Theodor W. Adorno

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Adorno (în faţă dreapta) cu Max Horkheimer (stânga) și Jürgen Habermas (în spate dreapta) în Heidelberg, 1965

Theodor Ludwig Wiesengrund Adorno (11 septembrie 19036 august, 1969) a fost un filozof, sociolog, muzicolog și compozitor german. A fost un membru al Școlii de la Frankfurt alături de Max Horkheimer, Walter Benjamin, Herbert Marcuse, Jürgen Habermas și alții. De asemenea a fost director muzical la Radio Project.

Biografie[modificare | modificare sursă]

Copilăria[modificare | modificare sursă]

S-a născut la Frankfurt, ca unicul fiu al lui Oscar Alexander Wiesengrund, comerciant de vinuri de origine evreiască și convertit la protestantism și al Mariei-Barbara, cântăreață franceză catolică. În aceeași religie este botezat și micul Theodor.

Încă din copilărie manifestă talent pentru muzică. Studiază pianul și ia lecții de la compozitorul Bernhard Sekles.

Ani tinereții[modificare | modificare sursă]

La Universitatea din Frankfurt (numită astăzi Johann Wolfgang von Goethe), Adorno studiază filozofia, muzicologia, psihologie și sociologia. Își ia doctoratul în 1924 cu o dizertație asupra operei lui Edmund Husserl.

În perioada petrecută la Viena (1925 - 1926), ia lecții de muzică de la muzicianul austriac Alban Berg. În afara orelor petrecute la pian, scrie și studii și critică muzicală.

Emigrarea în Marea Britanie și SUA[modificare | modificare sursă]

Fiind urmărit de naziști deoarece era considerat evreu, Adorno pleacă în 1934 în Marea Britanie, ca în 1938 să emigreze în SUA.

Reîntoarcerea la Frankfurt[modificare | modificare sursă]

În 1949, după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, Adorno revine în ținuturile natale.

Opera[modificare | modificare sursă]

Filozofia[modificare | modificare sursă]

Theodor W. Adorno lansează critici asupra idealismului lui Hegel și împotriva existențialismului. Critică de asemenea "cultura industrială" specifică capitalismului contemporan.

Scrieri[modificare | modificare sursă]

  • Philosophy of Modern Music (1949)
  • The Authoritarian Personality (et al. 1950). New York: Harper.
  • Negative Dialectics. Translated by E.B. Ashton, London: Routledge, 1973 (Published in German in 1966)
  • Prisms (1967)
  • Aesthetic Theory (Published in German in 1970)
  • Dialektik der Aufklärung (1944 with Horkheimer). Translations:
    • Dialectic of Enlightenment. Trans. John Cumming. New York: Continuum, 1973.
    • Dialectic of Enlightenment: Philosophical Fragments. Ed. Gunzelin Schmid Noerr, trans. Edmund Jephcott. Stanford, Cal.:Stanford University Press, 2002.
  • Minima Moralia (1974)
  • Against Epistemology: A Metacritique; Studies in Husserl and the Phenomenological Antinomies (1983).
  • Critical Models: interventions and catchwords (1998).
  • Metaphysics: Concept and Problems (2000).
  • Kant's 'Critique of Pure Reason' (2001).

Legături externe[modificare | modificare sursă]