Bolohoveni

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Țara Bolohovenilor după Alexandru Boldur.
Spațiul românesc în secolele IX–XIII. Amplasarea aproximativă a teritoriilor populate de bolohoveni este în nordul Basarabiei.

Bolohovenii[1] (uneori Volohoveni) au fost un grup etnic care a populat nordul Moldovei la răsărit și sud de principatul Galiției, în nord până la Jîtomîr, în est până la jumătatea distanței dintre Bug și Kiev, iar în sud cuprinzând ținutul Sorocăi. Despre Bolohoveni există informații doar în cronicile rusești dintre anii 11501257.

Origine și identitate[modificare | modificare sursă]

Originea lor este disputată: istoricii români A. V. Boldur, G. Popa Lisseanu și moldoveanul Ion Țurcanu,[2] îi socotesc români ținând cont de similitudinea numelui cu termenul de Bолохи (Volohi, adică Vlahi în limbile slave de răsărit) atribuit românilor în Evul mediu, și referindu-se la toponimele Olașnița, Plosca, Satanov (Satu nou), Troianov, Voloșcăuți, Volosovți, Volosovka, Voloșkov, Volocisk, Voloșki, Volostok[3]... ; unii istorici ruși, polonezi sau ucraineni îi consideră probabil slavi ținând cont de denumiri ale localităților bolohovene precum Bojskai, Derevici, Diadikov, Ghidicev, Gorodeț, Gorodok, Gubin, Kobud, Kudin, Semoti sau Vozviagl[4] și este deasemenea posibil ca grupul să fie slavo-român, păstoritul semi-nomad fiind în acele vremuri tulburate ocupația de bază a populațiilor din zonă, care se ascundeau în codri și mlaștini în caz de năvăliri, dar puteau ocazional participa la conflictele puterilor vremii, ca mercenari.

Valul lui Traian la marginea de vest a bolohovenilor după A.V. Boldur

Lisseanu a scris despre orasul Bolechov că era numit, intr-o cronică polonă, cu denumirea "Vila Valachorum dicta"[5] Astăzi nu mai există nicio localitate cu acest nume.

Resturile unui zid de pământ, numit și Valul lui Traian (astâzi Troianov val în ucraineană) cu înâlțimi între 3,5 și 5,5 metri, construit intermitent de la Nistru în sus, de la Camenița (din apropierea localității Ușița) la Tarnopol (Kamenetz Podolsk -Ternopil) de-a lungul părților de vest ale teritoriilor bolohovenilor pare să fi fost limita dintre halicieni și urmașii dacilor romanizați[6].

Toponimie[modificare | modificare sursă]

Alexandru Boldur menționează următoarele localități cu referință posibilă la Bolohoveni: Golovcinți, Goloscov, Mlodava, Voscodavie, Voscodavinți, Voloscăuți, Volcoviciki, Volcăuți, Volosovți, Volosovca, Volcinți, Voloșcov, Volcovțe, Volocisc, Vilhoveți, Volcovciki, Volcovoe, Volcovțivâș, Vidava. Unele sunt pomenite de cronici: Butovți, Butki, Plosca, Troianov, Olașnița, Olșanî, Olșanca, Olhoveț, Voloșchi, Volostoc, Vlodava etc. Sunt prezentate și denumiri de râuri: Humor, afluent al râului Sluci și Seret afluent al Nistrului.[7] Mai multe localități aflate la nord de Nistru au terminația „ți” (Voloscăuți, Volcăuți, Cudrinți, Miliuți, Biliuți etc) Terminația indică la plural locuitorii unui sat sau oraș fiind caracteristică atât românilor cât și aromânilor din în sudul Balcanilor[8]

Istorie cronologică[modificare | modificare sursă]

Datele de mai jos par a contura o confederație de păstori și războinici slavo-români care a existat timp de două veacuri în Podolia și nordul Moldovei, încercând să-și mențină autonomia între puterile potrivnice ale pecenegilor, Galiției, cumanilor, Ungariei și tătarilor, fiind vasali sau aliați când a unora, când a altora.

1019[modificare | modificare sursă]

În 1019 pecenegii și poporul numit „Blokumenn” în documentele de origine scandinavă (probabil Bolohovenii sau Valahii) luptă în bătălia de la râul Alta⁠(ru) (lângă fluviul Nipru) de partea lui Sviatopolk împotriva lui Iaroslav cel Înțelept[9][10][11]. V. Spinei arată ca această informație este cea mai veche referitoare la valahii din nordul Moldovei. Este singura bătălie în care vikingii (din armata lui Iaroslav) luptă cu vlahii (din armata lui Sviatopolk). Datele se bazează pe pe capitolul "Eymundar Þáttr Hringssonar" din saga regelui Olaf Haraldsson (1015-1028) în care se menționează că Sviatopolk pregătește o armată împotriva lui Iaroslav, formată din turci (pecenegi), blokumen (vlahi/români) și alte popoare[12]

1040[modificare | modificare sursă]

Pe la 1040, Cazimir, duce al Poloniei, a încheiat o alianță cu Iaroslav cel Înțelept, ducele Kievului și primește 1.000 de pedestrași ca să-și recucerească teritoriile pierdute în Polonia. Cu această ocazie este pomenită o armată formată din ruteni, prusieni, daci și geți (probabil români)[13]. Textul documentului este în limba latină și este accesibil la adresa: http://reader.digitale-sammlungen.de/de/fs1/object/display/bsb10635844_00005.html

1068[modificare | modificare sursă]

Vlahii din Moldova (românii) și pecenegii conduși de Osul participă la o campanie de jaf în Transilvania și Ungaria care se termină cu bătălia de la Chiraleș în Transilvania, unde sunt înfrânți. Datele apar într-o cronică rusă.[14] V. Spinei a studiat cronica și a comentat-o[15]

1070[modificare | modificare sursă]

În 1070 vlahii din Moldova vor fi angajați iar împreună cu pecenegii, dar și cu rutenii, într-o expediție a regelui Boleslau al Cracoviei[16]. Campania este comentata de polonezul Długosz într-o cronică. Alianța românilor cu pecenegii și rutenii este verosimilă.

1085[modificare | modificare sursă]

Pecenegii, sub conducerea lui Kutesk (unii îl consideră cuman), șeful militar al pecenegilor din Moldova, împreună cu valahii din Moldova (posibil bolohoveni) și cu rutenii traversează Galiția (Haliciul) și atacă regatul Ungariei încercând să-l răstoarne pe regele Vladislav și să-l reîntroneze pe Solomon, fostul rege al Ungariei, alungat de rudele sale. După traversarea Carpaților Păduroși, bătălia se dă la Oradea Mică (Kisvarda) unde pecenegii, vlahii și rutenii sunt înfrânți. Solomon scapă cu viață și fuge în Moldova.[17]

1087[modificare | modificare sursă]

Valahii sunt menționați de Ana Comnena (Alexiada) sub numele de „daci” în cazul expediției conduse de cumanul (sau pecenegul) Tzelgu la sud de Dunăre, în 1087, împotriva Imperiului Bizantin. Dacii îl însoțesc în luptă pe Solomon, fostul lor aliat din bătălia de la Oradea Mică. Comnena menționează că dacii locuiau pe pantele de nord ale munților Haemus/Balcani dar a extins denumirea de daci și pentru aliații lui Tzelgu. Bătălia finală se dă la Cule, lângă Chariopolis în fața zidurilor lui Anastasius. Invadatorii sunt învinși iar Tzelgu și Solomon sunt uciși în luptă.

1144[modificare | modificare sursă]

Prima mențiune a apariției ducatului Haliciului (Galiția), vecinul și uneori dușmanul bolohovenilor [18]. Primul prinț de Halici, Vladimir (Vladimirencu sau Volodimirenko) a ales ca sediu localitatea Halici. Istoricii ucraineni consideră că Vladimir era un urmas al varegilor.

1150[modificare | modificare sursă]

În 1150, Cronica Ipatiev relatează cum cneazul Haliciului, Vladimirencu sau Volodimirenko, merge spre Kiev trecând prin cetatea Bolohov/Bolohovo: Și îi vine lui Iziaslav (mare principe al Kievului) vestea că Volodimirko a trecut de Bolohov, și merge alăturea de cetatea Munarev spre Volodarev.[19]

Într-o biserică de lângă Liov, există (sau exista) o icoană dăruită de Ioan ducele Vlahilor de la Onut la 1150, (inscripția este din 1689, copiată după cea veche de la 1150) și sună așa: În anul de la Domnul Isus Christos 1150, în cea mai apropiată Sâmbătă de la Sf. Ioan Botezătorul, se odihnește nobilul domn Ioan de Onads ducele Vlahiei. Se presupune că acest duce Ioan de la Onut (Onutul era o cetate la Nistru, nu departe de Hotin, dar mai veche decât ultima) a putut fi un vasal al cneazului Galiției sau s-ar fi putut refugia la Liov în urma năvălirii Comanilor.[20]

1153[modificare | modificare sursă]

Conform unei cronici poloneze, cneazul Haliciului, Iaroslav Osmomîsl a fost nevoit să ducă mai multe războaie împotriva bolohovenilor răzvrătiți, ceea ce presupune legături de vasalitate a acestora, întrerupte de perioade de emancipare.[21]

1159[modificare | modificare sursă]

Ivan Rostislavici supranumit „Bârladnicul” adună o oaste formată din 6.000 „berladnici” și cumani cu care intră în Galiția prin „Ușița din vecinătatea bolohovenilor”, însă oastea este înfrântă. „Ușița” este uneori asimilată cu Усельца sau Uselyzja de mai târziu (azi Novoselița sau Sulița nouă)[22], este pomenită cu această ocazie ca fiind cel mai sudic punct al Galiției.[23]

1164[modificare | modificare sursă]

Monedă bizantină din vremea lui Andronic și a bolohovenilor.

Un text a lui Niketas Choniates a consemnat date despre Andronic, viitorul împărat, care fiind proscris de Manuel, împăratul Imperiului Roman de Răsărit, la prima încercare de a ajunge în Galiția, a fost „prins de vlahi lângă Dunăre”[24] Andronic a reușit să scape de sub escorta vlahilor și a încercat să ajungă iar în Galiția (Halici).

La a doua încercare, Andronic trece cu noroc prin teritoriile vlahilor sau bolohovenilor, peste Nistru prin localitatea Ușița, și ajunge în Galiția la curtea lui Yaroslav Osmomysl.

1172[modificare | modificare sursă]

În acel an Cronica Ipatiev, menționează cetatea Bolohov în contextul unei lupte între Mstislav Iziaslavici pentru cucerirea cetății Vîșhorod, acesta „retrăgându-se spre cetatea Bolohov”.

1223[modificare | modificare sursă]

Voievodul Ploscânea, considerat brodnic (moldovean) a participat cu oștenii lui la bătălia de la Kalka (31 mai 1223), de lângă Marea de Azov, de partea cumanilor și a prinților ruși în lupta cu tătarii conduși de Jebe și Subutai. La sfârșitul bătăliei pierdute de ruși în urma fugii cumanilor, Ploscânea, nefiind rus, i-a predat tătarilor învingători pe câțiva principi ruși aflați în preajma sa. Rușii predați erau acuzați că au măcelărit solia de pace a tătarilor. Titlul de voievod arată că organizarea brodnicilor era diferită de a rușilor[25].

1231[modificare | modificare sursă]

În acel an principii bolohoveni i-au parte la războiul regelui Ungariei, Andrei II-lea împotriva cneazului Daniel al Haliciului de partea primului.[26]

1235[modificare | modificare sursă]

În 1235 bolohovenii, împreună cu galițienii răsculați apar ca asediatori ai orașului Camenița. Aceștia au fost înfrânți și toți principii bolohoveni au fost luați prizonieri[27].

Între anii 12301240, bolohovenii întreprind o campanie împotriva principelui polonez Boleslav al Mazoviei.

1241[modificare | modificare sursă]

Principele Daniel ocupă și arde cetățile și așezările: Derevici, Gubin, Kobud, Gorodeț, Cudin, Bojskai și Diadicov, drept răspuns bolohovenilor care îi ajutau pe tătari cu grâu, făină și mălai de orz. Povestind despre acestea, cronicarul rus amintește că Daniel le-a făcut un mare bine bolohovenilor, oprindu-l pe Boleslav, principele polon al Mazoviei, să prădeze Țara Bolohovenilor. Daniel l-a întrebat: De ce ai intrat în țara mea pe care nu am dat-o lor? Acela a răspuns: Nu sunt ostașii tăi, ci principi deosebiți. Bolohovenii i-au promis lui Daniel că-i vor fi credincioși și „în urma rugăminților lor, Daniel și Vasilko” (sau Vasilcu) „aveau de gând să pornească împotrivă lui Boleslav un război”. Însă Vasilko l-a convins pe Daniel să se retragă și i-a dat multe daruri pentru mântuirea bolohovenilor.[28]

1257[modificare | modificare sursă]

Ultima mențiune despre bolohoveni este din anul 1257 când Daniel Romanovici, principele Haliciului luptă cu tătarii. În cursul acestui război, acesta i-a atacat și pe volohoveni, ocupând localitățile Gorodok, Semoti, Ghidicev, Vozviagl. După ocuparea localităților „au venit la Daniel Beloberejtii, Ciarniatintii și toți Bolohovenii”[29].

1277[modificare | modificare sursă]

In 1277 sunt mentionati vlahii (Blaci) in conflict cu rutenii in sudul Poloniei[30]

Evenimente ulterioare[modificare | modificare sursă]

La începutul secolului al XIV-lea, lituanienii ajunseseră vecini cu moldovenii. În anul 1351, regele Ungariei, Ludovic de Anjou, pornit într-o cruciadă împotriva lituanienilor păgâni, a încheiat în orașul Siret, un tratat cu ducele Lituaniei. Prin acest tratat sunt definite granițele Moldovei, granițe care se vor păstra sute de ani. Granița va separa ținuturile bolohovenilor de moldoveni pe linia Nistrului. Spre Galiția, linia graniței era pe Nistru, pe lângă Hotin, Onut, Vasileu.

Galerie de imagini[modificare | modificare sursă]

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Boldur 1992, p. 111-119
  2. ^ Ion Țurcanu, Descrierea Basarabiei: teritoriul dintre Prut și Nistru în evoluție istorică, Chișinău, Editura Cartier, 2011. p.247,
  3. ^ Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei pag. 114.
  4. ^ Iuri Koriakov, V.V. Sedov : Arheologia URSS (Археология СССР).
  5. ^ G.Popa Lisseanu, Continuitatea românilor în Dacia.Editura Vestalia, Bucurest, 2014, p.75
  6. ^ Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, Editura Victor Frunză, Bucuresti, 1992, pag. 118
  7. ^ Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei pag. 112.
  8. ^ Peter Atanasov, Starea actuală a meglenoromânilor. Meglenoromâna – un idiom pe cale de dispariție. Memoria ethnologica, nr. 52 - 53, iulie - decembrie 2014 ( An XIV ), p.33
  9. ^ Spinei, Victor (2009). The Romanians and the Turkic Nomads North of the Danube Delta from the Tenth to the Mid-Thirteenth century. Koninklijke Brill NV. ISBN 978-90-04-17536-5.
  10. ^ K. Horedt, “Blökumana-land si Blakumen”, AM,6 (1969), pp. 179–185
  11. ^ Curta, Florin (2006). Southeastern Europe in the Middle Ages, 500-1250. Cambridge University Press. ISBN 978-0-521-89452-4. p.303
  12. ^ FLORIN PINTESCU, PRESENCES DE L’ELEMENT VIKING DANS L’ESPACE DE LA ROMANITÉ ORIENTALE EN CONTEXTE MÉDITERRANÉEN, Studia Antiqua et Archaeologica, VIII, Iași, 2001
  13. ^ Vincentius Kadlubko, Scriptores Historiae Polonae, Bibliothecae Heilsbergensis, pag.14, sau http://reader.digitale-sammlungen.de/de/fs1/object/display/bsb10635844_00005.html
  14. ^ Русскій хронографъ, 2, Хронографъ Западно-Русской редакціи,in PSRL, XXII, 2, Petrograd, 1914, p.241
  15. ^ V. Spinei, The Romanians and the Turkic Nomads North of the Danube Delta from the Tenth to Mid-Thirteen Century, Brill, 2009, p.118
  16. ^ I. Dlugosz, Historiae Polonicae, vol.I, Lipsca,1711,col.265
  17. ^ Русскій хронографъ, 2, Хронографъ Западно-Русской редакціи,in PSRL, XXII, 2, Petrograd, 1914, p.241
  18. ^ Gheorghe Postica, Civilizația medievală timpurie din spațiul pruto-nistrean (secolele V-XIII), București, Ed. Academiei Române, 2007, p.240
  19. ^ Cronică Ipatievskaia, pag. 50/ Alexandru Boldur, „Istoria Basarabiei”, p. 127.
  20. ^ [1].
  21. ^ Arta militară românească (I) Evul mediu timpuriu. Accesat la 27 februarie 2013.
  22. ^ Lucian Predescu, Enciclopedia României p. 563, Ed. Cugetarea – Georgescu Delafras, București, 1940
  23. ^ Spinei, Victor (2009). The Romanians and the Turkic Nomads North of the Danube Delta from the Tenth to the Mid-Thirteenth century. Koninklijke Brill, p.131,
  24. ^ Spinei, Victor (2009). The Romanians and the Turkic Nomads North of the Danube Delta from the Tenth to the Mid-Thirteenth century. Koninklijke Brill N., p.131
  25. ^ Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei Editura Victor Frunză,București 1992, pag. 104
  26. ^ Cronică Ipatievskaia, pag 172.
  27. ^ Cronică Ipatievskaia, pag 174.
  28. ^ Istoria uitată – Bolohovenii. Accesat la 17 iulie 2012.
  29. ^ Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei” pag. 129.
  30. ^ Vlad Georgescu, The Romanians: A History, Ohio State University Press, Columbus, 1990, p.17