Eshatologie

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

(Redirecţionat de la Escatologie)
Salt la: Navigare, căutare
Judecata Universală, frescă de Michelangelo în Capela Sixtină din Vatican

Eshatologia (în limba greacă veche: εσχατολογία, cuvânt compus din τὰ ἔσχατα ta és-chata = "ultimele lucruri" şi logos → -logie = "studiu", "învăţătură" despre...) este o doctrină filosofică şi teologică privind posibilitatea existenţei individuale după moarte ("eshatologie individuală") şi destinul final al lumii ("eshatologie universală"). Termenul latin, căzut în desuetudine, este "De Novissimus". "Eshatologia individuală" derivă din doctrina imortalităţii personale sau, cel puţin, din ideea supravieţuirii într-o formă oarecare după moartea fizică, urmăreşte să lămurească condiţia, temporară sau eternă, a sufletului fiecărui individ în parte, şi modul în care după moarte această condiţie depinde de viaţa prezentă. "Eshatologia universală" are ca obiect ultimele evenimente ale istoriei omenirii, destinul final al genului uman, numit în mod curent "sfârşitul lumii", precum şi evenimente presupuse sau acceptate de diversele religii, ca învierea şi judeacata universală. Extrapolând definiţia, se poate spune că eshatologia se ocupă cu ultimele speranţe în nemurire ale omenirii în cadrul unei religii sau al unui sistem filozofic.

Cuprins

[modifică] Eshatologia în diverse culturi şi civilizaţii

[modifică] În societăţile primitive

Chiar şi la popoarele primitive, antropologii admit existenţa unor credinţe religioase, incluzând ideea unei existenţe după moarte. Unele popoare rezervă posibilitatea unei vieţi după moarte doar "celor buni" - cum este cazul la populaţia de pe insula Tonga (Polinezia) - sau pentru pesoanele cu un anumit rang în societate - ca în Nicaragua, în timp ce negrii din Noua Guinee cred într-o a doua moarte în altă lume sau în drum spre aceasta. "Lumea de dincolo" este localizată fie pe pământ, fie în ceruri, soare sau lună, dar cel mai adesea sub pământ. Viaţa viitoare este concepută într-o formă întunecată, himerică sau, dimpotrivă, idealizată ca o succesiune continuă a plăcerilor vieţii terestre. În cele mai multe reprezentări religioase ale popoarelor primitive nu există noţiunea unei răsplate sau pedepse după moarte, doar în puţine cazuri se întâlnesc în mod clar idei elevate asupra unor datorii morale drept condiţie pentru viaţa viitoare.

[modifică] În societăţile dezvoltate

[modifică] Mesopotamia

În religia babiloniană (în esnţă identică cu cea asiriană) eshatologia nu a atins un grad semnificativ de desvoltare. Răsplata pentru comportamentul individual avea loc în timpul vieţii, divinităţile oferind daruri sub formă de putere, prosperitate, viaţă îndelungată, urmaşi numeroşi; în mod contrar, păcătoşii erau pedepsiţi prin calamităţi naturale. Ideea unei lumi de dincolo era foarte vagă, sub forma unui spirit semi-material, a unei umbre sau a unei dubluri ("ekimmu"), care ar supravieţui morţii trupeşti şi care, după îngropare, ar coborî sub pământ pentru a întovărăşi trupul lipsit de viaţă. În mitul lui Iştar, zeiţa dragostei şi a fertilităţii, lumea subpământeană, în care zeiţa coboară în căutarea iubitului dispărut şi a izvorului de "apă vie", este descrisă în culori sumbre, triste. Aceasta este un abis, o "lume fără întoarcere", un lăcaş al întunecimii, populat de demoni.

[modifică] Egiptul antic

Judecata morţilor: Inima decedatului este cântărită; dacă este mai uşoară decât pana de struţ de pe capul zeiţei Maat, i se permite să treacă în lumea veşnică (Papirusul Hunefer, British Museum, Londra)

În religia Egiptului antic se întâlneşte o înaltă dezvoltare a reprzentărilor eshatologice. Osiris, zeul-soare, simbolizează şi viaţa fără sfârşit, ţel suprem către care aspirau şi cu care se identificau egiptenii după moarte. Spiritul despărţit de trup continuă să trăiască, având încă anumite organe corporale, necesare noilor condiţii de existenţă. Persoana umană are mai multe componente, dintre care cea mai importantă este "Ka", un fel de dublură semi-materială, care se restabileşte după moarte şi este supusă judecăţii.

Judecata la care este supus fiecare om după moarte este descrisă în capitolul 125 al "Cărţii morţilor". Decedatul trebuie să fie în stare să-şi dovedească nevinovăţia în raport cu patruzeci şi două categorii de păcate, greutatea inimii lui este confruntată cu imaginea zeiţei adevărului şi dreptăţii, Maat. În caz favorabil, urmează o lungă şi dificilă călătorie, înainte de a obţine fericirea şi siguranţa în câmpiile fertile ale lui Aalu. În acest scop, egiptenii construiau morminte sigure, care conţineau hrană şi băutură, ca adăpost pentru "Ka", se oficiau rugăciuni şi sacrificii în beneficiul său, pe pereţii mormântului sau pe papirusuri incluse în învelişul mumiei se scriau texte în ajutorul memoriei decedatului.

[modifică] Persia

Fravahar, spirit protector, simbol al Zoroastrismlui

Reprezentările eshatologice ale vechilor perşi sunt cuprinse în învăţăturile lui Zarathustra sau Zoroastru ("Zoroastrism" sau "Mazdaism"). Caracteristica religiei persane este concepţia dualistă asupra divinităţii. Lumea fizică şi morală este teatrul unui permanent conflict între zeul bun Ahura Mazda (Urmuz) şi Angra-Mainyu (Ahriman), întruchiparea răului.

Vechii perşi credeau că lumea ar fi fost cândva distrusă prin foc. Conform acestei tradiţii, redată scris în imnurile "Gatha", prima parte din "Avesta", discipolii zeului Ahura Mazda s-ar fi deosebit de alţi oameni, prin faptul că au rezistat metalului topit, fiind în felul acesta recompensaţi pentru buna lor conduită. Potivit imnurilor Gatha, persoanele sunt libere şi responsabile, predestinarea nu este admisă. Recompensa, fericirea depinde de comportamentul oamenilor în timpul vieţii. După moarte, sufletele trebuie să treacă un pod, fiind judecate pentru gândurile, cuvintele şi faptele lor. Judecata nu este definitivă, când spiritul răului va fi eliminat, toate sufletele se vor aduna împreună pentru eternitate. Unii adepţi ai Zoroastrismului - Peshotan - credeau în venirea viitoare a unor Mesia. Deşi nu se ştie cu siguranţă dacă ideea unei învieri după moarte datează din epoca scrierilor Gatha, istoricul grec Herodot (secolul al V-lea î.Ch.) menţionează o asemenea credinţă existentă la perşi; şi Theopompos din Chio (378-304 î.Ch.), istoricul regelui Filip al II-lea al Macedoniei, descrie ideea învierii după moarte ca doctrină mazdaică.

[modifică] India

Aum, silabă mistică în religiile indiene, incluzînd Hinduismul, Jainismul şi Budismul

În "Vedic", cea mai veche religie documentată istoric a popoarelor din India, reprezentările eshatologice sunt mai simple şi mai naturale decât în Brahmanism sau Budism, apărute ulterior. Imortalitatea individuală este un fapt general admis. Există un imperiu al morţilor sub cârmuirea lui Yama, unde cei buni sunt separaţi de cei păcătoşi. Cei buni sălăşuiesc într-un loc luminos şi participă la ospăţurile zeilor; cei răi sunt îndepărtaţi în adâncuri întunecate veşnic. Nu se întâlnesc încă urme ale doctrinei transmigraţiei, specialiştii recunosc însă deja germenii panteismului de mai târziu.

  • Brahmanismulonvingerea că spiritul, după moarte, s-ar reîncarna în alt

În Brahmanism răsplata sau pedeapsa după moarte sunt mai pregnante, devin însă lipsite de speranţă prin atragerea după sine a transmigraţiei sau metempsihozei, convingerea că spiritul, după moarte, s-ar reîncarna în alt corp, pentru a trăi şi muri din nou, reîncarnându-se încă în alte forme (Vezi romanul lui Liviu Rebreanu: Adam şi Eva).

Roata vieţii, în Budism, reprezentare simbolică a existenţei continue

Deşi după moarte ar exista numeroase "raiuri" şi "iaduri", pentru recompense sau pedepse de diverse grade în funcţie de merite sau de vinovăţie, nu se ajunge niciodată la starea finală, ci doar preludii la renaşteri în forme superioare sau la nivel inferior. Posibilitatea identificării panteistice cu Brahma, rezervată unor personalităţi excepţionale, având însă drept consecinţă extincţia persoanei ca individ, rămâne singura posibilitate către care se poate aspira.

  • Budismul

Budismul dezvoltă şi modifică latura filosofică a Brahmanismului ca doctrină a salvării şi culminează în ceea ce s-ar putea numi negarea exhatologiei şi a oricărei teologii, într-o religie fără Dumnezeu, cu un înalt cod moral fără aspiraţie la o recompensă sau teamaă de o pedeapsă într-o viaţă de apoi. Existenţa însăşi, sau existenţa individuală, este răul originar; agăţarea de existenţă, care generează numeroase forme de dorinţi şi pofte, este sursa întregii mizerii care este asociată inextricabil cu viaţa. Salvarea (moksha) - eliberarea de ciclul morţii şi al renaşterilor - o constituie starea de "nirvana", care poate fi atinsă prin renunţarea totală la orice dorinţă şi prin cunoaştere - nu cunoaşterea fiinţei supreme ca în Brahmanism, ci cunoaşterea filosofică pură a adevărului asupra lucrurilor (mahãiãna).

Pentru toţi cei care nu sunt capabili să atingă starea de iluminare filosofică sau nu reuşesc să traiască în conformitate cu cerinţele acesteia, ceea ce reprezintă de fapt majoritatea oamenilor, nu există posibilitate de salvare din nesfârşitul ciclu sumbru al morţii şi reîncarnărilor ("Roata vieţii"), în care cerurile se alternează cu întunericul subpământean.

[modifică] Grecia antică

Nekyia (coborîrea în lumea subpământeană): Ajax înfuriat, Persefona supraveghind caznele lui Sisif. Amforă atică, cca. 530 î.Ch.

La grecii antici dominau numeroase şi diverse concepţii eshatlogice. Doctrinele cosmologice ale stoicismului, de exemplu, concepeau existenţa lumii ca o repetiţie ciclică a diverselor epoci, la sfârşitul căreia cosmosul va exploda, reducând materia la "logos"-ul originar din care ordinea s-ar regenera. În mod asemănător s-ar regenera şi sufletul omenesc, el însuşi de asemenea ivit din "logos" şi destinat, în consecinţă, nemuririi.

Din scrierile lui Homer şi Hesiod aflăm cum îşi reprezentau vechii greci viitorul sufletelor în "Câmpurile Elisee" (Elysium) sau în infern (Hades). "Tartarul" (infernul cel mai profund) era destinat în special pentru revoltaţii împotriva zeilor, în timp ce "Câmpurile Elisee" erau rezervate unor favoriţi aleşi după capricii divine.

Printre primii filosofi, Anaxagora a fost acela care a contribuit la reprezentarea sufletului într-o formă pură, dar un rol important la atribuirea unui sens religios a fost jucat de oracolele sibilinice şi, mai ales, de misterele orfice şi eleusine, a căror influenţă în conturarea unei speranţe moralizatoare în viitorul omenirii a făcut concurenţă filosofilor, poeţilor şi istoricilor.

Misterele orfice afirmă origina divină şi pre-existenţa spiritului, pentru care trupul este o închisoare temporară. Aceste mistere au exercitat o influenţă considerabilă asupra creaţiei poetice a lui Pindar şi asupra filosofiei lui Platon.

[modifică] Mitologia nordică

Carul soarelui din Trundholm

În mitologia nordică, sfârştul lumii - denumit "Ragnarök" - este descris în ciclul de legende "Edda".

După trei ani de lupte şi trei ani de iarnă, forţele răului devin predominante. Soarele şi Luna sunt înghiţite de lupi uriaşi, monştri enormi, ca lupul Fenril şi şarpele Midgard, care sunt eliberaţi şi - împreună cu focuri uriaşe - pornesc la luptă împotriva zeilor şi devastează pământul. Războinici pământeni căzuţi în trecut (Einherjer) întăresc rândurilor armatei de zeităţi. În lupte sunt ucişi numeroşi monştri şi zei (zeii erau muritori !), până la urmă Surt cel mai puternic dintre focuri, distruge pământul în întregime. Prin foc se restabileşte echilibrul între haos şi ordine. Tatăl zeilor, Odin, creează lumea din nou, soarele străluceşte din nou pe cer, pământul este repopulat de urmaşii perechii Lif şi Lifthrasir, singurii supravieţuitori ai catastrofei.

[modifică] Civilizaţia aztecă

Quetzalcoat şi Tezcatlipoca

Reprezentările eshatologice la azteci îşi au izvorul în tradiţiile culturii "toltechice", în al cărei centru se găsea credinţa în existenţa altor patru lumi (sau "sori") înaintea lumii actuale. Aceste lumi - împreună cu omenirea corespunzătoare - fură distruse prin diverse catastrofe.

  • Primul soare - Nahui-Ocelotl - a fost devorat de jaguari, adoraţi mai târziu ca îngeri protectori ai zeului creator Tezcatlipoca.
  • La sfârşitul celui de-al doilea soare - Nahui-Ehecatl - un uragan, declanşat de Quetzalcoatl, "şarpele cu pene", a transformat oamenii în maimuţe.
  • Al treilea soare - Nahuiquiahuitl - a fost distrus de o ploaie cu foc, în timpul domniei lui Tlaloc, zeul tunetelor şi fulgerelor.
  • Al patrulea soare - Nahui-Atl - a pierit în urma unui potop imens care a durat 52 de zile.

Lumea actuală ar reprezenta al cincilea "soare", şi aztecii se considerau ei înşişi ca fiind "popor al soarelui", având ca misiune din partea zeilor datoria asigurării permanente a hranei (tlaxcaltilizli) soarelui, fără de care acesta ar dispare de pe cer. Astfel, supravieţuirea şi prosperitatea întregului univers este condiţionată de jertfele oferite soarelui sub formă de sânge şi inimi omeneşti.

[modifică] Al cincilea "soare"

Lumea actuală - Nahui-Ollin - a fost creată de Quetzalcoatl cu ajutorul fratelui său gemen, Xolotl, un zeu cu cap de câine, care au reuşit să trezească la viaţă oasele morţilor, udându-le cu sânge. Şi această lume este sortită să dispară în urma unui cutremur uriaş, când vor apare monştrii din apus, "Tzitzimimii", care vor ucide şi devora întreaga omenire.

Din aceste mituri rezultă două concepţii fundamentale:

1) Credinţa că universul este instabil, fiind permanent ameninţat de moarte şi distrugere.
2) Necesitatea oferirii de jertfe omeneşti pentru hrănirea soarelui şi îmblânzirea zeilor.

[modifică] Eshatologia în cele trei religii monoteiste (religiile zise "Abrahamice")

Ca "religii Abrahamice" - Iudaismul, Creştinismul şi Islamismul - sunt considerate în literatura teologică acele religii monoteistice care îşi au rădăcinile în prima parte a Bibliei ebraice, sau Tora. Noţiunea se bazează în special pe tradiţionalul legământ dintre Dumnezeu (în scrierea ebraică, care nu are litere pentru vocale, desenat cu literele JHVH - pronunţat Jahveh) şi Abraham, părintele poporului Israel (Geneza 12, 1-3), în care atât creştinii cât şi musulmanii recunosc drept părintele lor ales de Dumnezeu, respectiv Allah.

[modifică] Iudaism

În vechiul Israel "Ziua lui Jahveh" era considerată ziua judecăţii, în care se va decide soar]t]a fiecărui om. Oamenii aşteptau cu bucurie venirea acestei zile, totuşi unii profeţi, ca Iisaia, Zefania şi Ieremia, se temeau că ziua "din urmă" ar putea aduce nenorociri pentru poporul Israel, referindu-se în special la ameninţarea pe care o reprezenta puterea militară crescândă a Babilonienilor. Mai târziu cărţile sfinte anunţau în legătură cu acest eveniment, dimpotrivă, o bună stare şi fericire generală, semn a speranţei eshatologice. În cartea lui Daniil se exprimă speranţa că - la sfârşitul erei actuale - poporului evreu i se va încredinţa împărăţia lumii. Un mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, probabil Arhanghelul Mihail, va coborî din cer adus de nori şi va învinge "Fiara" - prin care se înţelegeau regatele elenistice din Orientul Apropiat. În aceste scrieri apocaliptice din cartea lui Daniil nu este încă menţionat un "Mesia", care apare pentru prima dată în "Cântarea Cântărilor" a lui Solomon.

După cucerirea Palestinei de către romani sub comanda lui Pompei, în anul 63 î.Ch., evreii îşi puneau speranţa într-un urmaş al lui David, regele Israelului şi Iudeii, care să-i elibereze de sub stăpânirea romanilor şi să creeze un nou regat al evreilor, căruia să i se supună celelalte popoare. Această speranţă a stat la baza revoltei evreilor din anii [[66-70 d.Ch., ceea ce a dus la distrugerea Ierusalimului. Este de înţeles că anunţarea venirii unei "împărăţii a cerurilor" de către Iisus Christos a fost înţeleasă ca o aspiraţie a sa de deveni "rege al iudeilor". Ucenicii lui Iisus erau convinşi că el va reveni ca Mesia, adus de nori în "ziua cea din urmă". În Iudaism reprezentările despre judecata de apoi şi despre învierea morţilor nu a fost pusă în legătură cu venirea unui Mesia.

[modifică] Creştinism

În "Noul Testament" Iisus anunţă venirea împărăţiei lui Dumnezeu şi a mântuirei: crucea pe care a fost răstignit şi învierea sa reprezintă victoria lui Dumnezeu asupra păcatului originar şi asupra morţii. Realizarea deplină a "împărăţiei cerurilor" va avea totuşi loc o dată cu a doua venire a lui Christos ("parousia"), pe care primii ceştini o considerau iminentă. O dată cu "parousia" va avea loc învierea morţilor, judecata universală şi nemurirea sufletelor, subliniate mai ales în literatura patristică. Cu prelungirea aşteptării celei de a doua veniri a lui Christos, în epoca împăratului Constantin, literatura teologică pune accentul mai mult pe destinele individuale ale oamenilor şi mai târziu, începând cu secolul al VII-lea, se concentrează asupra problemei viitorului sufletelor după moarte, a infernului şi paradisului şi asupra raportului dintre judecata individuală şi cea finală.

Cei patru călăreţi din Apocalips care anunţă a doua venire a lui Christos

În epoca medievală, aşteptarea unei transformări eshatologice a universului a dus la concepţiile "milenaristice", ca în scrierile lui Gioacchino da Fiore, a cărui doctrină a fost în 1215 declarată eretică de către Biserică.

În vremurile moderne trebuie făcută deosebirea între diverse aspecte ale eshatologiei creştine:

  • Eshatologia catolică este fondată pe o teologie oficială, care interpretează "Scripturie sfinte" şi tradiţiile religioase, este în ultimă analiză exprimată sub formă de dogme. Sunt de remarcat în special scrierile Sfântului Augustin, ale Sfântului Toma d'Aquino, dogmele Papei Benedict al XII-lea asupra destinului individual, definiţia Conciliului din Trento asupra "Purgatoriului" şi "Catehismul Bisericii Catolice" din anul 1992 asupra sarcinei finale a Bisericii.
  • Eshatologia ortodoxă se bazează pe aprobarea majorităţii autorităţilor ecleziastice şi pe autoritatea Sfinţilor Părinţi în interpretatea Scripturei. Eshatologia este considerată învăţătura despre relaţiile ultime ale mântuirii, adică despre instaurarea Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ sau viaţa veacului ce va să vină, ca încoronare a operei lui Christos. Eshatologia nu trebuie confundată cu "sfârşitul lumii" şi nici nu trebuie limitată la descrierea evenimentelor care însoţesc a doua venire a lui Christos sau parousia, ea se referă la o nouă ordine de existenţă, la o stare ultimă de transfigurare, dincolo de istorie, stare care este obiectul rugăciunii şi speranţei creştine.
  • Eshatologia protestantă depinde de interpretatrea fiecărui preot, legată în mod unic de profeţiile biblice, având în consecinţă un caracter foarte divers. Spre deosebire de catolicism şi de ortodoxism, aceste reprezentări eshatologice ale protestantismului au adesea un caracter "milenarist: credinţa venirii pe pământ a lui Christos şi a întemeierii unei împărăţii pentru mii de ani, aşa cum este expusă în Apocalipsul lui Ioan.

[modifică] Islamism

Islamismul a preluat din iudaism şi creştinism doctrina învierii morţilor şi a unei judecăţi universale cu pedepse sau recompense eterne după faptele fiecăruia în timpul vieţii. Mai târziu, în urma contactului cu învăţăturile persane, Islamismul consideră importantă credinţa în reîncarnarea marilor profeţi ai trecutului. Aşteptarea unui "Mahdi", echivalentul musulman al "Mesiei", care va revela adevărul şi îi va conduce pe drept credincioşi într-o viaţă mai bună pe pământ, a dus în special în Iran şi unele ţări africane la iniţierea unor noi doctrine islamice.

[modifică] Tendinţe contemporane

În secolul al XX-lea, teologii creştini - în special teologul german Jürgen Moltman - înţeleg prin eshatologie învăţătura cu privire la speranţa creştină, care nu se referă doar la evenimentele de la sfârşitul lumii, ci mai ales la speranţa într-o viaţă mai bună pe pământ. "Parusia" nu ar fi un nou eveniment, ci împlinirea deplină în istoria omenirii a învierii lui Christos.

[modifică] Bibliografie

  • Jacob Taubes: Abendländische Eschatologie. Berna 1947
  • Lothar Gassmann: Was kommen wird. Eschatologie im 3. Jahrtausend. Wuppertal 2002
  • Arnaud Dumouch: La fin du monde. La venue du Christ dans sa Gloire. Éd. Docteur angélique, Avignon 2007
  • Arthur E. Bloomfield: How to Recognize the Antichrist. Bethany 1965
  • J. R. Church: Hidden Prophecies in the Psalms. Prophecy Publ., Oklahoma City 1986
  • Martin Stöhr: Abrahams Kinder. Juden, Christen, Moslems. Herchen, Haag 1999
  • Jonathan Magonet: Abraham - Jesus - Mohammed. Interrelogiöser Dialog aus jüdischer Perspektive. Gütersloer Verlaghaus, Gütresloh 2000
  • Jean Flori: La fin du monde au Moyen Âge. Éd. Gisserot, Paris 2008
  • Jean Flori: L'Islam et la fin des Temps. Éd. du Seuil, Paris 2007
  • Joseph Ratzinger: Eschatologie - Tod und ewiges Leben. Pustet Verlag, Regensburg 2007
  • Markus Mühling: Grundinformation: Eschatologie. Systematische Theologie aus der Perspective der Hoffnung. Gütersloh 2005

[modifică] Legături externe

Adus de la http://ro.wikipedia.org/wiki/Eshatologie
Unelte personale