Proiect:Localitățile din Republica Moldova

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Moldova trein.jpg Chisinau Center.jpg Căpriana monastery.jpg Moldova Orheiul Vechi.jpg
modificare 

Flag of Moldova.svg Localitățile din Republica MoldovaFlag of Moldova.svg

Înscrieri | Colaborări | Propuneri | Articole model | Surse | Bibliografie | Dezvoltare

Articol model despre un oraș

Montaj de imagini Commons a Bălțiului.jpg

Bălți (în rusă Бельцы, în ucraineană Бєльці, în poloneză Bielce) este un oraș cu statut de municipiu, reședința Regiunii de Dezvoltare Nord a Republicii Moldova. Orașul se află în mijlocul stepei Bălțului cu un relief de câmpie fragmentată, la 138 km la nord de Chișinău, 65 km de la granița cu România (UE), vama Sculeni, și 120 km de la frontiera cu Ucraina, vama Otaci. Se învecinează cu orașele Fălești, Glodeni, Rîșcani și Sîngerei, care se află la o distanță de 20–40 km. Municipiul Bălți este al treilea centru urban după mărime și populație în Republica Moldova, surclasat doar de Chișinău și Tiraspol.[1] Are în componență comunele Sadovoi și Elizaveta. În context teritorial orașul se împarte în 3 sectoare planimetrice: Centru (inclusiv cartierele Țigania, Teioasa și Berestecico); Pământeni (inclusiv cartierele Jubiliar și Dacia); Slobozia și două formațiuni locuibile Molodova, Bălții Noi. Clima este temperat continentală, iar cele mai importante râuri care trec prin oraș sunt Răut și Răuțel. Ca infrastructură, lungimea totală a drumurilor din municipiu este de 220,7 km cu o suprafață de 1.478,5 m². Bălțiul este un important nod de transport din nordul republicii cu o infrastructură de transport dezvoltată, care asigură legături rutiere, feroviare și aeriene cu toate regiunile republicii și alte țări. Industria municipiului este reprezentată de 40 de întreprinderi.

Prima atestare certă a orașului Bălți apare în comentariile legate de expediția polonezilor împotriva Imperiului Otoman din 1620. În 1766, feciorii negustorului Panait Sandu, Costache și Iordache, intraseră în posesia unei jumătăți din moșia Bălților, cealaltă jumătate revinind mănăstirii Sfântului Spiridon din Iași. În 1812 este anexat de Imperiul Rus odată cu partea de răsărit a Moldovei (atunci denumită Basarabia ca gubernie), mulți funcționari și militari ruși, precum și negustori și meșteșugari armeni și evrei, instalându-se atunci în oraș, astfel că la sfîrșitul secolului XIX populația băștinașă moldoveană devine minoritară. Ca urmare a unirii primei Republici Moldova cu România, orașul intră în componența României în 1918, devenind reședință de județ. În timpul și după cel de-al Doilea Război Mondial, odată ce Basarabia devine o parte a Uniunii Sovietice, populația în care noul regim nu avea încredere (cei dintre băștinași care fuseseră slujbași ai administrației românești, popii, Rușii albi, refugiații din URSS care fugiseră de colectivizare sau de Holodomor, așa-zișii „chiaburi” (1949, Operațiunea Sud), reprezentanții cultului Martorii lui Iehova (1951, Operațiunea Nord) a fost deportată în Kazahstan și Siberia, fie ca deținuți în Gulag, fie ca maziliți cu reședință forțată. În 1944 în Bălți au fost organizate două lagăre de concentrare în care erau deținuți 50,000 de prizonieri români, germani și de alte naționalități. Mulți au decedat din cauza condițiilor, bolilor sau erau executați, corpurile lor fiind îngropate în morminte comune din preajmă. Supraviețuitorii au fost exilați în Siberia sau Asia Centrală. În regimul comunist, orașul a devenit un centru industrial important pentru nordul Moldovei, cu o populație în mare parte nouă, fie moldoveană venită de la sate, fie rusească sau ucraineană.

La 1 ianuarie 2011 populația stabilă a municipiului Bălți constituia 149,1 mii persoane, inclusiv 144,2 mii urbană și 4,9 mii rurală. Sub aspect religios cea mai mare parte a bălțenilor sunt ortodocși, fie 110 961 persoane (86,98%). În ianuarie 1995 Bălțiul devine municipiu. Primarul orașului este Renato Usatîi, care ocupă această funcție din 2015.

Articol model despre un sat

MD.ST.Scoreni - downtown - aug 2015.jpg

Scoreni este un sat din raionul Strășeni, Republica Moldova. Se învecinează cu satele Cojușna, Trușeni, Malcoci, Condrița, Căpriana și orașul Strășeni. Este așezată într-o vale săpată de râul Ișnovăț, între două dealuri acoperite de păduri. Localitatea este faimoasă datorită practicării meșteșugului butoaielor.

În 2008 populația satului număra 3.946 locuitori. Principala sursă economică a lor este agricultura. Relieful deluros favorizează creșterea unor culturi ca vița-de-vie, iar la poalele dealurilor se întind livezi și terenuri de porumb. Prin mijlocul satului curge râul Ișnovăț.

Principalul obiectiv turistic al satului este rezervația peisagistică Căpriana-Scoreni, pe teritoriul căreia se află unul din ștejarii lui Ștefan cel Mare.

Așezarea datează de la mijlocul secolului al XVIII-lea, pe atunci fiind moșia lui Scorea, nume derivat probabil de la inscripția „Decebalus per Scorilo”. Prima atestare documentară datează de la 22 august 1763, când „din luminata poruncă a Măriei Sale Grigore Callimachi, Grigore Clichici ot Scoreni [...] au mers la hotarul ce este în șesul Bâcului, să grijească pricina moșiei Sfintei Vineri, ce se chiamă Strășeni”. La 9 noiembrie 1817 în localitate este sfințită o biserică de lemn, pe temelie de piatră, având hramul Sf. Ierarh Spiridon.

În Scoreni activează liceul teoretic „Universul” unde, în 2016, își făceau studiile 324 de elevi și predau 30 profesori. Satul are o rețea de magazine, o farmacie și un dispensar medical, ultimul construit la începutul anilor 1990. De asemenea, în sat activează două biblioteci, o casă de cultură, grădiniță, un oficiu poștal și o sală de ceremonii. 20 de agenți economici își desfășoară activitatea aici. Apa potabilă este asigurată de o rețea alcătuită din 348 de fântâni. În sat există și un Muzeu al satului, amenajat în „casa mare” a unei localnice.

modificare 

Liste

Listele localităților din Republica Moldova pe municipii, raioane și regiuni autonome
Listele localităților din Republica Moldova pe comune


  1. ^ Ghidul orașelor din Republica Moldova. 2004, p. 12.