Apartheid
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Apartheidul (care în limba afrikaans înseamnă separare) este un sistem social, politic şi economic rasist impus de guvernele minorităţii albe din Africa de Sud de-a lungul secolului XX. Apartheidul prevedea segregarea raselor (locuirea separată) iar majorităţii negre i se interzicea, printre altele, dreptul la vot şi libera circulaţie. În sens larg, apartheidul desemnează politica de separare a comunităţilor etnice sau rasiale diferite. Practica apartheidului a fost frecvent pusă în practică în istoria modernă. Termenul însă se referă la cazul sud-african.
Istoria apartheidului acoperă perioada cuprinsă între anii 1948, când a fost creat, până în 1990-1994, când s-au organizat primele alegeri libere. Apartheidul este tema centrală în jurul căreia s-a petrecut istoria Africii de Sud în perioada de după Al Doilea Război Mondial.
Cuprins |
[modifică] Sistemul
Apartheidul era practicat în Africa de Sud de mulţi ani, dar abia în 1948 a luat o formă juridică, fiind susţinut de legi. La alegerile din 1948, Partidul Naţionalist a câştigat alegerile într-o coaliţie cu Partidul Afrikaans, condus de pastorul Protestant Daniel François Malan.
La puţin timp după aceasta s-a hotărât ca fiecare individ să aibă drepturi conform rasei sale. O lege promulgată în 1950 rezerva anumite districte din oraşe unde doar albii puteau să fie proprietari, forţându-i pe cei care nu erau albi să migreze. Legile au stabilit zone separate, cum ar fi plaje, autobuze, spitale, şcoli şi chiar bănci în parcurile publice. Negrii şi persoanele de altă culoare trebuiau să poarte documente de identitate în orice moment şi nu le era permis să rămână în alte oraşe sau chiar să intre în acestea fără un permis special.
[modifică] Statele negre
Conform apărătorilor apartheidului, discriminarea negrilor era bazată legal pe faptul că aceştia nu erau cetăţeni sud-africani, ci doar cetăţeni ai altor state independente, create cu scopul de a „găzdui” persoane negre. S-au creat zece state autonome pentru a primi negrii care constituiau 80% din populaţie. Acestei populaţii i s-a retras cetăţenia sud-africană şi erau consideraţi a fi în tranzit, sau ca fiind persoane ce stau temporar în ţară şi care au pătruns în ţară cu paşaport fără viză. În timpul anilor '60, '70 şi '80, guvernul a forţat populaţia neagră să se stabilească în statele care erau crate pentru ei. Un total de 3 milioane şi jumătate de locuitori s-au văzut obligaţi să se deplaseze către acele zone.
Cel mai mediatizat caz a fost cel de la Johannesburg, unde 60.000 de locuitori negri au fost reaşezaţi într-o zonă numită Soweto. Alt caz a fost cel de la Sophiatown, un loc multirasial ,unde negrilor li se permitea să deţină pământ. Totuşi, creşterea populaţiei şi a zonei industriale din Johannesburg, transforma această zonă într-un loc strategic. În februarie 1955, cei 50.000 de locuitori negri din zonă au fost evacuaţi cu forţa, fiind mutaţi într-o zonă numită Meadowlands, actualmente anexă a Soweto. Sophiatown a fost distrusă total de buldozere şi, pe locul ei, a fost construită o nouă zonă urbană numită Triomf pentru populaţia albă.
[modifică] Albi, negri, indieni şi metişi
Populaţia era clasificată în patru grupuri. Cei de culoare (în afrikaans „kleurlingen”) erau metişii care proveneau din amestecarea populaţiilor Bantú şi Khosian cu descendenţi europeni. Era foarte dificil de hotărât cine era metis.
Şi metişii au fost discriminaţi şi obligaţi să se mute în zone speciale, uneori abandonându-şi casele şi pământurile care le aparţineau din generaţie în generaţie. Chiar dacă aveau mai multe drepturi decât negrii, ei au jucat un rol important în lupta contra apartheidului. La fel ca şi negrii, nu aveau drept de vot. În 1983 o reformă a Constituţiei le-a permis celor de culoare şi indienilor (aceştia din urmă fiind originari din India şi Pakistan) să participe la nişte alegeri separate pentru a forma un parlament de culoare, subordonat parlamentului albilor. Teoria apartheidului era că cei de culoare erau cetăţeni sud-africani cu drepturi limitate, în timp ce negrii erau cetăţenii unuia dintre cele 10 state create special pentru ei.
[modifică] Rezistenţa
Intensificarea discriminării a determinat Congresul Naţional African (CNA), format din persoane negre, să dezvolte un plan de rezistenţă care includea nesupunere civică şi marşuri de protest. În 1955 la un congres ţinut la Kliptown, lângă Johannesburg, un număr de organizaţii incluzând CNA şi Congresul Indian a format o coaliţie prin adoptarea unei Proclamaţii pentru Libertate, care avea în vedere crearea unui stat în care să fie eliminată discriminarea rasială.
În 1959, un grup al CNA a decis să iasă din rândurile partidului pentru a forma un partid mai radical, pe care l-a numit Partidul Congresului African (PCA). Principalul obiectiv al noului partid era acela de a organiza un protest la nivel naţional împotriva legilor discriminatorii. La data de 21 martie 1960 un grup s-a adunat în Sharpeville, un sat aproape de Vereening, pentru a protesta împotriva legii prin care negrii trebuiau să poarte asupra lor acte de identitate (în special paşapoarte). Numărul participanţilor nu este cunoscut. Cert este că poliţia a deschis focul împotriva mulţimii, ucigând 69 de persoane şi rănind alte 186. Toate victimele erau negri şi majoriotatea au fost împuşcaţi în spate. Imediat după aceea, CNA şi PCA au fost interzise ca partide politice.
Acest eveniment a avut o semnificaţie importantă; dintr-un protest paşnic s-a transformat într-unul violent; totuşi, partidele politice interzise nu erau o ameninţare reală pentru guvern, deoarece nu deţineau arme.
Protestele au ajuns la un punct în care, în 1963, primul ministru Hendrik Frensch Verwoerd a declarat stare de urgenţă, permiţând reţinerea persoanelor fără ordin judiciar. Peste 18.000 de manifestanţi au fost arestaţi, inclusiv majoritatea reprezentanţilor CNA şi PCA. Protestele au luat forma unor sabotaje cu ajutorul aripilor armate ale partidelor respective. În iulie 1963, mai mulţi şefi politici au fost arestaţi, printre ei numărându-se şi Nelson Mandela. La procesul din Rivonia din iunie 1964, Mandela şi alţi şapte politicieni au fost condamnaţi la închisoare pe viaţă pentru trădare.
Declaraţia lui Mandela la un proces a devenit faimoasă: „Am luptat cu dominaţia albilor şi cu dominaţia negrilor. Am dorit o democraţie ideală şi o societate liberă în care toate persoanele să trăiască în armonie şi cu egalitate de şanse. E un ideal cu care vreau să trăiesc şi să reuşesc. Dar dacă este necesar, este un ideal pentru care sunt dispus să mor.”
Procesul a fost condamnat de către Naţiunile Unite şi a fost un element foarte important pentru implementarea de sancţiuni regimului din Africa de Sud. Cu partidele negrilor proscrise şi conducătorii acestora în închisoare, Africa de Sud a intrat în cea mai critică etapă din istoria sa. Aplicarea Apartheidului s-a intensificat. Prim-ministrul Verwoed a fost asasinat, dar succesorii săi, B. J. Vorster şi Pieter Willen Botha au menţinut această politică.
[modifică] Mişcarea de Conştienţă
În anii '70 rezistenţa contra Apartheidului s-a intensificat. La început s-a manifestat prin atacuri, iar mai târziu prin studenţii conduşi de Steve Biko. Biko, un student la medicină, a fost principala forţă din Mişcarea de Conştienţă a Negrilor care lupta pentru eliberarea negrilor, fără violenţă.
În 1974 guvernul a emis o lege care obliga folosirea limbii afrikaans în toate şcolile, inclusiv cele ale negrilor. Această măsură a fost foarte nepopulară deoarece limba afrikaans era considerată ca fiind „o limbă a opresiunii”. La data de 30 aprilie 1976 şcolile din Soweto au început o rebeliune. La data de 16 iunie 1976, elevii au organizat un marş care s-a terminat foarte violent, 556 de copii murind datorită gloanţelor trase de poliţie, aceştia din urmă răspunzând cu focuri de armă pietrelor aruncate de manifestanţi. Acest incident a reprezentat începutul unui val de violenţe care s-a extins în toată Africa de Sud.
În septembrie 1977, Steve Biko a fost arestat. A fost bătut de politie până ce a intrat în comă, iar şase zile mai târziu a murit. Moartea sa a reprezentat un semnal de alarmă pe plan internaţional. În urma unei sentinţe judecătoreşti nimeni nu a plătit pentru această crimă, chiar dacă Societatea Medicală din Africa de Sud a afirmat că Briko a murit din cauza bătăii primite şi a lipsei de îngrijiri medicale.Cazul Biko a fost redeschis in 1997. După aceste incidente Africa de Sud s-a schimbat radical. O nouă generaţie de tineri negri erau dispuşi să lupte cu motto-ul „eliberare înainte de educare”.
[modifică] Rezistenţa albilor
Chiar dacă cea mai mare parte a albilor din Africa de Sud era de acord cu apartheidul, exista o importantă minoritate care se opunea. În 1980 Partidul Progresist condus de Helen Suzma a obţinut 20% din sufragii. Acest partid se împotrivea apartheidului.
[modifică] Izolarea internaţională
În 1960, după masacrul de la Sharpeville, Verwoerd a organizat un referendum prin care se solicita populaţiei albe să se pronunţe pentru sau împotriva unirii cu Marea Britanie. Cu această ocazie, 52% dintre alegători au votat contra. Africa de Sud a devenit independentă de Marea Britanie, dar a continuat să facă parte din Commonwealth. Prezenţa ei în cadrul acestei organizaţii devenea din ce în ce mai dificilă deoarece statele africane şi asiatice şi-au intensificat presiunile pentru eliminarea Africii de Sud care s-a retras în cele din urmă din Commonwealth la data de 31 mai 1961, dată la care s-a proclamat republică.
În anul următor a început Războiul de la frontiera Africii de Sud, întâi între poliţie şi după aceea Forţele Armate ale Africii de Sud împotriva SWAPO, care acţiona la început din Zambia, iar din 1975 din Angola. Armata sudafricană era de departe cea mai puternică din zonă şi se putea impune în faţa oricărui stat de pe continent; de aceea a hotărât să invadeze de mai multe ori cele două state care sprijineau SWAPO. Totuşi, puternica susţinere primită din partea Uniunii Sovietice, Cubei şi într-o mai mică măsură Etiopiei au oprit înaintarea sudafricană şi, în schimb, dus la începerea unuia dintre cele mai mari războaie de pe Continentul Negru, şi anume războiul civil din Angola.
În acelaşi timp a finanţat grupul insurgent RENAMO pentru a încerca să înlăture regimul comunist din Mozambic.
Politica apartheidului a promovat izolarea Africii de Sud pe plan internaţional, fapt care a afectat sever economia şi stabilitatea ţării.
În anul 1993 Africa de Sud era unica ţară din Africa neagră guvernată de minoritatea albă.
[modifică] Bibliografie
- . Zamora, Agustín, Poder nuclear el sueño de la hegemonía mundial, nº 82 de La aventura de la Historia, Arlanza Ediciones, Madrid, iunie 2002, ISSN 1579-427X
- . Rojo Alfonso, La odisea de la tribu blanca, Editorial Planeta, Barcelona, 1993, ISBN 84-08-01039-5
