Rotacism

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Rotacismul sau rotacizarea, termen format de la numele ῥῶ – „ro” al literei ρ „r” din alfabetul grec, este o schimbare fonetică ce constă în transformarea unei consoane în /r/. În diferite limbi, fenomenul poate afecta mai multe consoane și este în principal diacronic, adică constituind o evoluție fonetică, sau sincronic, adică prezent în starea la un moment dat a unei limbi, dar tot de origine istorică, manifestându-se în flexiune.

Rotacismul în evoluția limbilor[modificare | modificare sursă]

În evoluția de la limba latină arhaică la cea clasică a existat schimbarea lui /s/ intervocalic în /z/, apoi rotacizarea acestuia. Fenomenul este semnalat de către Titus Livius în numele propriu de persoană Furius, despre care menționează că se scrie și Fusius[1]. În domeniul verbului, sufixul de infinitiv a fost -se, care a devenit -re: amare „a iubi”, legere „a citi”, audire „a auzi”[2].

În evoluția de la limba latină la limbile romanice de est s-a produs rotacismul lui /l/ intervocalic, de exemplu în molam > moară (română), moarã (aromână), moară (meglenoromână), morę (istroromână)[3]. Aceeași evoluție a avut loc în mai multe dialecte din Italia, dar nu și în cele pe baza cărora s-a format limba italiană standard. Astfel, la Milano se întâlnește pronunțarea gora vs. it gola „gâtlej”, fiora vs. figliola „fiică”; la Lucca există formele mignoro vs. mignolo „degetul mic”, pentora vs. pentola „oală”; la Sora (în Lazio) – tavora vs. tavola „masă”[2].

În limba română veche este atestat și rotacismul lui /n/ intervocalic din latină, la sfârșitul secolului al XV-lea și începutul secolului al XVI-lea, în jumătatea de nord a Transilvaniei și în Nordul Moldovei. Fenomenul este prezent în primele scrieri în română, așa-numitele texte rotacizante (Codicele Voronoțean, Psaltirea Voronețeană, Psaltirea Scheiană și Psaltirea Hurmuzaki)[4]. În româna modernă, rotacizarea lui /n/ se mai întâlnește numai ca fenomen dialectal, în unele sate din Munții Apuseni, de pildă Scărișoara (găiră „găină”, lură „lună”), și este caracteristic istroromânei: bire „bine”, spure „spune”[5].

Rotacizarea lui /z/ intervocalic s-a produs și în evoluția de la limba proto-germanică la limbile germanice de vest. De exemplu în limba gotică exista forma maiza „mai mult”, căreia îi corespunde în limba engleză veche ra, care a dat în engleza actuală more.

Rotacismul în flexiune[modificare | modificare sursă]

În unele limbi, rotacismul este un fenomen sincronic, manifestându-se în flexiune. Este cazul, de exemplu în limba latină, al substantivelor de declinarea a treia, la care /s/ arhaic se păstrează la nominativ singular, dar trece în /r/ la celelalte forme cazuale: arbos „arbore”, genitiv arboris, genusgeneris[6].

Referințe și note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ laConsules inde A. Postumius Albus Sp. Furius Fusus. Furios Fusios scripsere quidam” (Consulii din anii următori au fost Aulus Postumius Albus și Spurius Furius Fuscus. Furius este scris uneori Fusius) (Ab urbe condita, cartea a III-a, [4]) (accesat la 30 mai 2016).
  2. ^ a b Dubois 2002, p. 412.
  3. ^ Sala 1989, p. 275.
  4. ^ Constantinescu-Dobridor 1980, p. 367.
  5. ^ Sala 1989, p. 158.
  6. ^ Bennett 1918, p. 7.

Surse bibliografice[modificare | modificare sursă]

  • en Bennett, Charles Edwin, New Latin Grammar (Noua gramatică a limbii latine), Boston / New York / Chicago, Allyn and Bacon, 1918 (accesat la 30 mai 2016)
  • en Bussmann, Hadumod (coord.), Dictionary of Language and Linguistics (Dicționarul limbii și lingvisticii), Londra – New York, Routledge, 1998, ISBN 0-203-98005-0 (accesat la 30 mai 2016)
  • Constantinescu-Dobridor, Gheorghe, Mic dicționar de terminologie lingvistică, București, Albatros, 1980
  • fr Dubois, Jean et al., Dictionnaire de linguistique (Dicționar de lingvistică), Paris, Larousse-Bordas/VUEF, 2002
  • Sala, Marius (coord.), Enciclopedia limbilor romanice, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1989, ISBN 973-29-0043-1