și populația românească de la sud de Dunăre, care s-au răsculat în aprilie 1876. Românii au avut un rol principal în desfășurarea revoltei fiind conduși de legendarul Vasile Ion Câncea (bulgarizat Vasili Levski)[43][44] Revolta a fost înăbușită de otomani.

Odată deveniți cetățeni ai acestor state, majoritatea Vlahilor au rămas pe poziția lui C. Belimace afirmându-și loialitatea politică față de țările lor, dar pastrându-și în condiții nu totdeauna ușoare specificitatea culturală. Condițiile vitregindu-se în perioada interbelică, unii Vlahi au emigrat în Cadrilaterul dobrogean[45], alții precum Alcibiade Diamandi au început să promoveze regruparea Vlahilor într-un teritoriu compact și independența acestuia, proiectul respectiv, susținut de dictatorul italian Benito Mussolini dar ne-concretizat, luând denumirea pompoasă de „Principatul de Pind și Meglen”. „Legionarii” lui Diamandi[46] s-au confruntat după toamna 1943 (când Mussolini a pierdut puterea iar Italia a trecut de partea Aliaților) cu rezistența comunistă greacă „ELAS” care a preluat controlul teritoriilor Vlahe, păstrându-l până la sfârșitul războilui civil grec în 1949[47]. După aceste tragedii care i-au costat scump (în sânge și în bunuri) pe mulți dintre Vlahi, și odată cu încetarea finanțărilor românești și trecerea școlilor vlahe la învățământul național al țărilor în care se găsesc, comunitățile vlahe au preferat în marea lor majoritate să continuie linia politică inițiată de Constantin Belimace, mai puțin susținerile din România. O minoritate însă se socotește ca fiind „Români dinafara României”[48] iar altă minoritate a aderat la tezele protocroniste afirmându-se ca fiind „adevărații macedoneni” cu rădăcini în cea mai veche Antichitate.[49]

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Ilie Gherghel, Câteva considerațiuni la cuprinsul noțiunii cuvântului "Vlach", București: Convorbiri Literare, 1920, p. 4-8
  2. ^ Procopius, în 550
  3. ^ Theophylactus Simocatta, Historiae, II, 15 (ediția Carl de Boor, Leipzig, 1887)
  4. ^ Theophanes Confessor, 6079 (587), p. 258, 1-22 (ediția Carl de Boor)
  5. ^ Nicolae Iorga, Les plus anciens états slavo-roumains sur la rive gauche de Danube (VIIe siècle). În: Revue des Études Slaves, 1925 (tome V, fasc. 3-4, p. 173)
  6. ^ Ilie Gherghel, Câteva considerațiuni la cuprinsul noțiunii cuvântului "Vlach", București: Convorbiri Literare, 1920, p. 4-8
  7. ^ Maurikios, Strategikon, 30, 25 respectiv XI, 4, 31
  8. ^ P. P. Panaitescu, Introducere în istoria culturii românești, Editura științifică, București, 1969
  9. ^ Florin Curta, Southeastern Europe in the Middle Ages, Cambridge University Press, Pag.xv, 978-0-521-89452-4
  10. ^ Genesios,(l.Engleza) On the reign of emperors, Australian Association of Byzantine Studies,Canberra, 1998, p.29
  11. ^ Fontes Historiae Daco-Romanae, Institutul de Studii Sud-Est Europene, București 1970, p. 655
  12. ^ S. P. Lambros, Greece and Byzantium (limba greaca), Athens, 1902, p.385
  13. ^ Imre Boba, In Defence of Emperor Constantine Porphyrogenitus. A Review Article. Die Slawischen Sprachen. Institut für Slawistik der Universität Salzburg. 32, 20 May 2015, p.196
  14. ^ Χρισοβουλος sau hrisobúl: „hrisov”, în latină bulla aurea
  15. ^ George Murnu, Prima apariție a românilor în istorie. În: George Murnu, Studii istorice privitoare la trecutul românilor de peste Dunăre. Ediția Nicolae-Șerban Tanașoca, București, 1984
  16. ^ Stelian Brezeanu, O istorie a Bizanțului, Editura Meronia București,2005, p.188
  17. ^ Tom J. Winnifrith, The Vlachs of Greece
  18. ^ Giorgios Kedrenos, Compendium, vol. III, p. 141
  19. ^ Primul „țarat” bulgar
  20. ^ Theophanes Confessor, 436 și 447
  21. ^ Bahši Iman, Džagfar Tarihi, vol. III, Orenburg 1997
  22. ^ http://www.billchurchill.com/Dissertation/ChurchillDissertation04_Translation.pdf (pagina 346)
  23. ^ vezi Dinastia Asăneștilor
  24. ^ Anna Comnena, (l. engleza)The Alexiad, English translation: Elisabeth Dawes, London, 1928, p.253
  25. ^ M. Guizot, Collection des Memoires relatifs a l'histoire de France. Chapitre: Histoire des croisades par Foulcher de Chartres, Briere, Paris, 1825, p.33 si pag.16
  26. ^ Dimitri Korobeinikov, A broken mirror: the Kipchak world in the thirteenth century. In the volume: The other Europe from the Middle Ages, Edited by Florin Curta, Brill 2008, p. 394
  27. ^ Stelian Brezeanu, O istorie a Bizanțului, Editura Meronia București,2005, p.292
  28. ^ Eustathios of Thessaloniki, (l. engleza) The capture of Thessaloniki, Traducere de J.R.M. Jones,Australian Association of Byzantine Studies, Canberra, 1988, p.217
  29. ^ Paul Stephenson, Byzantium's Balkan Frontier: A Political Study of the Northern Balkans, 900-1204, Cambridge University Press, 29 iun. 2000, p.307
  30. ^ Vezi controversele în discuția articolului „Țaratul Vlaho-Bulgar
  31. ^ Johann Thunmann, Untersuchungen über die Geschichte der östlichen Europäischen Völker, Leipzig, 1774
  32. ^ Entangled Histories of the Balkans: Volume One: National Ideologies and Language Policies. BRILL. 13 iunie 2013. p. 548. ISBN 978-90-04-25076-5. https://books.google.com/books?id=FGmJqMflYgoC&pg=PA548 
  33. ^ Prichard, James Cowles (1841). Ethnography of Europe. 3d ed. 1841. Houlston & Stoneman. p. 476. https://books.google.com/books?id=8BQaAAAAMAAJ&pg=PA476 
  34. ^ Mihail Hrysohoos, greacă Βλάχοι και Κουτσόβλαχοι, Πραγματεία περί της καταγωγής και της προελεύσεως αυτών μετά δύο γεωγραφικών πινάκων, ενός τοπογραφικού του οροπεδίου Πολιτσιές και ετέρου γενικού της εγκαταστάσεως αυτών ανά τα όρη („Tratat despre origienea și viața Vlahilor și Kuțovlahilor din munți, după tabelele geografice, topografice și statistice”), editura Anastatikes, Atena 2006, ISBN=978-960-258-095-0.
  35. ^ Thede Kahl, "Ethnizität und räumliche Verteilung der Aromunen in Sudosteuropa" Doc Thesis, Munster, 1999, p.41
  36. ^ Picot, Emile, Les serbes de Hongrie, leur histoire, leurs privileges, leur église, leur état politique et social. Prague. Grégr & Dattel libraires éditeurs. 1873. p.351
  37. ^ Picot, Emile, Les serbes de Hongrie, leur histoire, leurs privileges, leur église, leur état politique et social. Prague. Grégr & Dattel libraires éditeurs. 1873. p.113
  38. ^ Valentin Băluțoiu,ISTORIA ROMÂNILOR DIN SUDUL DUNĂRII, Editura: Didactică și Pedagogică, 2012, p.79. ISBN: 978-973-30-3240-3
  39. ^ Tănase Bujduveanu, Aromânii din Kosovo, Les Aroumains de Kosovo, The Aromanians from Kosovo, ediția română-engleză-franceză, editată de Societatea Academică Moscopolitană, Editura George Iustinian & Justin Tambozi, București și Editura cartea Aromână, Constanța, 2002
  40. ^ Paul Michael Beza, Destinatia Avdela 2012, Sau Inapoi Spre Viitor: Pseudo-Jurnal de Calatorie, Fast-Print Publishing, 2013, p.36
  41. ^ Valentin Băluțoiu,ISTORIA ROMÂNILOR DIN SUDUL DUNĂRII, Editura Didactică și Pedagogică, 2012, p.85. ISBN: 978-973-30-3240-3
  42. ^ Ahilleas Anthemidis, Vlahii din Grecia, ed. Malliaris, Salonic 1998 (în limba greacă) și Evanghelos Averoff-Tositsas, Η πολιτική πλευρά του κουτσοβλαχικού ζητήματος ["aspectele politice ale chestiunii aromâne"], Trikala, retipărire 1992 (ediția 1, Atena, 1948), p. 94.
  43. ^ Dinu Barbu, Calatorie in Tara Romanilor (Capitolul V Tribalia) ed a II-a, 2008, P.95
  44. ^ Valentin Băluțoiu,ISTORIA ROMÂNILOR DIN SUDUL DUNĂRII, Editura: Didactică și Pedagogică, 2012, p.79. ISBN: 978-973-30-3240-3
  45. ^ Aducerea Vlahilor în Cadrilaterul dobrogean s-a efectuat în cadrul schimburilor de populații incluse în Tratatul de la Lausanne dintre Turcia, Aliați și țările Balcanice: ei s-au instalat în satele mai înainte locuite de Turci dobrogeni, care s-au mutat în Turcia, în sate de unde fuseseră expulzați Grecii micasiați, repartizați în nordul Greciei în satele părăsite de Vlahi.
  46. ^ Este vorba de „A V-a Legiune Romană” recrutată de Diamandi cu fonduri din Italia pentru a fi aliata armatei italiene în Grecia ocupată.
  47. ^ Stavros A. Papaiannis, Τα παιδιά της λύκαινας. Οι "επίγονοι" της 5ης Ρωμαϊκής Λεγεώνας κατά την διάρκεια της Κατοχής 1941-1944 ["Copiii lupoaicei: a 5-a Legiune Romană în timpul ocupației 1941-1944"], Atena, 1998.
  48. ^ « Tra Armãnami » pe [1].
  49. ^ « Bana armãneascã » pe [2].

Legături externe[modificare | modificare sursă]