Străinul

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Acest articol se referă la romanul Străinul de Albert Camus. Pentru alte sensuri, vedeți Străinul (dezambiguizare).
Străinul  
Autor(i) Albert Camus
Coperta de Jack Walser
Țara Franța
Limba franceză
Gen roman filozofic
Editura Gallimard
Data apariției 1942

Străinul este un roman scris de Albert Camus care a apărut în 1942. Acesta face parte din „ciclul absurdului”, o trilogie compusă din romanul „Străinul”, eseul Mitul lui Sisif și piesa de teatru Caligula, constituind fundamentul filozofiei camusiene: absurdul, din cadrul existențialismului. Pe baza acestui roman, tradus în 40 de limbi, Luchino Visconti a realizat o adaptare cinematografică în 1967.

Rezumat[modificare | modificare sursă]

Meursault, un francez algerian, află de moartea mamei sale, însă la înmormântarea acesteia nu arată nicio stare de tristețe, ci mai degrabă una de indiferență. A doua zi, acesta începe o relație sexuală cu Maria, o fostă colegă de muncă, fără a-l interesa propunerea acesteia de a se căsători. Meursault își ajută vecinul, Raymond Sintès, să se răzbune pe fosta lui prietenă arăboaică pe care o suspectează de infidelitate; Raymond devine violent cu fata, iar la tribunal Meursault depune mărturie în favoarea lui. Raymond scapă cu un avertisment, însă începe să fie urmărit de un grup de arabi, condus de fratele fetei. Meursault, Raymond și un prieten de-al său, Masson, se întâlnesc cu doi dintre arabi pe plajă și are loc o luptă din care Raymond iese rănit. Mai târziu în aceeași zi, Meursault, plimbându-se pe plajă, întâlnește pe unul din arabi, pe care îl ucide, împușcându-l repetat cu un revolver.

Meursault este arestat și închis, însă se obișnuiește repede cu ideea, petrecându-și mare parte din timp dormind sau analizându-și mintal obiectele pe care le deținea în apartamentul său. Tăcerea și pasivitatea lui din timpul proceselor îl face pe procuror să intuiască lipsa oricăror remușcări pentru crima comisă, iar judecătorul îl condamnă la moarte prin decapitare. Un preot îl vizitează pe Meursault în celulă, iar acesta din urmă refuză categoric îndreptarea spre Dumnezeu, insistențele preotului culminând într-un moment de furie al lui Meursault. Înainte de executare, Meursault meditează asupra indiferenței universului față de omenire și asupra propriei sale vieți, trădând pentru prima dată în operă, regretul că avea să moară.

Analiză și comentarii[modificare | modificare sursă]

Romanul face parte din trilogia pe care Camus o va numi „ciclul absurdului”. Aceasta conține un eseu filozofic intitulat Mitul lui Sisif piesa de teatru Caligula.

Este vorba de un roman ( odată Camus scria: „Dacă vrei să devii filozof, scrie romane”) al cărui personaj principal, misterios, nu se conformează canoanelor moralității sociale și pare înstrăinat de lume și chiar de el însuși. Meursault se rezumă la o narațiune apropiată de cea a unui jurnal intim (mai puțin analiza), la a face inventarul evenimentelor, poftelor și grijilor sale. Este reprezentativ omului absurdului descris în Mitul lui sisif , absurdul născându-se din „această confruntare dintre dorința umană și tăcerea nejustificată a lumii.”.

A doua parte a romanului (care începe chiar după crimă) îl prezintă pe narator renăscut față de lume și față de el însuși, ca și cum, moartea apropiindu-se, l-a făcut să simtă cât de fericit fusese. Meursault este prolix atunci când vine vorba de exprimarea sentimentelor sale și a revoltei.

Stilul romanului, mai degrabă neutru și alb, redă acțiunea cu perfectul compus, despre care Sartre va spune că „accentuează solitudinea fiecărei bucăți de frază”, pune în centru solitudinea personjalului în raport cu lumea și cu el însuși.

Aspecte filozofice[modificare | modificare sursă]

Fără îndoială, Camus, prin acest roman aparținând „ciclului absurdului”, a transpus în plan romanesc teoria din Mitul lui Sisif. La prima lectură a acestui roman, se ajunge la concluzia pe care Sartre a tratat-o amănunțit în „Situations I”, aici, la acest nivel, existența nu are sens. Înlănțuirea evenimentelor este dictată de hazard, luând forma unei fatalități în fața omului. De aceea, Meursault este rece și distant atunci când inventariază evenimentele, ca și cum acestea ar surveni independent și fără voia lui. Cu toate acestea, Meursault rămâne un personaj pozitiv, care se pliază perfect acestei existențe/ acestui mod de a trăi, de altfel, nici nu minte în fața Mariei sau a tribunalului, nici nu are un aer orgolios: pur și simplu, acceptă lucrurile așa cum sunt ele și nu vede niciun interes în a-i minți pe alții și nici chiar pe el însuși.

Ucigându-l pe arab, Meursault o face ca urmare a unui instinct criminal, comportându-se ca și cum ar fi fost ghidat de soare și lumină. Astfel, crima primește o alură cvasi mitică, mai ales că soarele și lumina sunt omniprezente în roman, având un impact concret asupra faptelor naratorului-personaj.

A doua parte a romanului prezintă un Meursault arestat, obligat de a reflecta la viață și sensul acestuia, contemplând sporadic moartea. Se conturează revolta față de injustiție, revolta față de o moarte ce survine mult prea devreme, cât și împăcarea cu lumea și cu sinele. Urmărindu-i dezgustul față de injustiție și condamnarea la moarte, Meursault, personajul pe care-l va construi mai târziu, va fi înzestrat cu acestea. „Opusul celui care se sinucide, scrie Camus în Mitul lui Sisif, este condamnatul la moarte”: pentru că cel ce dorește să se sinucidă, renunță, în timp ce condamnatul se revoltă. Iar revolta este singura atitudine pe care o poate avea omul absurdului: „Extrag din absurd trei elemente: revolta, libertatea și pasiunea mea. Printr-un joc de conștiință, din invitația la moarte fac regula de căpătâi a vieții – refuz suicidul.” scrie Camus în eseul său. „Capodoperele se recunosc prin faptul că au mult mai mult de spus decât comentariile pe care le provoacă. Doar așa ne pot marca: lăsând de fiecare dată, în spatele fiecărei porți, o altă poartă deschisă.” (Bernard Pigaud, Străinul, Albert Camus).

Totuși, opera rămâne ficțiune, nu eseu; de altfel, Camus mărturisește că a scris Străinul pentru a se destinde: romanul are un scop ludic și nicidecum filozofic, cu o aparentă legătură între ficțiune și existențialism.

Într-un ultim interviu, Albert Camus se justifică astfel:

„Am sintetizat Străinul, acum ceva vreme, printr-o frază de care-mi aduc aminte, deoarece e paradoxală: «În societate, fiecare om ce nu plânge la înmormântarea mamei sale, riscă să fie condamnat la moarte.» Voiam să spun că eroul romanului este condamnat pentru că nu participă la joc. În acest sens, el apare ca un străin societății în care trăiește, zăbovește, rămâne pe dinafara, în suburbiile vieții private, solitare, plină de voluptate. De aceea, cititorii au fost tentați să-l asemene unei epave. Meursault nu se supune regulilor jocului. Răspunsul este simplu: refuză să mintă. ![…] …Cititorul nu s-ar înșela dacă ar vedea în Străinul povestea unui om care, lipsit de orice atitudine eroică, acceptă să moară pentru adevăr. Meursault, pentru mine, nu este o epavă, ci un om sărac și dezgolit, îndrăgostit de soare, fără să lase umbre. Departe de a fi privat de orice sentiment, îl cuprinde o pasiune profundă pentru absolut și adevăr. Mi-a venit, de asemenea, să spun, paradoxal, că am încercat să descriu prin personaj singura cruce/ povară pe care o merităm. Se va înțelege, din ceea ce am explicat, că, fără nicio tentă de blasfemie, doar cu o afecțiune ironică, un artist își rezervă dreptul să-și analizeze personajele din creația sa."

Ecouri[modificare | modificare sursă]

Adaptarea cinematografică a lui Luchino Visconti: când încă era în viață, Albert Camus a refuzat ecranizarea romanului Străinul. După ce moare, soția sa îl contactează pe producătorul Dino De Laurentiis, insitând ca ea să desemneze scenaristul și realizatorul. În cele din urmă, l-a ales pe Luchino Visconti, dintre Mauro Bolognini, Joseph Losey și Richard Brooks; Marcello Mastroianni, liber după turnarea filmului Il vaggio di mastrona de Federico Fellini, joacă în rolul lui Meursault, chiar dacă Jean-Paul Belmondo și Alain Delon, au fost inițial aleși. Mastroianni, el însuși, a finanțat o parte din film.

Străinul, de altfel, l-a inspirat, în 1980, pe Robert Smith, cântăreț în trupa Cure, atunci când a compus cântecul intitulat Killing an Arab.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Yacine Kateb, Nedjma, réponse de l'étrangère à l'étranger
  • Vicente Barretto, Camus: vida e obra. [S.L.]: João Álvaro, 1970
  • Albert Camus, L’Étranger, collection Folio, Éditions Gallimard (ISBN 2-07-036002-4).
  • Revue des Lettres modernes, Autour de L'Étranger, série Albert Camus 16, 1995
  • P.-G. Castex, Albert Camus et « L'Étranger », José Corti, Paris, 1965
  • U. Eisenzweig, Les Jeux de l'écriture dans « L'Étranger » de Camus, Archives des lettres modernes, Minard, Paris, 1983
  • B. T. Fitch, Narrateur et narration dans « L'Étranger », Archives des lettres modernes, Minard, 1968
  • Bernard Pingaud, L'Étranger, d'Albert Camus, Folio, Gallimard, 1992.
  • Jean-Paul Sartre, Situations I, Gallimard, 1947, p. 99-121.
  • Heiner Wittmann, Albert Camus. Kunst und Moral, Ed. Peter Lang, Frankfurt/M. 2002, S. 23-29.
  • Albert Camus, Le Mythe de Sisyphe, Folio Essais, Gallimard, 1942 (2006 pour l'édition citée).

Note[modificare | modificare sursă]


Vezi și[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]