Robia în țările române

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
(Redirecționat de la Sclavia în România)
Salt la: Navigare, căutare
Un afiș din Țara Românească, din 1852, care prezintă o licitație de robi țigani denumiți impropriu „sclavi”.

Robia în țările române, denumită în mod impropriu în limba engleză slavery in Romania, adică „sclavia în România”, se referă cu precădere la situația persoanelor de etnie romă, aflați în stare de robie pe teritoriul Principatelor Române. Denumirea de „Sclavia în România” este improprie din două motive: robia nu este totuna cu sclavia și nu a existat în România deoarece a fost desființată definitiv cu câțiva ani înainte de apariția României ca stat prin Unirea principatelor.

Robia nu trebuie confundată cu sclavia din două motive[1] :

  • un rob se poate vinde și răscumpăra pe el însuși împreună cu familia sa, un sclav nu (de unde tradiția șefilor romi de a purta vizibil aurul pe ei pentru a-și demonstra capacitatea de răscumpărare);
  • un rob poate fi proprietatea unui voievod, unui boier sau unei mânăstiri, pe când un sclav poate fi proprietatea oricărui particular.

Diferența este fondamentală deoarece un rob este o persoană (un suflet) care își poate vinde sau răscumpăra libertatea; stăpânul unor robi cumpără sau vinde nu persoane, ci statutul lor de servitudine, pe când stăpânul unor sclavi cumpără înșiși inșii, ca pe niște obiecte sau animale - sclavul nu este un suflet.

Robia este atestată din secolul al XIV-lea și este desființată la jumătatea secolului al XIX-lea, ca o consecință a campaniei purtate de tinerii revoluționari care au adoptat ideile liberale ale iluminismului. Printre aceștia, cel mai notabil este Mihail Kogălniceanu, care pune bazele legislației referitoare la dezrobirea țiganilor în Moldova.

Originea[modificare | modificare sursă]

Originea robiei romilor în spațiul Pricipatelor Române este incertă. Istoricul Nicolae Iorga corelează apariția romilor pe aceste meleaguri cu Invazia mongolă în Europa din 1241, sugerând probabilitatea ca robii romi (care erau cercetașii, iscoadele, rotarii, crescătorii de cai, căruțașii, căldărarii, pielarii, cortorarii și fierarii mongolilor și mai târziu ai tătarilor) să fi fost preluați de la mongoli și tătari în secolul al XIV-lea, odată cu înfrângerea acestora de către regii poloni sau ungari, de către voievozii români sau de către țarii ruși (robia romilor existând în toate aceste țări, dar și în Persia și Asia centrală).

În acea perioadă, atât robia cât și sclavia erau frecvente în Europa. Astfel, slavii încă ne-creștinați erau luați ca sclavi în regatele creștine din occident (Franța, Imperiul Germanic, Regatul Ungariei), etimologia cuvântului sclav provenind de la slavi (nu de la servus din latină), alt exemplu fiind sclavia reciprocă practicată între sarazinii musulmani sau evreii hazari pe de-o parte, și creștinii din regatele occidentale sau din Rusia Kieveană pe de alta.

Condiția robilor, intermediară între iobăgie și sclavie[modificare | modificare sursă]

Deși Codul penal din Muntenia al anului 1818 preciza că „Toți țiganii sunt născuți robi” și că „Țiganii fără stăpân sunt proprietatea statului”, exista un număr mic de robi care nu erau romi, îndeosebi printre „tâmpiți” (handicapații mintali), și de romi care nu erau robi (printre familiile înstărite, care-și răscumpăraseră robia sau printre romii „sloboziți”, adică eliberați, care se regrupau în „Slobozii”), dar aceștia nu mai erau denumiți țigani, cuvânt care devenise sinonim cu rob.

Robia a fost un statut intermediar între iobăgie și sclavie[2]:

  • Pentru a caracteriza statutul unei părți, „legată de glie”, din țărănimea română în Evul Mediu, se utilizează termenii: „iobăgie” sau „șerbie” (acesta din urmă provenind din cuvântul latin servus). Deși situația acestor pături sociale se înrăutățește mai ales din secolul al XIV-lea până către secolul al XVIII-lea, iobagii își păstrează o personalitate atât juridică, cât și sufletească. Ei pot depune mărturie și nu pot fi pedepsiți fără judecată.
  • Statutul robilor romi este inferior, ei având doar o personalitate religioasă ca suflete: mărturia lor nu avea valoare juridică și puteau fi pedepsiți fără judecată, se puteau căsători între ei, dar numai cu acordul stăpânului, iar dacă doi robi având doi stăpâni diferiți se căsătoreau, copiii lor trebuiau împărțiți în mod egal între cei doi stăpâni, chiar daca erau crescuți împreună.
  • Cel mai prejos era statutul sclavilor (care nu existau în țările române): aceștia făceau parte din bunurile stăpânului, neavând personalitate nici juridică, nici sufletească, ne putându-se căsători și neavând nici-un drept asupra copiilor lor, iar pedeapsa cu moartea fiind destul de frecventă în cazul lor.

Desființarea robiei[modificare | modificare sursă]

În secolul al XIX-lea, generațiile de tineri instruiți în vestul Europei adoptă concepțiile progresiste occidentale și se creează un puternic val antisclavagist. În perioada 1843 - 1855 are loc abolirea robiei în Principatele Române.

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Nicolae Iorga, „Istoria românilor”, Ediția I, 1936-1939 și Academia Română, „Istoria românilor”, 4 vol., Editura Enciclopedică, București 2001.
  2. ^ Neagu Djuvara : „Între Orient și Occident, țările române la începutul epocii moderne“, Humanitas, 1995.

Legături externe[modificare | modificare sursă]