Gesta Hungarorum

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Gesta Hungarorum
Faptele Ungurilor
Gesta Hungarorum Anonymous.jpg
Prima pagină a manuscrisului
Informații generale
Autor Magister P, Anonymus
Subiect Istoria timpurie ungară
Gen cronică
Ediția originală
Data primei apariții ~ 1200
Ediția în limba română
Data apariției 1899, 1834, 1996
Formațiuni statele după descrierea lui Anonymus

Gesta Hungarorum (în română Faptele ungurilor) este o lucrare care consemnează istoria timpurie ungară, scrisă de de către autorul Magister P, denumit de obicei Anonymus. El se descrie pe sine însuși drept „un supus servitor al regelui Béla”, existând însă mai mulți regi Béla, de-a lungul istoriei, la care s-ar putea referi.

Manuscrisul lucrării Gesta Hungarorum este păstrat în Országos Széchényi Könyvtár (Biblioteca Națională Széchényi din Budapesta), fiind datat aproximativ anul 1200. Cercetătorul Paul Lazăr Tonciulescu a demonstrat că lucrarea Gesta Hungarorum a fost redactată de notarul anonim al regelui Béla I al Ungariei.[1]


Mentionari a ducilor valahi[modificare | modificare sursă]

Tara aceea ar fi foarte buna si acolo curg puhoi cele mai vestite izvoare, al caror nume ar fi, dupa cum noi am spus mai sus, Danubius, Tyscia (Tisa), Morisius, Crisius, Temus (denumire evident latina a raurilor Mures, Cris si Timis), Wag si altele , tara care fusese mai inainte a regelui Athila. Si prin moartea acestuia, principii romani au ocupat tara Pannoniei pana la Dunare, unde si-au asezat pastorii lor. Dar tara care se afla intre Tisa si Dunare a ocupat-o pentru sine Kean, marele duce al Bulgariei, bunicul ducelui Salanus, pana la hotarul rutenilor si polonezilor si a facut sa locuiasca acolo pe sclavi si pe bulgari. Iar tara care este intre Tisa si padurea Igfron, care se afla in Erdeuelu (Ardeal), de la fluviul Mures pana la fluviul Zomus, o ocupase pentru sine ducele Morout, al carui nepot este numit de unguri Menu Morout…Dar tara care este la fluviul Mures pana la castrul Urscia (Orsova) o ocupase un oarecare duce cu numele Glad, din ai carui urmasi s-a nascut Ohtum (Ahtum), pe care, mult mai tarziu dupa aceea, in timpul sfantului rege Stefan, Sunad, fiul lui Dobuca, nepotul regelui, l-a omorat in cetatea sa de langa Mures, deoarece a fost in toate razvratit regelui numit mai inainte..”, „Tuhutum, tatal lui Horca, dupa cum era un barbat siret, in timp ce apuca sa auda de la locuitori bunatatea pamantului foarte paduros, unde un oarecare blac Gelou detinea stapanirea, a apucat sa ravneasca la aceasta cat ar fi sa poata sa cucereasca pentru sine si urmasii sai tara foarte paduroasa.”

Primul atacat a fost ducele Salanus (nume cu vadite conotatii latine), cel care, in ciuda ajutorului primit de la aliatii bulgari si greci, este invins in anul 903. Acesta va ceda partea de nord a tarii sale, pana la raul Souyoy (azi Sajo, afluent al Tisei), impreuna cu toti locuitorii sai, dovada incontestabila a prezentei populatiei autohtone. Salanus ramane, in schimb, duce in restul teritoriilor necucerite de unguri.

Odata cu ocuparea partii de nord a ducatului lui Salanus, ungurii condusi de Arpad isi indreapta atentia catre teritoriile stapanite de Menu Morut. Refuzul sfidator al liderului valah de a ceda fara lupta pamanturile stramosilor sai, imparatii Constantinopolelui, dupa cum insusi Menu Morut declara in celebra sa scrisoare catre suveranul ungur, atrage dupa sine o sangeroasa batalie intre soldatii ducelui valah si cei ai triburilor ungare. Dupa mai multe zile de inclestari, Menu Morut este infrant el acceptand, printre alti termeni ai capitularii, sa dea de sotie pe fiica sa lui Zulda, fiul lui Arpad. In urma acestei casatorii, valahul pastreaza suveranitatea asupra tarii sale, devenind in schimb, vasalul regelui ungur.

La scurt timp dupa incheierea luptelor cu ostenii lui Menu Morut, Tuhutum, unul dintre comandatii de osti ai lui Arpad, primeste permisiunea de a cuceri pentru dansul teritoriile vlahului Gelu ( nume derivat ,se pare, din latinescul Julius sau, in opinia istoricului Neagu Djuvara, din numele trac Gelupara). Conform cronicii lui Anonymus, lupta dintre localnici si atacatori este una dintre cele mai crancene dintre cel inregistrate pe teritoriul Transilvaniei de catre triburile maghiare. Arcasi priceputi, ostasii lui Gelu produc pierderi uriase armatei condusa de Tuhutum, inca inainte ca aceasta sa traverseze Somesul, tragand salve repetate de sageti de pe un mal pe altul. Infrant intr-un final, Gelu incearca sa se refugieze in cetatea sa situata in zona Somesului (nelocalizata inca), fiind, insa, ucis in timpul retragerii.

Ducele Glad este ultimul atacat de o expeditie a trupelor ungare, conduse de capeteniile Zuard, Boyta si Cadusa, cel mai probabil in jurul anului 934. Infruntarea celor doua armate are loc pe raul Timis, in locul numit Vadum Arenarum (Vadul Nisipurilor), acolo unde alianta formata din valahi, bulgari si cumani este zdrobita de atacatorii maghiari. Retras in cetatea Kevee (astazi Cuvin), Glad semneaza pacea cu triburile ungare, devenind vasalul acestora. Fiul sau Ahtum (sau Ohtum, cum este numit in Cronica Notarului Anonymus), se va razvrati, insa, impotriva regelui Stefan I al Ungariei, fiind ucis intr-un final, de catre generalul maghiar Chanadin.

Controverse privitoare la autor[modificare | modificare sursă]

  • Cea mai răspândită idee este că notarul (cancelarul) regelui Béla al III-lea al Ungariei (1172-1196) ar fi autorul acestei lucrări.[2]
  • O altă părere susține că autorul Cronicii ar fi cancelarul regelui Béla al II-lea al Ungariei (1131-1141).[2] În situația în care această versiune ar fi adevărată, autorul ar putea fi un anume Petrus, cancelar în 1124 al regelui Ștefan al II-lea al Ungariei, iar apoi al regelui Béla al II-lea.
  • O a treia versiune sugerează că autorul Cronicii ar fi Péter Pósa, episcop al Bosniei.
  • Roesler, în Rumänische Studien, Leipzig, 1871, a emis ideea că Anonymus ar fi notar al regelui Béla al IV-lea al Ungariei (1235-1270). Această ipoteză a fost însușită de Henrik Marczali în Ungarns Geschichtsquellen im Zeitalter der Arpaden (Berlin, 1882), precum și de Nicolae Iorga.[3]
  • O nouă idee a emis-o inginerul Paul Lazăr Tonciulescu, autorul celei mai recente traduceri în limba română a Cronicii Notarului Anonymus, Faptele Ungurilor. În „Prefața”[4]traducerii sale, Paul Lazăr Tonciulescu susține, că autorul Cronicii ar fi notarul regelui Béla I al Ungariei (1061-1063). Între altele, Paul Lazăr Tonciulescu arată că în cronică nu se vorbește nimic despre marea invazie a pecenegilor din anul 1068, terminată cu victoria categorică a ungurilor în Bătălia de la Chiraleș. Deși în tot cuprinsul cronicii Anonymus nu depășește perioada de domnie a regelui Andrei I (referindu-se doar la evenimente anterioare anului 1060), această victorie strălucitoare nu putea să lipsească din cronică, cunoscut fiind faptul că pecenegii erau cei mai mari dușmani ai ungurilor.[5] Totuși, despre Bătălia de la Chiraleș apar date pentru prima oară doar în lucrarea lui Antonio Bonfini din anul 1485, Rerum Ungaricarum decades. Un alt argument îl constituie faptul că Notarul Anonymus nu a considerat necesar să specifice în cronica sa despre care rege Béla este vorba, întrucât nu exista nicio confuzie în epoca respectivă, regele Béla, pentru care lucrase anterior, fiind primul din șirul regilor maghiari cu acest nume,[5] argument ignorat de toți cercetătorii anteriori ai documentului.

Traduceri în limba română[modificare | modificare sursă]

  • Prima traducere în limba română a fost realizată de Mihail Bésán / Mihail Bejan[6], care era notar public regional la Lugoș (azi Lugoj). Traducerea a apărut tipărită de revista Transilvania, la Sibii (azi Sibiu), în anul 1899, sub titlul Chronicon Anonymii Belae regis Notarii, Gesta Hungarorum, împreună cu textul în limba latină și notele lui László Fejérpataky, membru corespondent al Academiei Ungare de Științe. În opinia inginerului Paul Lazăr Tonciulescu, traducerea realizată de Mihail Bejan a fost făcută pornind de la traducerea în limba maghiară, care fusese publicată de László Fejérpataky, cu câțiva ani înainte, în 1892.[7]
  • Cea de-a doua traducere în limba română a fost realizată de Gheorghe Popa-Lisseanu, care a publicat-o la București în anul 1934, în volumul I al colecției Fontes Historiae Daco-Romanorum, sub titlul Anonymi Belae regis notarii Gesta Hungarorum (text original în limba latină și traducere).[8]
  • Cea de-a treia traducere a fost propusă de inginerul Paul Lazăr Tonciulescu, care a publicat-o sub titlul Cronica Notarului Anonymus, Faptele Ungurilor (traducere de pe fotocopia originalului de la Viena), la Editura Miracol din București, în anul 1996. Și această ediție este bilingvă, cititorul având pe paginile cu soț varianta în limba latină, iar pe cele fără soț traducerea în limba română. În ultima parte a cărții, autorul oferă, pentru prima oară cititorului din România, fotocopia manuscrisului original aflat (până în 1932) în Biblioteca Familiei Imperiale de la Viena (paginile I-XXXXVI), autorul fiind, conform declarației sale, „singurul posesor din România al unui asemenea document, până în momentul publicării acestei cărți”. Pentru a ușura identificarea localităților și a cursurilor de apă, autorul a anexat și o hartă: „Țări, popoare și toponime menționate în Anonymus Gesta Hungarum”, la pagina 118.

Controverse privitoare la faptele descrise[modificare | modificare sursă]

Unii istorici maghiari (István Bóna și Pál Engel) au lansat o campanie naționalistă prin care negau faptele legate de românii din Transilvania și Banat descrise în cronica Gesta Hungarorum. Aceștia au negat existența lui Gelu și a lui Glad, considerând că paginile ar fi fost inventate și că o cronică scrisă la 200 de ani nu este credibilă. Dennis Deletant se alătură părerii că este o cronică discutabilă, dar afirmă categoric că românii au avut continuitate și că erau în Transilvania înainte de venirea ungurilor [9] Édouard Sayous, într-o lucrare premiată de Academia Franceză, confirmă corectitudinea faptelor descrise în cronica Gesta Hungarorum în legătură cu prezența românilor în Transilvania și Banat.[10]

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Faptele ungurilor de secretarul anonim al regelui Bela, în G. Popa-Lisseanu, Izvoarele istoriei românilor, vol. 1, București, 1934.
  • Cronica Notarului Anonymus, Faptele Ungurilor (traducere de pe fotocopia originalului de la Viena), traducere și comentariu de Paul Lazăr Tonciulescu, Colecția Înțelepciunea Străbunilor, Editura Miracol, București, 1996. ISBN 973-9182-34-8
  • Neagu Djuvara, O scurtă istorie a românilor, povestită celor tineri, ediția a IV-a, Humanitas, București, 2002. ISBN 973-50-0242-6
  • Alexandru Madgearu, The Romanians in the Anonymous Gesta Hungarorum. Truth and Fiction, Centrul de Studii Transilvane (Bibliotheca Rerum Transsilvaniae, XXXIV), Cluj-Napoca, 2005.
  • Édouard Sayous, Histoire générale des Hongrois, BiblioBazaar, 2014, ISBN 978-1-293-88800-1

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Cronica Notarului Anonymus, Faptele Ungurilor, traducere și comentariu de Paul Lazăr Tonciulescu, pp. 3-8.
  2. ^ a b Cronica Notarului Anonymus, Faptele Ungurilor, traducere și comentariu de Paul Lazăr Tonciulescu, p. 5.
  3. ^ Cronica Notarului Anonymus, Faptele Ungurilor, traducere și comentariu de Paul Lazăr Tonciulescu, p. 4.
  4. ^ Cronica Notarului Anonymus, Faptele Ungurilor
  5. ^ a b Cronica Notarului Anonymus, Faptele Ungurilor, traducere și comentariu de Paul Lazăr Tonciulescu, p. 6.
  6. ^ Constantin-Tufan Stan, Mihail Bejan, Editura Eurostampa, Timișoara, 2012.
  7. ^ Cronica Notarului Anonymus, Faptele Ungurilor, traducere și comentariu de Paul Lazăr Tonciulescu, pp. 3, 110.
  8. ^ Faptele ungurilor de secretarul anonim al regelui Bela, în G. Popa-Lisseanu, Izvoarele istoriei românilor, vol. 1, București, 1934.
  9. ^ Deletant, Dennis (1992). „Ethnos and Mythos in the History of Transylvania: the case of the chronicler Anonymus”. În Péter, László. Historians and the History of Transylvania. Boulder. pp. 67–85. ISBN 0-88033-229-8.
  10. ^ Édouard Sayous, Histoire générale des Hongrois, BiblioBazaar, 2014, pp. 20-28.

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]