Robia în țările române

Robia a fost o parte componentă a sistemului social al țărilor române, de la începuturile lor și până la mijlocul secolului al XIX-lea. Astfel aceasta a existat în Transilvania, Moldova și Țara Românească, până la desființarea sa în 1786 în teritoriile Imperiului Austriac de către Iosif al II-lea, 1855 în Moldova, și 1856 în Țara Românească de către Barbu Știrbei. Robia este un statut de servitudine, având aspecte comune, dar și diferențe, cu șerbia (iobăgia) și cu sclavia.

În organizarea socială a țărilor române, robii formau o categorie aparte, se aflau pe treapta cea mai de jos și nu aveau personalitate juridică, statutul respectiv fiind cu precădere, atribuit persoanelor de etnie romă. Originile înrobirii romilor sunt obscure. În Moldova au existat și robi tătari, capturați în timpul bătăliilor pierdute de ei, și care nu fuseseră răscumpărați de hanii lor. Alte ipoteze invocă motive de natură economică.

Act prin care voievodul Vasile Lupu întărește posesiunea unui număr de țigani lăsați moștenire de Maria, fiica lui Ionașco Stroici.

Statutul robiei

Statutul robiei este obiect de dezbatere: din asimilarea robiei cu sclavia, s-ar putea atribui Principatelor Române statutul „state sclavagiste” aidoma puterilor care răpeau oameni din locurile lor de baștină pentru a îi transporta și a-i vinde departe pentru a fi folosiți masiv în economia locurilor de implantare; din asimilarea robiei cu șerbia, se poate deduce că marea majoritate a țărănimii din trecut era „înrobită” (interpretarea istoriografiei comuniste). Sclavia (din latinescul medieval sclavus < slavus) desemnează condiția umană a persoanelor (sclavii) care lucrează pentru un stăpân fără remunerație, nu dispun de niciun drept asupra propriei persoane, pot aparține oricărui om liber și nu se pot răscumpăra ei înșiși. Ei trebuie să îndeplinească toate ordinele stăpânului de la naștere sau capturare (trecerea de la libertate la sclavie) până la moarte sau eliberare (trecererea de la sclavie la libertate). Din punct de vedere istoric, sclavia înseamnă, prin definiție, negarea egalității între oameni, iar filozofic sclavii erau considerați ca o specie aparte și inferioară.

Punctele comune între robie și sclavie sunt următoarele:

• Robii erau proprietatea stăpânului, care dispunea de ei ca de orice alt bun, putând să îi cumpere sau să îi vândă, să-i dăruiască, să-i lase moștenire, precum si dreptul de a fi despăgubit dacă era lipsit de bunul lui (Codul penal al anului 1818 din Țara Românească preciza că „Toți țiganii sunt născuți robi” și că „Țiganii fără stăpân sunt proprietatea statului”);
• Mărturia lor nu avea valoare juridică și puteau fi pedepsiți fără judecată.

Diferențele dintre robie și sclavie sunt următoarele:

• a poseda robi era privilegiul unor instituții (robi domnești, robi mănăstirești), sau a unor persoane din aristocrație (robi boierești) dar nu a oricărui particular, chiar înstărit;
• cu acordul stăpânului, robii se puteau căsători între ei și își puteau crește copiii împreună, dar dacă soții aveau doi stăpâni diferiți, copiii lor, odată în stare de a munci, erau împărțiți în mod egal între cei doi stăpâni; copiii născuți dintr-o roabă cu stăpânul sau cu un om liber, sau dintr-un rob cu stăpâna sau cu o femeie liberă, erau prin naștere robi și aparțineau stapânului atâta vreme cât acesta nu lua altă decizie;
• în cazurile stabilite de lege, robii se puteau răscumpăra pe ei înșiși, dar practic, condițiile și banii sau bunurile necesare erau rareori întrunite.

Diferențele dintre robie și iobăgie sunt următoarele:

• Iobagii (din maghiară jobbágy) sau șerbii (din cuvântul latin servus) au o personalitate juridică, pot depune mărturie și nu pot fi pedepsiți fără judecată;
• se pot căsători fără învoire prealabilă și nu li se pot lua copiii;
• au datorii în muncă (corvoade) și dări față de stăpân, de biserică și de stat, dar pot munci și pentru ei înșiși, pot agonisi bunuri, poseda animale, iar casele pe care și le clădesc singuri (cu învoirea proprietarului terenului) le aparțin, precum și bunurile din ele (dar toate acestea le pot fi confiscate în caz de datorii);
• cei „legați de glie” (de către un decret al lui Mihai Viteazul în ceeace privește Țara Românească) au obligația de reședință pe o anume moșie, indiferent că aceasta, cu satele din ea, este vândută/cumpărată sau donată, dar nu aparțin ca persoane proprietarului și dacă fug, pot fi urmăriți ca datornici, dar nu ca fugari cum era cazul robilor și sclavilor. Trebuie totuși observat că există documente din epocă în care sunt menționați ”rumâni” vânduți fără ”ocină” (adică pământ) sau oameni care se răscumpără din rumânie procurând ”la schimb” alți rumâni.

Un aspect particular, legat de creștinătatea societății, diferențiază robia de sclavia antică, dar o aseamănă cu sclavia negrilor americani:

• în timp ce sclavii antici erau considerați ca animalele, robii, ca și sclavii negri americani, erau considerați ca oameni având suflet, deci posibilitatea de mântuire: omorârea lor fără judecată era interzisă. Exista chiar o „teologie a robiei și sclaviei”, deoarece în încercarea de a împăca valorile creștine cu un sistem inuman prin definiție, clericii au creat un suport moral pentru sclavie (așa cum au existat „justificări” ideologice și pentru rasism, pentru antisemitism, pentru diferitele genocide și deportări istorice, pentru Gulag ș.a.m.d.: de exemplu, deoarece în calele aglomerate ale corăbiilor cu sclavi, bolile secerau nenumărate vieți din încărcătura umană, clericii insistau ca africanii să fie botezați înainte de îmbarcarea lor spre Lumea Nouă).. Această „teologie a robiei” a existat și în țările române, unde multe pasaje din Biblie despre sclavi și sclavagismul antic sunt traduse în limba română prin „rob” și „robie”, folosind la reglementarea acesteia, astfel că din punct de vedere religios, robia și deținerea de robi apăreau drept „compatibile” cu perceptele creștine și cu mântuirea, mai ales că în limbajul bisericesc ortodox este des întâlnită expresia „robul, roaba lui Dumnezeu” ca fiind vorba despre un supus și un Stăpân absolut

Și acest aspect particular, legat de creștinism, îi duce pe o parte din autori să concludă că „rob, roabă, robie” nu sunt altceva decât termenii românești pentru „sclav, sclavă, sclavie” și nu redau situații sau realități diferite.

Robia romilor

Originea primilor romi, ca fiind indiană, este cunoscută mulțumită limbilor lor, dar nu și originea robiei romilor în spațiul Principatelor Române deoarece nu sunt documente care să dovedească precis cum au ajuns romii pe teritoriul țărilor române și cum au intrat în robie. Istoricul Nicolae Iorga corelează apariția romilor pe aceste meleaguri cu Invazia mongolă în Europa din 1241, sugerând probabilitatea ca robii romi (care erau cercetașii, iscoadele, rotarii, crescătorii de cai, căruțașii, căldărarii, pielarii, corturarii și fierarii mongolilor și mai târziu ai tătarilor) să fi fost preluați de la mongoli și tătari în secolul al XIV-lea, odată cu înfrângerea acestora de către regii poloni sau ungari, de către voievozii români sau de către țarii ruși (robia romilor existând în toate aceste țări, dar și în Persia și Asia centrală care au fost de asemenea dominate de mongoli și tătari).

Primele documente care le atestă existența certă îi prezintă deja înrobiți:

• în anul 1385, Dan I, domnitorul Țării Românești, emite un hrisov prin care dăruiește Mănăstirii Tismana anumite pământuri. Se adaugă și 40 de sălașe țigănești.
• În „Bogdania” Moldo-Vlahia sau Moldova, în anul 1428 sunt amintiți pentru prima oară țiganii. Alexandru cel Bun, printr-un hrisov, dăruiește Mănăstirii Bistrița 31 de sălașe de țigani și 12 bordeie de tătari.
• Se amintește despre țigani și în alte mănăstiri, cum ar fi Moldovița, prin anul 1434.

Robia este așadar atestată în secolul al XIV-lea, legată fiind deja de romi, de Domnie și de mănăstiri, ca în alte părți în Europa, unde cu secole mai înaite, slavii încă ne-creștinați erau luați ca sclavi în regatele creștine din occident (Franța, Imperiul Germanic, Regatul Ungariei), etimologia cuvântului sclav provenind de la slavi (nu de la servus din latină), alt exemplu fiind sclavia reciprocă practicată între sarazinii musulmani sau evreii hazari pe de-o parte, și creștinii din regatele occidentale sau din Rusia Kieveană pe de alta.

Un afiș privind vânzarea robilor țigani din Muntenia, publicat de Ian Hancock în 1987, a fost demonstrat a fi fals.

Condiția robilor

Deși Codul penal din Muntenia al anului 1818 preciza că „Toți țiganii sunt născuți robi” și că „Țiganii fără stăpân sunt proprietatea statului”, exista un număr mic de robi care nu erau rromi, îndeosebi printre „tâmpiți” (handicapații mintali) și tătari capturați în bătălii, și de rromi care nu erau robi (printre familiile înstărite, care-și răscumpăraseră robia sau printre rromii „sloboziți”, adică eliberați, care se regrupau în „Slobozii”), dar aceștia nu mai erau denumiți țigani, cuvânt care devenise sinonim cu rob.

Legile referitoare la țigani erau cam aceleași peste tot. Robii erau proprietatea stăpânului, care dispunea de ei ca de orice alt bun, putând să îi cumpere sau să îi vândă, să-i dăruiască, să-i lase moștenire. Îndeobște, nu se separau familiile prin vânzare la stăpâni diferiți. Bărbații practicau meserii ca: bucătari, pitari, surugii, grădinari, zidari, croitori, cizmari, fierari, lăutari, argați și meșteri de tot felul, iar femeile o ajutau pe stăpină la treburile casnice. Cu îndemânarea lor, erau executate frumoasele lucrături care făceau vestite pe jupânesele române. Condițiile în care erau ținuți țiganii puteau fi mizerabile, totul depinzând de firea stăpânului. La stăpânii cruzi, pedepsele severe și bătaia erau frecvente, o zicală veche afirmând „nu prânzi și nu cina la stăpânul rău, dacă nu vrei să mănânci ciorbă de muci și scuipați”.

S-au păstrat numeroase documente care relatează schimburi de proprietăți contra vite sau robi țigani ori produse de ale solului. Astfel, de exemplu, în 1612 se dă un cal pe un țigan cu femeia și copii săi; În 1619 o țigancă este plătită cu 40 lei și 2 boi iar în 1710 cu 30 vedre de miere se cumpără o țigancă.

Dacă rumânia/vecinia era moștenită doar pe linie paternă, robia se transmitea pe ambele linii, maternă și paternă. Femeile rumânilor (iobagilor) nu împărtășeau aceleași obigații ca și soții lor.

De exemplu, în anul 1652, episcopia Buzăului a încercat să revendice dreptul de rumânie asupra lui Tudor, Stan și Nan din satul Găvăneștii de Sus, fapt care nu s-a întâmplat pentru că aceștia au reușit să demonstreze în fața a 12 mesgieși (țărani liberi) care aveau împuternicire domnească, că atunci când Episocopia a cumpărat satul în care s-au născut ei, mamele lor nu erau căsătorite, ceea ce însemna că ei sunt țărani liberi.

În schimb femeile rome erau sclave asemeni bărbaților romi. Un exemplu elecvent este povestea Dobrei, care, împreună cu un copil de-al ei a fost iertată/eliberată din sclavie și, ca acest lucru să fie bine înțeles, eliberatorul ei a consemnat în actul de slobozire ca Dobra și toate ficele care i se vor naște să fie asemena rumâncelor, adică libere.

Migrația robilor

Robii și în special băieșii au început să migreze în mai multe direcții: dinspre Transilvania (zona auriferă) spre partea de sud a Ungariei, spre nordul Serbiei și nordul Croației de astăzi, spre sud în Țara Românească și Bulgaria și spre est în Moldova. Această migrație ar fi pornit la sfârșitul secolului al XVI-lea. Și-au continuat ocupația legată de aur, la care au adăugat ulterior prelucrarea lemnului în ustensile de gospodărie.

În unele arhive din Serbia se găseau la începutul secolului al XX-lea documente din prima jumătate a secolului al XIX-lea ce atestau intrarea în țară a unor grupuri de rudari care fugeau din robie.

În Serbia sunt comunități de băieși care se autodefinesc ca români, chiar și tinerii care cunosc doar puțin limba română dar și alte comunități care se declară țigani români, altele care caută să se confunde cu populația majoritară și altele care participă la activitățile organizațiilor de romi de limbă romani.

Pe teritoriul actual al Ungariei, majoritatea băieșilor s-a așezat între 1893 și 1918, dar imigrarea lor a continuat și între cele două războaie mondiale și în primii ani de după al Doilea Război Mondial.

Un număr mai mic de băieși a emigrat și în Croația, Slovenia și Slovacia.

Un călător german, Heinrich Renner, pomenește despre caravlahii din Bosnia în cartea sa din 1897. De regulă se face o confuzie intre vlahii/românii din Bosnia și Croația numiți caravlahi sau morlaci (turcii notau punctele cardinale cu culori; negru/cara însemna nord) și romii veniți în secolele XVI-XVII. Caravlahii sunt vlahii/românii localnici, urmași ai populației latinofone din Balcani.

Sclavia mănăstirească: Cadrul legislativ, pedepsele corporale și dezumanizarea

Istoriografia recentă, prin lucrările unor cercetători precum Petre Petcuț, Viorel Achim și Adrian-Nicolae Furtună, a reevaluat rolul Bisericii Ortodoxe în instituția sclaviei, evidențiind faptul că mănăstirile funcționau nu doar ca lăcașuri de cult, ci ca unități economice majore, unde disciplina forței de muncă (a robilor) era menținută printr-un regim carceral sever. Analiza documentelor de arhivă demonstrează că utilizarea torturii și a pedepselor fizice nu era o practică izolată, ci una reglementată și legitimată de înalții ierarhi.

Cadrul legislativ și implicarea personală a lui Antim Ivireanul

Un moment de referință în codificarea acestui regim represiv este reprezentat de activitatea mitropolitului Antim Ivireanul. Istoricul Petre Petcuț analizează în detaliu „Așezământul Mănăstirii Toți Sfinții” (redactat între 1713-1715), un document fundamental pentru organizarea monahală, scris chiar de mâna mitropolitului.

Dincolo de imaginea sa de martir și cărturar, Antim Ivireanul se relevă în acest document ca un administrator riguros al „averii mănăstirești”, categorie în care erau incluși și robii (lăieți și vătrași). Pentru a preveni fuga și nesupunerea, Antim a legiferat personal utilizarea instrumentelor de tortură, transformând practici cutumiare în norme administrative scrise. Textul „Așezământului” prevede explicit:

„Iar lăieții și vătrașii să fie de paza și de slujba mănăstirii... și de se va afla vreunul nesupus sau fugar, să se pedepsească cu butucul și cu lanțul, iar de va fi mai greu vinovat, să se dea la mână stăpânirii.”

Petre Petcuț subliniază contrastul major dintre umanismul cultural al lui Antim și calitatea sa de stăpân de sclavi care a instituționalizat violența. Prin menționarea clară a „butucului” și „lanțului” în regulamentul mănăstirii, Antim Ivireanul a oferit o justificare teologică și juridică pentru tratamentele inumane aplicate pe domeniile bisericești.

Instrumentarul de tortură și metodele de disciplinare

În baza legitimității oferite de astfel de regulamente, mănăstirile au dezvoltat un aparat represiv complex. „Nesupunerea”, lenea sau tentativa de evadare declanșau pedepse care, conform standardelor istoriografice moderne, sunt clasificate drept tortură:

• Zgarda cu ghimpi (Gulerul de fier): Una dintre cele mai temute pedepse, descrisă de martori oculari și aboliționiști (precum Mihail Kogălniceanu) și confirmată de istorici, consta într-un inel metalic fixat în jurul gâtului robului. Dispozitivul era prevăzut cu țepi metalici orientați spre interior sau exterior, concepuți special pentru a împiedica victima să se odihnească. Robul nu putea să se întindă sau să doarmă fără a-și provoca răni severe.
• Imobilizarea în „Butuci” și Lanțuri: Confirmând direct prevederile lui Antim Ivireanul, sursele atestă folosirea intensivă a butucului — o grindă masivă de lemn, despicată, în care erau blocate gleznele sau mâinile condamnatului. Robii erau ținuți captivi în aceste dispozitive zile sau săptămâni în șir, adesea în pivnițele umede și întunecate ale mănăstirii, fără posibilitatea de a se mișca, fiind forțați să își facă nevoile fiziologice pe ei.
• Falanga (Bătaia la tălpi): O metodă de tortură orientală adoptată frecvent. Robul era imobilizat cu picioarele ridicate și legate de un par, tălpile fiindu-i lovite repetat cu nuiele sau biciul până la lacerarea țesutului.
• Tortura prin elemente naturale: Documentele consemnează practici de „călire” a nesupușilor, precum lăsarea robilor dezbrăcați în ger, udați cu apă rece iarna, sau „afumarea” — suspendarea deasupra unui foc mocnit de paie umede, provocând asfixiere parțială și panică.

Dramă umană, dezumanizare și mortalitate („Exterminarea lentă”)

Sistemul sclavagist mănăstiresc viza nu doar disciplinarea corpului, ci și anihilarea identității umane a robului. Istoricii descriu o realitate marcată de suferință sistemică:

• Statutul de „obiect vorbitor”: În actele contabile și inventarele mănăstirilor, robii nu figurau ca persoane, ci ca inventar mobil („suflete”), fiind listați și evaluați alături de animale și unelte agricole. Această reificare permitea egumenilor să nu aibă remușcări morale, tratând moartea unui rob strict ca pe o pierdere de capital economic.
• Distrugerea familiei: Cea mai profundă traumă psihologică era separarea familiilor. Deși Biserica propovăduia sfințenia familiei, interesul economic prima: mănăstirile practicau curent vânzarea, schimbul sau donarea separată a soților și a copiilor.
• Condiții de viață și mortalitate: Viața cotidiană a robilor pe domeniile mănăstirești (vătrașii) se desfășura în condiții de mizerie extremă, descrise de istorici ca un proces de „exterminare lentă”. Majoritatea trăiau în bordeie insalubre (gropi în pământ). Rănile provocate de lanțuri sau bătăi se infectau frecvent (septicemie), iar în lipsa oricărei asistențe medicale, duceau la decese dureroase. Combinația dintre munca epuizantă, malnutriție și abuzuri fizice a dus la o speranță de viață mult sub media epocii și la o mortalitate infantilă extremă.

Dimensiunea sclaviei în Biserica Ortodoxă: „Cel mai mare stăpân de robi”

Până la mijlocul secolului al XIX-lea, Biserica Ortodoxă din Țara Românească și Moldova a fost, instituțional, cel mai mare proprietar de sclavi (robi) după Domnie. Istoricul Viorel Achim estimează că mănăstirile și mitropoliile dețineau zeci de mii de familii de romi, constituind o forță de muncă esențială pentru economia ecleziastică. Această acumulare imensă de „suflete” s-a realizat prin danii boierești (pentru iertarea păcatelor) și prin cumpărări directe, robii fiind considerați „averea sfântului” și, deci, inalienabili.

Marii latifundiari de robi: Tismana, Cozia și Putna

Documentele de arhivă (catagrafiile) arată că marile mănăstiri funcționau ca veritabile feude sclavagiste. Numărul robilor deținuți de o mănăstire indica prestigiul și bogăția acesteia:

• Mănăstirea Tismana: A fost unul dintre cei mai mari proprietari de robi din Țara Românească. La începutul secolului al XIX-lea, Tismana deținea mii de robi, organizați în „vătășii” specializate (aurari, fierari, rudari). Istoricul Petre Petcuț notează că „puterea economică a Tismanei se baza exclusiv pe brațele de muncă gratuite ale robilor săi”, care erau trimiși să spele aur în râuri sau să muncească pământul.
• Mănăstirea Cozia: Deținea o populație numeroasă de robi, folosiți în special la exploatarea sării și la munci agricole. Registrele mănăstirii consemnează pedepse aspre pentru cei care nu își îndeplineau norma de muncă.
• Mănăstirea Putna (Moldova): În Moldova, Putna era un centru major de concentrare a populației de robi. Documentele atestă că Ștefan cel Mare și succesorii săi au dăruit mănăstirii sute de sălașe de tătari și țigani. Robii Putnei erau renumiți pentru meșteșugurile lor, dar și pentru faptul că erau vânduți sau schimbați frecvent între metocurile mănăstirii.

Teologia robiei: „Dania de suflete”

Un aspect particular al sclaviei mănăstirești a fost justificarea sa morală. Boierii donau familii întregi de romi mănăstirilor prin testament, crezând că acest act de „milostenie” le va asigura mântuirea sufletului.

• Citat istoric: Într-un document de donație către Mănăstirea Bistrița, un boier scria: „Dăruiesc sfintei mănăstiri trei sălașe de țigani, cu femei și copii, ca să fie pomenit sufletul meu și al părinților mei în veci.”

Această practică a transformat omul într-o monedă de schimb spirituală. Biserica accepta și încuraja aceste donații, interzicând totodată eliberarea robilor (manumisiunea), sub pretextul că proprietatea mănăstirii este sacră și nu poate fi înstrăinată („anatema” asupra celor care ar îndrăzni să elibereze robii sfântului).

Exploatarea economică și aurarii

Mănăstirile dețineau monopolul asupra anumitor categorii de robi, în special asupra aurarilor (rudari). Aceștia erau obligați să verse cantități fixe de aur anual către mănăstire. Condițiile de muncă erau inumane, robii fiind obligați să stea în apele reci ale râurilor de munte (precum Lotru sau Olt) din primăvară până în toamnă. Câștigurile obținute din aurul spălat de robi constituiau o sursă majoră de venit pentru eparhii, ceea ce explică rezistența feroce a clerului înalt împotriva legilor de dezrobire de la 1848 și 1856.

Opoziția Bisericii față de Dezrobire: „Apărarea averii sfinte”

În procesul de emancipare a romilor (1848-1856), Biserica Ortodoxă s-a poziționat, instituțional, ca principal opozant al reformelor, apărând menținerea sclaviei cu argumente teologice și economice. În timp ce tinerii pașoptiști cereau eliberarea necondiționată, înalții ierarhi au luptat pentru a bloca pierderea forței de muncă gratuite, invocând „blestemul” asupra celor care ar înstrăina bunurile mănăstirești.

Argumentul teologic: „Anatema” asupra eliberatorilor

Egumenii mănăstirilor au folosit dreptul canonic pentru a descuraja orice tentativă de dezrobire. Ei argumentau că robii au fost donați mănăstirii „pe vecie” de către boieri, iar eliberarea lor ar fi echivalat cu un sacrilegiu și cu încălcarea testamentelor fondatorilor.

• Citat istoric: Într-o scrisoare de protest adresată Divanului, egumenii afirmau că „acești țigani sunt odoare sfinte, dăruite lui Dumnezeu, iar cine ar îndrăzni să-i scoată din robie va cădea sub strașnica anatemă a sfinților părinți și a ctitorilor.”

Reacția la Revoluția din 1848

În timpul Revoluției de la 1848 din Țara Românească, Guvernul Provizoriu a decretat eliberarea robilor boierești și mănăstirești. Reacția clerului înalt a fost ostilă. Deși unii preoți de mir (precum Eufrosin Poteca sau Iosafat Snagoveanul) au susținut reforma, ierarhia superioară a sabotat aplicarea ei.

• Mărturie de epocă: Mihail Kogălniceanu, artizanul dezrobirii, critica vehement atitudinea Mitropoliei într-un discurs celebru:

„Miniștrii altarului, care ar trebui să propovăduiască iubirea de aproape, sunt cei dintâi care țin în robie pe frații lor, cumpărându-i și vânzându-i ca pe vite. Cum poate preotul să ridice mâinile spre cer, când acele mâini sunt pătate de lanțurile pe care le pun robilor?”

Bătălia pentru despăgubiri (1855-1856)

Când abolirea sclaviei a devenit inevitabilă, Biserica a schimbat strategia, negociind dur pentru a obține compensații financiare maxime. Mitropolia a refuzat eliberarea robilor fără plată, tratând libertatea oamenilor ca pe o tranzacție comercială.

• Legea despăgubirii: În urma presiunilor clerului, statul a fost obligat să plătească din bugetul public (Casa Fondului de Despăgubire) o sumă de 10 galbeni pentru fiecare rob mănăstiresc eliberat. Această sumă uriașă a fost transferată către mănăstiri pentru a compensa „pierderea” suferită.

Istoricul Petre Petcuț notează: „Rezistența Bisericii a fost înfrântă doar prin transformarea robiei într-o afacere profitabilă: mănăstirile au acceptat libertatea romilor doar în schimbul aurului.”

Desființarea robiei

Creație alegorică a lui Theodor Aman (circa 1845) având ca subiect Dezrobirea țiganilor

În secolul al XIX-lea, generațiile de tineri instruiți în vestul Europei adoptă concepțiile progresiste occidentale. Se creează astfel un puternic val antisclavagist si este desființată la jumătatea secolului al XIX-lea, ca o consecință a campaniei purtate de tinerii revoluționari care au adoptat ideile liberale ale iluminismului.

În programul progresist al Revoluției din 1848 se cerea dezrobirea țiganilor. Arhimandritul Iosafat Snagoveanul, luând parte la această revoluție, a fost ales membru în Comisia pentru dezrobirea țiganilor, împreună cu Cezar Bolliac și Petrache Poenaru, fapt pentru care a fost exilat din Țara Românească, ajungând la Paris, unde a înființat prima capelă românească, în anul 1853. A murit în exil, departe de țară și de rromii pe care-i prețuia.

Înfrângerea Revoluției din anul 1848 a însemnat apusul procesului de eliberare a țiganilor. Bucuria izbăvirii a durat prea puțin.

După aproape 8 ani, la 8/20 februarie 1856 a fost votată „Legiuirea pentru emanciparea tuturor țiganilor din Principatul Țării Românești“. Va fi desființată robia țiganilor particulari, dându-se drept despăgubire 10 galbeni pentru fiecare țigan, din Casa fondului de despăgubire. Erau obligați să se statornicească, iar nomazii să se așeze în satele unde doresc, cu obligația de a avea locuințe și gospodării proprii.

Așadar, votarea celor două legi, în anul 1855 în Moldova și în 1856 în Țara Românească, va constitui practic cea din urmă etapă a dezrobirii țiganilor, fiind prima mare reformă socială, când cetățenii aceleiași țări aveau aceleași drepturi, fără nici o discriminare. Abolirea s-a înscris în curentul mondial de desființare a instituției sclaviei: Imperiul Britanic o abolise deja în 1833; în Statele Unite procesul începuse în Nord de la sfârșitul secolului anterior și abolirea s-a definitivat în urma Războiului Civil American; ultima țară care a abolit sclavia a fost Brazilia în 1888. Interdicția practicării sclaviei a fost inclusă în Declarația Universală a Drepturilor Omului, în 1948.

Bibliografie

Lectură suplimentară

• ro Istoria și tradițiile rromilor Arhivat în 23 septembrie 2015, la Wayback Machine., Petre Petcuț, Delia Grigore, Mariana Sandu, București, Ro Media, 2003, ISBN 973-86043-7-0
• ro De la robie la asimilare Arhivat în 20 iunie 2007, la Wayback Machine., Emmanuelle Pons
• ro Robia în pravilele românești ale secolului al XVII-le. Îndreptarea legii (1652) Arhivat în 21 februarie 2015, la Wayback Machine., Florina Manuela Constantina, „Revista istorică”, tom XX, 2009, nr. 1–2, p. 73–99
• ro Aboliționismul românesc la 1848. Influențe.Trăsături Arhivat în 21 februarie 2015, la Wayback Machine., Raluca Tomi, „Revista istorică”, tom XX, 2009, nr. 1–2, p. 47–61
• ro Emanciparea țiganilor și programul legislativ al Guvernului Provizoriu din 1848^{[nefuncțională – arhivă]} , Venera Achim, „Revista istorică”, tom XX, 2009, nr. 1–2, p. 63–72
• ro Statistica țiganilor în Principatele Române în perioada 1830-1860 Arhivat în 21 februarie 2015, la Wayback Machine., Venera Achim,„Revista istorică”, tom XVI, 2005, nr. 3 – 4, p. 97–122
• ro Mărturii documentare despre robie în Moldova (1655-1670), Cărălina Chelcu, Studiu finanțat din grantul UEFISCDI, cod proiect PN-II-RU-PD-2012-3-0417
• ro Studii despre robie și istoria țiganilor în România în secolele XVI-XIX (repertoar) Arhivat în 21 februarie 2015, la Wayback Machine., Grupul de cercetare pentru Istoria minorităților
• Romii. Sclavie și libertate. Constituirea și emanciparea unei noi categorii etnice și sociale la nord de Dunăre: 1370-1914, Petre Petcuț, București, Centrul Național de Cultură a Romilor, 2017
• ro Cap. Valahia și Moldova Arhivat în 4 martie 2016, la Wayback Machine., Petre Petcuț, în Romii|Istorie – Fișe despre istoria Romilor, Consiliul Europei – Proiect Educația copiilor romi în Europa, 2010
• ro Romii/Țiganii din Republica Moldova: O comunitate etno-culturală inedită în spațiul tradițional istoric carpato-danubiano-pontic, Ion Duminică, Akademos, nr. 3 (34) septembrie 2014, Institutul Patrimoniului Cultural – Academia de Științe a Moldovei, p. 138-146

Vezi și

• Robie
• Iobăgie
• Sclavie
• Șerbie
• Rumânie
• Sărăcie

Legături externe

• ro 158 de ani de la dezrobirea rromilor în Principatele Române, Ciprian Necula, 20 februarie 2014, ziarul Adevărul
• ro 155 de ani de la eliberarea romilor din robie Arhivat în 15 februarie 2015, la Wayback Machine., Cornel Șomâcu, 23 februarie 2011, ziarul Vertical
• ro Obiceiul pâmântului, DOR