|
Corpurile Voluntarilor Români din Rusia au reprezentat două corpuri(d) de voluntari recrutați din rândul prizonierilor de război austro-ungari de naționalitate română, organizate pe teritoriul rus în timpul Primului Război Mondial.
Sub această denumire se regăsesc 2 entități – separate temporal și geografic, precum și, în bună parte, din punct de vedere al scopurilor:
- Primul Corp de Voluntari: a avut sediul în Ucraina, la Darnița, a fost înființat ca efect al cooperării româno-ruse și a existat, practic, în perioada martie 1917 – ianuarie 1918. Scopul său declarat și îndeplinit a fost eminamente anticentralist și de sprijinire a luptei naționale, servind la constituirea unei rezerve de cadre disponibile pentru a fi încadrate unităților operative din Moldova. În total, acest corp a livrat Armatei Române, efectiv cu puțin peste 10.000 de voluntari.
- Al doilea Corp de Voluntari: a fost constituit în Siberia, ca efect al cooperării dintre români, francezi și cehoslovaci și a existat, practic, în perioada august 1918 - august 1920. A reprezentat, în fapt, un corp expediționar ale cărui misiuni au fost anticentraliste, de sprijinire indirectă a unității naționale române și de luptă împotriva regimului bolșevic rus. Fiind subiectul unei îndelungi retrageri prin luptă spre Extremul Orient rus și țărmul Oceanului Pacific, a avut sarcini grevate de necesități logistice și operaționale deosebite. Efectivul acestuia a variat între, aproximativ, 2.000 și 5.000 de militari.
În raport cu ceea ce s-a petrecut cu prizonierii etnici români proveniți din armata austro-ungară în alte zone geografice, unde au fost state situate de aceeași parte a baricadei, activitatea de mobilizare a voluntarilor români în Imperiul Rus a avut o amploare deosebită și a transmis un semnal puternic sub aspect politic. Acestui semnal i s-a alăturat și puternicul ecou avut de redactarea de către voluntari, în luna aprilie a anului 1917, a Declarației de la Darnița. Aceasta a fost cunoscută drept prima declarație de acest tip, care a adus în fața Marilor Puteri dorința poporului român de a trăi unit într-un singur stat, independent și suveran.
Regimul rezervat de autoritățile ruse prizonierilor etnici români a fost unul foarte greu și discriminatoriu și, deși inițiativa de organizare a prizonierilor români în unități de voluntari a premers intrarea României în război, cei care au susținut-o au fost tratați, la început, fie cu indiferență și neîncredere în Regatul României, fie cu ostilitate în Rusia Imperială. De abia în luna septembrie 1916, după ce lagărul de prizonieri de război de la Darnița a fost desemnat de STAVKA drept loc de concentrare a prizonierilor români, demersurile oficiale au căpătat consistență. Punerea în practică a acestora a întârziat până în luna februarie 1917, când a fost constituit, oficial, Corpul Voluntarilor Ardeleni-Bucovineni din Rusia.
Deși recrutarea voluntarilor s-a bucurat de o atenție mai mare din partea Guvernului Român în anul 1917 – în contextul inițierii programului de refacere și completare al armatei, din cauza opoziției administrației ruse la eliberarea prizonierilor și a tărăgănării de către oficialii ruși a înrolărilor, abia în luna august 1917 a început înrolarea efectivă și sistematică a respectivilor prizonieri. În total, a fost trimis pentru a se încadra în armata română un efectiv care a depășit cu puțin 10.000 de oameni, posibilitățile de încadrare ale unui număr mai mare fiind, spre sfârșitul anului 1917, drastic limitate de direcția în care a evoluat Revoluția Rusă. Deși câteva detașamente de voluntari au participat la luptele de pe Frontul din Moldova, constituirea unei mari unități operative a voluntarilor a întârziat până în punctul în care defecțiunea rusă a pus România în cvasiimposibilitatea de a-și mai putea fructifica efortul militar împotriva Puterilor Centrale. Astfel, Corpul Voluntarilor Români Ardeleni-Bucovineni, constitut cu baza la Hârlău, s-a rezumat la misiuni de pază și de menținere a ordinii periclitate de trupele Armatei Ruse – aflate în debandadă, precum și de curățare de structuri militare bolșevice a Basarabiei, după proclamarea independenței acesteia.
Succesiv Defecțiunii Ruse și înainte de ieșirea forțată a României din război, a existat o tentativă de transfer a Corpului de voluntari pe Frontul de Vest, contramandată după semnarea preliminariilor Păcii de la Buftea și succedată de demobilizarea voluntarilor și de integrarea dirijată a acestora în cadrul societății românești. În Rusia, însă, ca efect al ajungerii Partidului Bolșevic la cârma statului, situația prizonierilor români și a voluntarilor înrolați rămași pe teritoriul rusesc s-a înrăutățit semnificativ, cu atât mai mult cu cât Rusia bolșevică a ajuns în stare de război cu Regatul României. În marea lor majoritate, voluntarii care mai rămăseseră fie au trecut pe ascuns, dacă au putut, în România, fie au fost obligați să se retragă cât mai spre est din calea armatelor Puterilor Centrale, pentru a nu fi pedepsiți de către administrația austro-ungară ca „trădători”. Blocați pe teritoriul rus după Pacea de la Brest-Litovsk, în contextul campaniei Aliaților de susținere a partizanilor țarismului și a declanșării Războiului Civil, în perioada 1918-1921, aceștia din urmă au fost implicați, inevitabil, în problemele interne ale Rusiei.
Românii au fost, astfel, siliți să se reorganizeze pe teritoriul rus situat la est de munții Urali, sub forma unui al doilea corp de voluntari, organizarea fiindu-le sprijinită atât de către guvernul român, cât și de către Misiunea Militară Franceză din Rusia. Din cauza situației volatile și confuze, înființarea acestui al doilea corp a întârziat până în luna august 1918. Acesta luat ființă la Celeabinsk, dar a fost de la bun început dependent de Legiunea Cehoslovacă în privința înzestrării, a fondurilor și a furnizării de cadre cu pregătire militară superioară. Destinat, inițial, unor misiuni de pază și unor misiuni de sprijin ale frontului antibolșevic și anticentralist orientat spre vest, în cursul toamnei și iernii 1918 Corpul de Voluntari – cu un efectiv inițial de aproximativ 2.500 și, ulterior de aproximativ 5.000 de militari, și-a desăvârșit organizarea și și-a precizat misiunea (lupta pentru desăvârșirea idealului național român).
În noiembrie 1918, colonelul ceh Eduard Kadlec a fost numit la comanda celui de-al doilea Corp, pentru a suplini carențele de instruire militară și tehnică și pentru a finaliza organizarea și formarea militară a trupelor. Din cauza ordinelor venite din România de a se evita orice implicare militară care nu ar fi servit interesului național românesc, s-a declanșat un conflict de interese între conducerea superioară a Corpului – sprijinită de ofițerii francezi ai Misiunii, și de cei care răspundeau de respectiva unitate din partea Guvernului Român și din partea voluntarilor, în contextul în care primii intenționau să folosească trupele în lupta împotriva bolșevicilor. În acest timp, reorganizarea Corpului s-a efectuat în iarna 1918-1919 (atât conform unor criterii mai stricte, cât și în sensul unor aspirații care nu erau, neapărat, proprii voluntarilor înrolați), iar efectivul unității s-a diminuat, astfel, la aproximativ jumătate prin selecție sau prin plecări voluntare. Deoarece conflictul de interese a persistat până la începutul primăverii 1919, militarii unității au fost folosiți până atunci doar la activități de pază ale unor puncte strategice și de control al unor lagăre.
Un acord pentru recunoașterea dreptului României asupra Basarabiei, mediat de francezi între delegația condusă de Ion I. C. Brătianu la Conferința de Pace și guvernul amiralului Kolceak, a prevăzut ca Legiunea să intre sub ordinele Misiunii Militare Franceze din Siberia și să intre în lupta pentru apărarea căii ferate transsiberiene. Astfel, de la sfârșitul lunii mai 1919 până la începutul lunii februarie 1920, soldații români s-au implicat, cu succes, în luptele duse cu partizanii ruși în regiunea Irkutsk pentru ca legăturile cu frontul din Ural și aprovizionarea să nu fie afectate de aceștia. Fiind în timp obligați să se ralieze politicii trupelor cehoslovace de neintervenție, efectivele Legiunii au pornit în a doua jumătate a lunii ianuarie 1920 să se retragă, lent, spre est, într-un context dificil, determinat de dezvoltarea cu succes pe teren a ofensivei Armatei Roșii și de prăbușirea defensivei susținute de trupele Armatei Albe. Ajunsă din urmă și atacată de avangarda Armatei a V-a (bolșevică), Legiunea a susținut și a câștigat lupta defensivă de la Șeragul și Kuitun, în urma căreia s-a dezangajat de trupele urmăritoare. După câteva zile a intervenit un armistițiu între trupele cehoslovace și Armata a V-a bolșevică. Astfel românii s-au putut replia, în continuare, spre baza din Vladivostok, întârziați doar de necesitățile aprovizionării sau de problemele legate de folosirea cu prioritate a materialului rulant de către trupele uneia sau alteia dintre națiunile implicate în conflictul siberian.
Repatrierea Legiunii, alături de cea a restului prizonierilor de război români din Siberia, a avut un caracter amplu și complex, implicând dificultăți de regrupare și deplasare a acestora, precum și de asigurare a finanțării operațiunilor. În acest scop, a fost trimisă de către Guvernul României o Comisie Militară, care a ajuns în estul Siberiei, în aprilie 1920. În luna mai a ajuns și Legiunea – aflată în ariergarda corpului expediționar, la Vladivostok. În lunile mai, iunie și august 3 eșaloane – primele 2 conținând majoritatea efectivului rămas (aproximativ 2.500 de militari ai Legiunii), au fost îmbarcate spre țară și au fost primite cu onoruri în România întregită. Până la încheierea sarcinii Misiunii, în august 1920, aceasta a reușit și conversia în bani a unei cantități semnificative de materiale de război ale unității și ale României, aflate în depozitele din Extremul Orient rus.
După reintrarea României în război, odată cu remobilizarea Corpului Voluntarilor, au fost chemați la arme și cei proveniți din prizonieratul rus care ajunseseră în țară. Parcursul tuturor în perioada interbelică a fost marcat de recunoașterea meritelor acestora, dar după intrarea trupelor sovietice în România spre sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, foștii voluntari au avut de suferit, pierzându-și gradele militare și îngroșând rândurile celor încarcerați în penitenciarele României comuniste.
|
