Istoria Bisericii Române Unite

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Începutul instituțional al Bisericii Române Unite cu Roma este marcat de unirea Mitropoliei Ortodoxe din Ardeal cu Biserica Romei începând cu anul 1697.

Din punct de vedere eclesiologic, Bisericile Greco-Catolice nu sunt Biserici de sine stătătoare (nu au fost - astăzi, insă, acestea sunt Biserici sui iuris), ci există ca parte a Bisericii Catolice Universale. Ele păstrează ritul răsăritean, dar mărturisesc credința catolică, de aceea, în mod oficial, ele sunt numite Biserici Catolice Orientale.[1] „Papa Romei, episcopul și patriarhul Romei și lider spiritual suprem al Bisericii Romano-Catolice și al bisericilor Catolice de Rit Estic (printre care și Biserica Greco-Catolică), care formează împreună Biserica Catolică.” Oficial, in documentele actuale ale Sfântului Scaun, Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, în cadrul Bisericii Catolice (Universale), este o biserică "sui iuris".

Bisericile Greco-Catolice din Ucraina și România au apărut în urma unirii cu Biserica Romei a unei mari părți a credincioșilor ortodocși din țările respective cu mai bine de trei secole în urmă. Pentru Bisericile Ortodoxe unirea religioasă reprezintă, încă și astăzi, rodul prozelitismului catolic și a fost respins ca model de refacere a unității bisericești.

În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea unirea cu Biserica Romei a cunoscut un recul, după care raportul dintre uniți și neuniți s-a stabilizat până în anul 1948.

Realizată după modelul unirii Bisericii Rutene din Polonia și a Episcopiei de la Muncaci, unirea bisericii ardelene s-a produs în preajma anului 1700, însă anul și data exactă sunt disputate, diversele opinii fiind prezentate mai jos.

Ca și toate celelalte biserici greco-catolice din zona de influență sovietică[2], BRU a fost interzisă în timpul regimului comunist, începând cu anul 1948 și până în 1989. În acestă perioadă, și mai ales în anii stalinismului, ierahii si credincioșii greco-catolici au fost aspru persecutați.

În 16 decembrie 2005 Biserica Română Unită, mai precis Mitropolia de Alba-Iulia și Făgăraș, a fost ridicată de Papa Benedict al XVI-lea la rangul de Arhiepiscopie Majoră, cu autonomie egală celei a patriarhiilor catolice orientale.

Precursorii unirii ecleziastice în Țările Române[modificare | modificare sursă]

După Marea Schismă din 1054 eforturile de refacere a unității între creștinătatea apuseană și cea răsăriteană au fost neîntrerupte. Cadrul legal pentru unirea bisericilor a fost stabilit de Conciliul de la Ferarra-Florența, ale cărui decizii sunt cunoscute pe scurt sub numele de „punctele florentine”.

Moldova[modificare | modificare sursă]

Unul dintre membrii delegației Bisericii Grecești la conciliu a fost Mitropolitul Damian al Moldovei (1437-1447), care s-a numărat printre semnatarii punctelor florentine, întorcându-se în Moldova și activând până la moarte ca unit cu Biserica Romei. Tot în comuniune cu scaunul apostolic al Romei a fost și succesorul său, mitropolitul Ioachim, care însă în anul 1455 a fost nevoit să se refugieze în Polonia ca urmare a faptului că patriarhul antiunionist sârb Nicodim de Pec l-a hirotonit ca mitropolit al Moldovei pe Teoctist, de origine bulgară, care s-a bucurat de sprijinul autorităților politice.[3]

O nouă încercare de unire a Mitropoliei Moldovei cu Biserica Romei a fost întreprinsă către sfârșitul secolului al XVI-lea de mitropolitul Gheorghe Movilă, în înțelegere cu domnitorul Petru Șchiopul. Planul inițial prevăzuse ca o delegație moldoveană avându-l în frunte pe mitropolit să se deplaseze la Roma, pentru a cere comuniunea cu Sfântul Scaun. Pericolul tătar a zădărnicit plănuita călătorie, ceea ce a făcut ca cererea de unire să fie adresată papei Sixtus al V-lea printr-o scrisoare datată la 15 octombrie 1588. Epistola a fost înmânată arhiepiscopului latin de Lemberg, Demetrius Solikowski, de secretarul domnitorului și de Ieremia Movilă, hatman și frate al mitropolitului, cu mențiunea de a o încredința nunțiului papal Ippolito Aldobrandini (viitor papă, sub numele Clement al VIII-lea), care să o transmită mai departe la Roma. Cu aceeași ocazie delegația moldoveană și-a afirmat adeziunea față de unitatea catolică. Înainte de a veni răspunsul de la Roma, nunțiul apostolic în Polonia a fost instruit să se încredințeze de intențiile serioase ale moldovenilor. În aprilie 1589 nunțiul din Polonia transmitea la Roma convingerea sa asupra intențiilor serioase ale acestora, certificatând că este vorba despre o atitudine care aparține atât mitropolitului, cât și clerului "grec", inclusiv a episcopilor Agaton de Roman și Ghedeon de Rădăuți. Cererea mitropolitului Moldovei avea în vedere crearea unei biserici autonome a Moldovei în cadrul Bisericii Catolice. Răspunsul Romei a fost că uniunea este posibilă doar după înlăturarea unor neajunsuri care erau prezente în Mitropolia Moldovei, ceea ce a făcut ca lucrurile să stagneze. Mitropolia Moldovei și-ar fi dorit ca relațiile de comuniune cu Roma să fie stabilite fără îndeplinirea altor cerințe, ceea ce a făcut ca proiectul de unire din 1588-1589 să rămână fără rezultatul dorit.[4]

Țara Românească[modificare | modificare sursă]

Există indicii cu privire la faptul că Mihai Viteazul a fost adeptul unirii ecleziastice cu Biserica Romei. Cel mai cunoscut portret al domnitorului, realizat de Egidius Sadeler în anul 1601 la curtea împăratului Rudolf al II-lea de la Praga, poartă inscripția circulară „Michael Waivoda Walachiae Transalpinae, utraque fortuna insignis et in utraque eadem virtute, aet. XLIII”, iar versurile-dedicație: „Tanti facit nomen Christi, Maiestatem Caesaris, / Rempublicam christianam et Ecclesiae sub Pontifice Maximo concordiam sue”, adică „Atât de mult iubește pe Cristos și Împărăția creștină și unirea Bisericii sub Papă”.[5] Un an înainte papa Clement al VIII-lea i-a spus explicit într-o scrisoare adresată lui Mihai Viteazul că "noi și toți principii catolici ne bucurăm pe deplin de adevărata unire a bisericii tale cu biserica romană, fără de care nu există mântuire."[6]

Moartea lui Mihai Viteazul a însemnat eșecul proiectului de unire ecleziastică a mitropoliilor românești cu Biserica Romei. A rămas emblematică jertfa unui episcop român "mic de statură și cu plete lungi", care a luptat neînfricat alături de trupele imperiale, încercând zadarnic să apere cetatea Sătmarului, asediată în ianuarie 1605 de soldații principelui ardelean (calvin) Ștefan Bocskai.[7]

Unirea din Transilvania[modificare | modificare sursă]

Nașterea Bisericii Române Unite în Transilvania este legată de extinderea influenței Casei de Habsburg în Transilvania și Partium începând cu mijlocul secolului al XVII-lea.

Primele etape[modificare | modificare sursă]

În anul 1651 mitropolitul Simion Ștefan l-a consacrat la Alba Iulia pe călugărul bazilian Partenie Petrovic drept episcop unit de Muncaci.[8]

La 1 iulie 1667 împăratul Leopold I a acordat un privilegiu negustorilor aromâni, români și greci interesați să se stabilească la Sătmar și Mintiu (Sătmarul și Mintiul erau la acea dată orașe libere regale; cele două localități au fost unificate în 1712). În partea finală a diplomei suveranul a cerut ca preoții nou-veniților să fie credincioși Sfintei Biserici Romane și să se supună sub jurisdicția episcopului de Muncaci. Așa începe istoria levantinilor de la Sătmar și Mintiu, "implicați profund în promovarea formulei greco-catolice printre românii din Ungaria habsburgică".[9]

Ridicarea unei biserici greco-catolice de către comunitatea "grecească" din Mintiu a stârnit nemulțumirea vechilor locuitori ai târgului, care au adresat un protest autorităților comitatense, arătând că strădaniile protopopului greco-catolic de a înălța o biserică și o clopotniță în perimetrul așezării ar constitui "un abuz nemaiîntâlnit" fiindcă religia "grecilor, rutenilor, valahilor și sârbilor" nu beneficiază de statutul de religie receptă.[10]

La plângerile venite atât din partea comitatului, cât și din partea beneficiarilor privilegiului de a se așeza în Sătmar și Mintiu, împăratul Leopold a răspuns la 20 iulie 1686 printr-o circulară adresată conducerii comitatului Sătmar, prin care intervenea în favoarea clerului și poporului de rit grec fideli persoanei sale "ca rege legitim al Ungariei, dar și făgăduinței de unire cu Sfântul Scaun."[11]

În anul 1692 episcopul Teofil Seremi a fost înscăunat mitropolit de Alba Iulia, în aceleași condiții de dependență de biserica calvină ca si predecesorii săi (deciziile sale erau condiționate de acceptarea lor de către superintendentul calvin). După discuții purtate cu iezuitul Ladislau Baranyi, Teofil Seremi a convocat în 1697 sinodul mitropoliei. Printr-un act sinodal datat 21 martie 1697 se decide unirea cu Roma după regulile conciliului de la Florența și exemplele precedente ale unirii de la Brest și ale formării episcopiei greco-catolice de Muncaci. Clerul român urma sa primească aceleași privilegii și imunități ca și clerul de rit latin. Pe 4 aprilie 1697 cancelarul imperial, contele de:Franz Ulrich Kinsky, a prezentat la Viena executivului transilvan (Gheorghe Bánffy, guvernator; M. Bethlen, cancelar; Ștefan Apor, trezorier) cererea episcopului Teofil de unire a Mitropoliei Bălgradului cu Biserica Catolică și rezoluția imperială favorabilă în acest sens. Guvernatorul Bánffy și cancelarul Bethlen s-au arătat dezamăgiți de aprobarea unirii românilor cu Biserica Romei. Ultimul a spus „noi destul am tudumănit și o instanție la împărat am dat contra instanței aceeia, dară nimica am isprăvit, că rezoluție tot s-au dat” (traducerea lui Gheorghe Șincai, Opere, III, Hronicul românilor și al mai multor neamuri, ed. F. Fugariu, București, 1969).

Actul de unire din 1697 a fost remarcat de la început de mediile politice și religioase din Transilvania, indiferent de poziția acestora față de unire. Johannes Filstich, rectorul gimnaziului săsesc din Brașov, a notat că „în anul 1696 (!) Teofil, episcopul valahilor, părăsi cu o mare parte a neamului valah credința grecească și trecu la cea romano-catolică” (Arh. Naționale Brașov, mss.). Martin Felmer, rectorul gimnaziului săsesc din Sibiu, repetă afirmația spunând că episcopul valahilor a făcut unirea propusă (Martin Felmer, Schriften, ed. Adolf Armbruster, București, 1974, p. 165). De asemenea pastorul lutheran din Sebeș, Andreas Gunesch, a notat că în luna mai 1697 „Valachici nostri ab Ecclesia graeca et orientale deficientes transeunt ad romano catholicam” (Johannes Trautsch, Chronicon, Coronae, 1848).

Alt contemporan cu evenimentele, Andreas Illia, nota că „Hic Teophilo Valachorum id temporis Anthisti autor fuit a 1696 ut ejurato cum suis schismate romane Ecclesia reconciliaretur”.[12]

Ca și în cazul unirilor precedente, situația care urmează este confuză. Deși declarația a fost făcută publică și trimisă la Viena, și în ciuda diplomei leopoldine din 1692, mitropolitul român rămâne de facto sub jurisdicția bisericii calvine. Mai mult, Teofil Seremi moare subit în iulie 1697, fiind suspectată o otrăvire a acestuia. [13]

Definitivarea unirii, sub Atanasie Anghel[modificare | modificare sursă]

Mai mult, ambiguitatea situației din 1697 se răsfrânge și asupra următorului mitropolit al Ardealului, Atanasie Anghel, care merge să fie hirotonit episcop la mitropolia ortodoxă de la București, primind daruri de la Constantin Brâncoveanu și o instrucțiune din partea patriarhului Dositei al Ierusalimului[necesită citare].

Este însă evident[necesită citare] că ideea unirii era din ce în ce mai acceptată în Mitropolia Ardealului, pe măsură ce consecințele ei practice erau înțelese, și pe măsură ce partea catolică își materializa promisiunile. Astfel, în 2 iunie 1698, cardinalul Kollonich de Esztergom (Strigoniu) confirmă privilegiile stabilite in 1697. Pe acest fond, Atanasie Anghel convoacă un nou sinod în octombrie 1698, unde unirea e recunoscută. Documentul ce consemnează rezultatul sinodului, numit Manifestul de unire, este considerat astăzi îndeobște ca fiind actul unirii cu Biserica Romei. El este datat 7 octombrie 1698 și semnat de 38 de protopopi ai Bisericii Românești din Transilvania. Ca și în 1697, o zonă de umbră rămâne, conform unor istoriografi potrivnici unirii religioase a românilor ardeleni, se spune că Atanasie Anghel nu ar fi semnat manifestul, însă aici apar iscăliturile celorlalți participanți, întărite de sigiliul mitropoliei[necesită citare]. Documentul este contestat de unii istorici (din partea ortodoxă) care consideră existența unor vicii procedurale, iar uneori chiar validitatea sa este pusă sub semnul întrebării (și pentru faptul că diversele hotărâri de unire nu fac referință unele la altele, în ordine cronologică)[necesită citare].

Atanasie Anghel nu va retracta niciodată public unirea (deși surse ortodoxe spun că unirea a fost renegată pentru jumatate de an în 1711), însă situația rămâne în continuare ambiguă[necesită citare]. În 1700, mitropolia ortodoxă din Alba Iulia, pastorită de Atanasie Anghel, primește o danie importantă de la Constantin Brâncoveanu, după unele afirmații, retrasă în 1701, după ce un nou sinod valideaza unirea în 1700 și după vizita sa la Viena din 1701, in urma căreia face o declarație oficială care arată că Mitropolia Ardealului nu mai este supusă celei din Bucuresti[necesită citare]. Din 1701, este clar pentru toată lumea că unirea este definitivă[necesită citare].

Atanasie Anghel a fost întâi mustrat iar apoi caterisit și anatematizat de Patriarhiile de la Constantinopol și Ierusalim, în sinod, ca și de Mitropolitul Teodosie al Ungrovlahiei[necesită citare]. La 3 iulie 1702, Patriarhul Ierusalimului Dositei și mitropolitul Teodosie scriau românilor din Transilvania că au dat anatemei pe „mincinosul mitropolit și vânzătorul de credință și noul Iudă, Atanasie”. Politica Vienei în Transilvania și eforturile depuse pentru înlesnirea accesului la religia catolică au stârnit nemulțumirea celorlalte confesiuni creștine din regiune, mai ales protestanții calvini care vroiau și ei să atragă pe cât mai mulți români la Biserica lor. Răscoala curuților condusă de Francisc Rakoczi al II-lea, izbucnită în 1703, a adunat alături de ungurii protestanți și pe români, ruteni, slovaci și alte naționalitâți. Românii, slovacii și rutenii erau în tratative pentru acceptare unirii cu Roma[necesită citare]. Eforturi similare se făceau și printre unguri, pentru întoarcerea lor de la calvinism la romano-catolicism. Alte probleme erau de sorginte social-economică. Această răscoală s-a încheiat abia în 1711. În tot acest timp Atanasie Anghel a avut parte de o mulțime de greutăți. Ajutoare din Țara Românească nu mai putea primi, iar cele de la Viena veneau foarte greu, din pricina răscoalei[necesită citare]. Pe lângă aceasta, locul "intendentului calvin" de odimioară fusese luat de „teologul iezuit”, care avea ca misiune să păstreze unirea cu Roma. El fusese însărcinat de cardinalul Leopold Kollonich cu puteri speciale: participa la sinoadele anuale ale protopopilor, însoțea pe episcop în vizitele canonice, avea drept de cenzură asupra cărțile tipărite la Alba Iulia, cerceta corespondența episcopului, își dădea avizul asupra candidaților la hirotonie, verifica gestiunea episcopului, instruia pe episcop în chestiunile teologice și chiar avea drept de mustrare în cazul vreunei abateri[necesită citare].

Însuși Samuil Micu recunoaște că „vlădicul se putea zice a theologului vicareș”, adică „episcopul era subalternul (locțiitorul) teologului” iezuit. Când în 1707 Francisc Rakoczy ocupă Alba Iulia, iar Atanasie se retrage la Sibiu, la vechea mitropolie este înscăunat un așa-zis mitropolit Iov Țirca (cel care, puternic sprijinit de calvini, candidase in acelasi timp cu Atanasie Anghel pentru mitropolia Ardealului). Ulterior venirea imperialilor îl silește să se retragă în Maramureș, unde va rătăci o vreme ca horepiscop. În 1711 însă, Atanasie Anghel, împreună cu sinodul, repune în discuție, în iulie, punctele din diploma de unire cu Roma[necesită citare]. La stăruințele teologului iezuit Gabriel Hevenessi, după câteva luni, acesta izbutește să obțină, în acest sens, sprijin imperial. Abia atunci, într-un nou sinod, la care au fost de față și iezuiți, mitropolitul Atanasie Anghel face o nouă mărturisire, o întărire în favoarea unirii cu Roma a românilor transilvăneni, împreună cu protopopii[necesită citare].

Organizarea efectivă. Decretul papal „Indulgentum esse” din 1716[modificare | modificare sursă]

Organizarea oficială a Bisericii Române Unite ca parte a Bisericii Catolice s-a făcut în 6 iulie 1716, în vremea papei Clement al XI-lea, prin decretul „Indulgendum esse”.

După moartea lui Atanasie Anghel au trecut trei ani până la instalarea noului episcop greco-catolic. Conform art. 12 al Diplomei Leopoldine referitoare la Biserica Unită, pentru alegerea noului episcop a fost convocat sinodul electoral, care trebuia să propună trei candidați dintre care curtea imperială urma să aleagă unul. Prima întrunire de acest fel a avut loc la trei luni după moartea lui Atanasie Anghel, adunarea propunându-l pe teologul iezuit Francisc Szunyogh, care însă a refuzat alegerea. Sinodul electoral din 1713 l-a propus pe iezuitul Francisc Venceslau din Boemia, fost secretar al episcopului Atanasie, care însă nu a putut fi confirmat din cauza opoziției imparatului, care il considera laic, si nu cleric. La cererea impăratului, românii l-au propus în 1714 pe Ioan Giurgiu Patachi, un român din comitatul Solnoc, preot misionar romano-catolic, cu studii la Roma, care a fost apoi acceptat de împărat si numit la 23 decembrie 1715. Ioan Giurgiu Patachi, trece la ritul bizantin, se călugărește, după care este consacrat ca episcop unit.

Episcopia română unită s-a mutat acum din Alba Iulia la Făgăras. Motivul era dublu, cităm din sursa mentionata mai jos:

  • Reînființând iarăși la Alba Episcopia romano-catolică, scoasă de reformați la 1566 și ținând cont de hotărîrea conciliului Lateran din 1215, că în aceeași localitate nu pot rezida doi episcopi catolici, Episcopia română unită a fost mutată la Făgăraș, aproape de domeniul de la Sâmbăta de Jos.
  • Începându-se zidirile noii cetăți a Albei Iulii, căzând în perimetrul lucrărilor printre altele au fost demolate și "Mitropolia Bălgradului cu Biserica cea de Mihai Vodă cel Viteaz pe la 1600 făcută. Terenul primit în cartierul Maieri al orașului și suma de 1300 florini necompensând paguba făcută, odată cu diploma din 23 decembrie 1715 prin care îl numise pe episcopul I.G.Patachi, împăratul a înzestrat episcopia cu moșiile, domeniile fiscale, de la Sâmbăta de Jos, districtul Făgărașului și de la Gherla.

Astfel, abia la 1721 a fost aprobată de către Roma numirea lui I. Giurgiu Patachi (prin bula papală Rationi Congruit). Înainte de hirotonirea ca arhiereu, acesta a trecut de la ritul latin la cel oriental, devenind călugăr bazilian în Agram, unde a fost sfințit episcop. La 17 august 1723 a fost instalat festiv în catedrala "Sfântul Nicolae" din Făgăraș. După abia patru ani de episcopat, la 29 octombrie 1727, I.G.Patachi a încetat din viață în vârstă de abia 45 de ani.[14]

Petru Maior nota că episcopul Ioan Giurgiu Patachi a încercat ca „unele obiceiuri papistășești să bage între români”, adică să latinizeze ritul bizantin. După moartea lui Patachi în 1727, episcopia a fost condusă cinci ani de către teologi iezuiți.

Inocențiu Micu-Klein și începutul mișcării revendicative (1732-1744)[modificare | modificare sursă]

Episcopul Ioan Inocenţiu Micu-Klein

Născut la 1700 lângă Sibiu, la Sadu, scholastic al Colegiului academic iezuit din Cluj și pe urmă al Univerității din Târnavia (Slovacia) Ioan-Inocențiu Micu părea omul ideal pentru continuarea activității iezuite în Transilvania. Ca atare, a fost numit epsicop în 1732, fiind făcut totodată baron și membru al Dietei Transilvaniei. În aceasta calitate, Klein incearcă să determine aplicarea prevederilor documentului de unire din 1701 în ceea ce priveste drepturile românilor uniți. Pentru a obține aceste drepturi, trimite mai multe memorii atât curții din Viena, cât și Dietei transilvane. Actele au ajuns până la urmă la Guvernul Transilvaniei pentru ca acesta să se pronunțe asupra lor. În răspunsul din 17 iunie 1735, Guvernul Transilvaniei, printre altele, notează:

Pe față, în adunări și în convorbiri particulare, popii înșiși sau preoții declară adeseori că ei n-au depus jurământul pentru unire și pentru lepădarea de la schismă, ci numai ca să poată fi liberi de judecata domnilor de pământ, de servicii și de contribuție; se vede aceasta și din faptul că în realitate se servesc toți de cărți schismatice, din care vorbesc poporului și slujesc Liturghia, în care se neagă în chip fățiș că Sfântul Duh purcede de la Fiul și nu se adaugă nici în Simbolul niceean filioque; ...absolut nici unul dintre popi nu învață și nu instruiește poporul, fie în mod particular, fie în biserică, despre cele patru puncte. Numai când se ivește vreo cauză, vreun litigiu, vreo contribuție proprie de ordin lumesc, se refugiază toți la imunitatea unirii ca la o ancoră sacră.[necesită citare]

Această poziție este mărturisită deschis în ședința Dietei Transilvaniei din 30 septembrie 1737, când Inochentie Micu spune pe față: „Eu și clerul meu ne-am unit sub condiția de a obține acele beneficii și acele foloase de care se bucură romano-catolicii, altfel, dacă nu ni se dau, ne-am putea face orice”.[necesită citare]

Dieta Transilvaniei s-a opus sistematic memoriilor lui Inocențiu Micu. In plus, Inochentie Micu avea să constate că se urmarea în continuare convertirea și asimilarea românilor la calvinism, inclusiv a celor uniți.[necesită citare] La sinodul din 1742 se observă că valahii uniți sunt impinși în continuare spre calvinism și maghiarizare. Observând acest proces, prin acest sinod din 1742 s-a încercat ca să se zădărnicească trecerea uniților la alte religii recepte. O nouă dietă a Transilvaniei a hotărât, în 1744, ca nobilii români uniți să fie recunoscuți, dar nu ca atare, ci ca parte a națiunii recepte în teritoriul locuit. Astfel, cei din zonele administrate de unguri erau declarați automat unguri, cei din zonele secuiești secui, cei din zonele săsești sași. Protestele și cerințele lui Inocențiu Micu nu au fost deloc plăcute de părțile protestante, fiind adeseori gratulate cu injurii și amenințări (inclusiv cu aruncarea pe fereastră).[necesită citare]

Chemat la Viena, Inocențiu Micu organizează la 25 iunie/6 iulie 1744 un mare sinod la Blaj. La încheierea lucrărilor, episcopul întreabă sinodul chiar dacă unirea cu Roma este legiferată, de ce în acest caz li se refuză, în continuare, drepturile pe care le au și romano-catolicii.[necesită citare]

Inocențiu Micu a fost chemat la Viena pentru a da explicații cu privire la tulburările din Transilvania legate de întoarcerea unor comunități la legea grecească ("ortodoxism"). De la Viena a plecat însă la Roma, unde va muri după 24 de ani de exil impus de Curte imperială. Fuga s-a datorat atât speranțelor puse în justiția papală pentru românii transilvăneni, cât și fricii de autoritatea imperială de la Viena, mai precis de aversiunea împărătesei Mariei Thereza, care i-a promis că la primul pas pe care îl va face pe terioriul austriac, îl va trimite în închisoarea de la Graz. (I. Lupaș nota, pentru această perioadă, că "Mărturiile vremii de atunci arată că nici straturile de sus ale societății ocrotite de tronul împărătesc al Vienii nu erau mai puțin pornite spre stricăciune morală decât cele din preajma Porții Otomane.")

Opoziția împotriva unirii[modificare | modificare sursă]

Adversarii unirii cu Roma erau pe de o parte stările protestante din Transilvania, iar pe de altă parte mitropolia ortodoxă din Karlowitz (aflată în teritoriul controlat de austrieci). După numeroase influențe venite mai ales din partea mitropolitului sârb din Karlowitz, o parte a românilor transilvăneni au decis să abandoneze ascultarea canonică față de episcopul român de la Blaj, primind pe preoții sârbi trimiși de la Karlowitz.

Călugărul ortodox Visarion Sarai (agent plătit de imperiul țarist pentru a spiona în treburile Curții de la Viena) a fost trimis de mitropolitul ortodox de la Karlowitz să vină în Transilvania. Întâi la Lipova, apoi la Dobra, Deva, Orăștie, Săliște etc. a făcut agitații publice împotriva unirii cu Roma, dar și a stăpânirii austriece. Românii s-au lăsat prinși de predica călugărului (care nu vorbea românește deloc, având un tălmaci tot timpul cu el) și l-au sprijinit, într-o mișcare a cărei amploare a pus pe jar autoritățile. A fost arestat, împreună cu cei trei aromâni care îl însoțeau și închis în temnița de la Sibiu. De aici a fost mutat în alte închisori, la Deva, Timișoara, Osiek și Raab, pentru ca în final să fie mutat la temuta închisoare Kufstein din Tirol, unde i s-a pierdut urma.

Maria Terezia a trimis pe episcopul unit Manuil Olszavski din Muncaci să facă o vizită canonică în Transilvania, după care să scrie un referat. Acesta a arătat că există greutăți cu unirea, datorită răzvrătirilor conduse de Visarion Sarai, iar românii cer, mai ales, aducerea lui Inocențiu Micu drept episcop al lor.

Temându-se de agravarea situației, după 13 (treisprezece) ani de obstrucționări Maria Terezia dă în 13 iulie 1759 un edict de toleranță, prin care se recunoște dreptul credincioșilor ortodocși de a avea un episcop al lor.

Tulburările religioase după mijlocul veacului al XVIII-lea[modificare | modificare sursă]

În anul 1750 au fost consemnați în Transilvania 543.657 uniți și 25.165 neuniți.[15] În anii 1760, în contextul tuburărilor provocate de trimișii mitropolitului sârb de la Karlowitz, numărul uniților a cunoscut o scădere drastică[16], și s-a stabilizat până la sfârșitul secolului, în contextul înființării unei episcopii ortodoxe dependente de Karlowitz, cu sediul la Sibiu, în anul 1761, sub păstorirea lui Dionisie Novacovici.

Continuarea persecuțiilor a dus, la sfârșitul lui 1759 la izbucnirea primei răscoale împotriva unirii cu Biserica Romei. Arestarea ieromonahului Sofronie de la Cioara a determinat ridicarea a peste 600 de țărani pentru eliberarea lui. Ieromonahul de origine sârbă, Sofronie, a organizat în 10 august 1760 un așa-zis sinod, la Zlatna. Hotărârile acestui sinod cereau episcop ortodox, restituirea bisericilor și averilor confiscate, eliberarea credincioșilor și clericilor închiși pentru credință, libertate religioasă. Memoriile trimise Curții de la Viena și Guvernului Transilvaniei nu au primit nici un răspuns. Persecuțiile au continuat, provocând întinderea răscoalei. În 1760, țăranii răsculați au atacat Blajul, centrul Bisericii Române Unite, silindu-l pe episcopul Petru Pavel Aron să se refugieze la Sibiu.

Încă din 20 octombrie 1760 Maria Terezia anunțase că va forma o comisie care să cerceteze plângerile românilor și că va elibera pe cei arestați pentru credință. În 14-18 februarie se organizează, sub conducerea ieromonahului sârb Sofronie Krilovic, Sinodul de la Alba Iulia. Hotărârile în 19 puncte au fost înaintate autorităților. Ele cuprindeau atât soluții pentru încetarea tulburărilor cât și măsuri de organizare a Bisericii Ortodoxe și de întărire a moralității și credinței. Cel trimis pentru cercetare de către Maria Terezia a fost generalul Adolf Nikolaus von Bukow, care a fost numit comandant al tuturor forțelor armate din Transilvania, sporite cu acest prilej cu noi unități de cavalerie și infanterie. Odată cu el a fost adus și un episcop ortodox sârb, pe nume Dionisie, care va rămâne episcopul ortodox al Bisericii Ortodoxe din Ardeal până la 1767.

Pe 1 mai 1761, Bukow l-a convins pe Sofronie că se va face pace, cerându-i însă să părăsească Transilvania, ca să nu fie prilej de tulburare. Sofronie a fost de acord, trecând în Muntenia unde își va sfârși zilele într-un schit din Argeș.

Înființarea regimentelor grănicerești românești[modificare | modificare sursă]

Guvernatorul Bukow a organizat regimentele de grăniceri de la Orlat și Năsăud. Grănicerii urmau să beneficieze de o serie de privilegii precum scutirea de toate impozitele în afară de „darea capului”, declararea lor ca oameni liberi, acordarea unei diurne pe timpul serviciului militar. Pe 10 mai 1763 recruții pentru trupele de grănicerii năsăudeni din două batalioane de infanterie au fost adunați la Salva pentru a depune jurământul în fața lui Bukow și a episcopului Blajului Petru Pavel Aron. Recruții, îndemnați la nesupunere pentru nerespectarea drepturilor grănicerilor conform cu legile tării în vigoare, de către centagenarul Tănase Totdoran, țăran din Bichigiu, sat din apropierea Salvei, veche cătană imperială, au aruncat steagurile și au au strigat să li se respecte dreptul de a lupta doar în interiorul granițelor imperiului austriac, pe timp de război, și nicidecum nu vor lupta pe ape. Astfel, bătrânul Tănase Todoran împreună cu câțiva localnici care îl însoțeau în acea zi pe platoul Mocirlei din Salva, au fost prinși și judecați pentru răzvrătire și indemn la nesupunere fată de legile tării. Bătrânul centagenar a fost tras pe roată în acel loc, iar acei câțiva țărani din împrejurimi care îl însoțeau au fost spânzurați.

Unele răscoale și mișcări de pribegie au avut loc pe toată frontiera, până în 1783, când împăratul Iosif al II-lea a permis și ortodocșilor să facă parte din regimentele de grăniceri.
Această situație tulbure a țării fusese favorizată și de faptul că, după moartea episcopului Dionisie Novacovici, cu excepția unei scurte prezențe a ierarhului sârb Sofronie, scaunul de episcop al românilor ardeleni ortodocși a rămas vacant până în 1783.

Episcopii uniți cu Roma în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea[modificare | modificare sursă]

În 1782 a fost numit și în 1784 instalat ca episcop pe protopopul celib Ioan Bob, din Târgu Mureș. Acesta a păstorit până în 1830. La 8 noiembrie 1781 împăratul Iosif al II-lea a semnat edictul de toleranță, prin care catolicii, protestanții și ortodocșii din imperiu deveneau egal îndreptățiți. Edictul interzicea discriminarea pe motive religioase, permitea oricărei comunități de măcar 100 de familii să își zidească propria biserică, de asemenea să își întrețină preot și învățător. Se permiteau trecerile de la o religie la alta, dar cu anumite restricții. De pildă, dacă într-o familie tatăl era ortodox și mama unită sau romano-catolică, băieții erau acceptați ca ortodocși, dar fetele erau obligatoriu de religia mamei. Dacă tatăl era unit sau romano-catolic și mama ortodoxă, toți copiii, indiferent de sex, trebuiau să fie uniți sau romano-catolici. Pe 16 ianuarie 1782 însă împăratul a completat edictul cu o serie de prevederi suplimentare, astfel încât cei care doreau să părăsească credința catolică să fie obligați să urmeze un curs de șase săptămâni de catehizare catolică, trebuind să plătească un zlot pe zi referentului.
Ca urmare a prevederilor edictelor românii din unele sate din Făgăraș și Hunedoara au trecut la ortodoxism, punându-se sub ascultarea episcopilor sârbi rezidenți în sudul Transilvaniei.[necesită citare]

Ioan Bob[modificare | modificare sursă]

În 1784 fusese instalat la Blaj Ioan Bob, fost protopop greco-catolic de Târgu Mureș. Acesta a dus o politică de catolicizare și de înstrăinare de interesele românilor, fie ele și privite prin prisma uniației[17]. În același timp însă, o serie de cărturari greco-catolici au început să privească dincolo de propaganda oficială. Ei au înțeles unele avantaje culturale aduse de unire, dar și marile dezavantaje: dezbinarea românilor și subordonarea față de o organizație străină.
Este vorba în primul rând de Samuil Micu, Gheorghe Șincai și Petru Maior. Ei au încercat din răsputeri să colaboreze cu episcopul Ioan Bob, dar politica sa duplicitară și catolicizantă a făcut să eșueze încercările lor.[necesită citare]

Școala Ardeleană și Supplex Libellus Valachorum[modificare | modificare sursă]

Cea mai importantă realizare a cărturarilor români ardeleni de la sfârșitul secolului al XVIII-lea a fost, desigur, Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae. La realizarea lui au lucrat nu doar episcopul unit al Oradiei, Ignatie Darabant, protopopul unit Ioan Para, Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior și alți greco-catolici, ci și Gherasim Adamovici, episcopul românilor ortodocși, medicul Ioan Piuariu-Molnar și alți ortodocși.[necesită citare] Memoriul a fost trimis în 1791 la Viena, fiind de aici trimis Dietei Transilvaniei, care l-a respins. Excepție a făcut „liberul exercițiu al cultului ortodox”, care era deja impus de edictele lui Iosif II dar încă nerespectat în Transilvania. Sinodul ortodox de la Sibiu protestează împotriva acestei hotărâri, arătând că Supplex Libellus Valachorum "iaste lucru a tot neamului rumănesc și cerând acordarea principalei cereri, egala îndreptățire cu celelalte naționalități. Această hotărîre a sinodului de la Sibiu a fost susținută de episcopul ortodox și la Viena, și în celelalte împrejurări.

Episcopii uniți din secolul al XIX-lea[modificare | modificare sursă]

Ioan Lemeni[modificare | modificare sursă]

După moartea episcopului Ioan Bob (2 octombrie 1830) a fost ales vicar capitular (administrator interimar la conducerea BRU) canonicul Demetriu Căian junior. Starea precară a sănătății acestuia a împiedicat convocarea unui sinod electoral bisericesc. În cele din urmă vicarul capitular Căian jr. a decedat la 3 martie 1832, iar în locul său a fost ales preotul celib Ioan Lemeni, fost protopop unit al Clujului. Sinodul electoral bisericesc întrunit la 15 mai 1832 l-a desemnat drept candidat cu cele mai multe voturi (179 din 212) la scaunul episcopal. Împăratul Francisc l-a numit episcop în data de 23 august 1832, numire confirmată de papa în 16 aprilie 1833. În data de 6 iunie 1833 a fost sfințit episcop în Catedrala Sfântul Nicolae din Oradea, episcop consacrator fiind Samuil Vulcan.

În 16 iulie 1833 a avut loc instalarea sa în Catedrala din Blaj, ocazie cu care a ținut un sinod diecezan care a hotărât ca fiecare parohie greco-catolică să înființeze și să întrețină o școală cu învățător.

Episcopul Lemeni a introdus la Blaj studiile teologice de patru ani. Tot acolo a înființat catedra de istorie universală și de filosofie, pe care a încredințat-o lui Simion Bărnuțiu.[18] Ulterior cei doi au intrat în conflict.

În anul 1842 a înaintat cu succes un protest la Curtea Imperială din Viena împotriva unui proiect de lege care prevedea introducerea limbii maghiare ca limbă de predare la școlile din Blaj.

În anii 1843-1846 a avut calitatea de pârât în vestitul proces lemenian, intentat episcopului de câțiva intelectuali greco-catolici de frunte.

Din cauza implicării sale în Revoluția de la 1848, a fost suspeמdat din funcție de generalul austriac Puchner, în locul său fiind numit ca administrator Simion Crainic.[19] În martie 1850 guvernatorul Wohlgemuth l-a determinat să se retragă și de jure din funcție. S-a retras la Viena, unde a trăit până în 1861.

Alexandru Șterca-Șuluțiu[modificare | modificare sursă]

Greco-catolicii din Principatul Transilvaniei (1850)

Într-o scrisoare adresată în anul 1850 de nunțiul de la Viena cardinalului secretar de stat Antonelli, expeditorul sublinia faptul că în Episcopia Făgărașului era nevoie de un ierarh activ și energic, în măsură să contracareze acțiunile episcopului ortodox Șaguna de a-i atrage la schismă pe românii din Transilvania.[20] La 23 mai 1850 Sfântul Scaun și-a făcut cunoscută opinia către primul ministru Felix zu Schwarzenberg, susținând necesitatea numirii unui nou ierarh în dieceza română unită cât mai curând, "pentru evitarea oricărei defecțiuni".[21]

Interes pentru ocuparea cât mai rapidă a scaunului vacant au manifestat înșiși românii uniți, întrucât vacanța prelungită putea avea drept consecință treceri la Biserica Ortodoxă. Așa fiind, imediat după suspendarea episcopului Lemeni de către generalul Puchner, vechii contestatari ai lui Lemeni au susținut numirea candidatului lor pe locul rămas vacant, respectiv a vicarului foraneu al Șimleului, Alexandru Șterca-Șuluțiu.

BRU în perioada interbelică[modificare | modificare sursă]

Ortodocşii şi greco-catolicii din România interbelică (pe județe, conform recensământului din 1930)

     Ponderea greco-catolicilor o depășește pe cea a ortodocșilor, existând totuși importante comunități ortodoxe


     Ponderea ortodocșilor o depășește pe cea a greco-catolicilor, existând totuși importante comunități greco-catolice


     Majoritate ortodoxă fără o prezență greco-catolică importantă (sub 1%)


Datele recensământului din anul 1930 arată că românii din interiorul arcului carpatic aparțineau celor două confesiuni (ortodoxe și greco-catolice) în proporții aproximativ egale, cu o majoritate ortodoxă. Astfel, în Transilvania se găsea o majoritate românească greco-catolică (31,1% din populație), în timp ce ortodocșii vin pe locul al doilea (27,8% din populație). În Banat proporția greco-catolicilor era de 3,6% (comparativ cu 56,1% ortodocși), iar în Crișana și Maramureș de 25,2% (comparativ cu 36,8% ortodocși)[22].

Persecuția din timpul regimului comunist[modificare | modificare sursă]

Interzicerea Bisericii Române unite cu Roma a avut loc în anul 1948, în conformitate cu ordinele transmise de către Kremlin[2][23]. Anterior suprimării Bisericii Unite în România au fost desființate bisericile greco-catolice din Ucraina și Cehoslovacia. Biserica greco-catolică din Cehoslovacia (prezentă în special în Slovacia), a fost singura căreia în timpul regimului comunist i s-a permis la sfârșitul anilor '70 să revină treptat în legalitate. Bisericile din România și Ucraina au rămas prigonite până la căderea regimului comunist.

Pentru regimul general al cultelor s-a dat Decretul 177/48. Acesta prevedea că dacă jumătate din membrii unei religii trec la altă religie întreg patrimoniul imobiliar trece la acea religie, urmând a se calcula o despăgubire pentru diferența cuvenită celor care nu au acceptat trecerea.

În 1 octombrie 1948 are loc la Cluj „un sinod” al protopopilor și preoților greco-catolici (în număr de 37 sau 38 de participanți), hotărându-se în unanimitate, „revenirea” la Ortodoxism. Un participant a leșinat în timpul „sinodului”. „Sinodul” a fost prezidat de protopopul unit de Țichindeal, Traian Belașcu. În toamna anului 1948, s-au strâns liste de semnături, obținute prin teroare, din aproape toate parohiile greco-catolice, în toate hotărându-se trecerea nu la Catolicismul Roman (latin) ci la Ortodoxism. Listele de semnături au fost înaintate atât Departamentului Cultelor cât și primăriilor locale, conform legislației vremii. Participanții la sinodul de la Cluj au fost excomunicați „ipso facto” de episcopul Iuliu Hossu. Episcopului Iuliu Hossu i s-a propus, în cazul acceptării trecerii la ortodoxism, scaunul Mitropoliei Ortodoxe a Moldovei, propunere pe care, însă, episcopul a refuzat-o.[necesită citare]

Pe 3 octombrie 1948, delegația protopopilor și preoților greco-catolici vine la București, înaintea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române și a patriarhului Justinian. În cadru solemn ei fac publică hotărârea sinodului de la Cluj și înmânează procesul verbal și hotărârea sinodului. În răspunsul Bisericii Ortodoxe Române se arată că reîntregirea și religioasă a Neamului și Bisericii este un vis de veacuri, se salută hotărârea sinodului de la Cluj, dar se așteaptă și răspunsul preoților și credincioșilor uniți la această hotărâre. Răspunsul a venit curând, sub forma acordului scris pentru unirea cu Biserica Ortodoxă Română a cca. 500 de parohii unite și liste cu semnăturile a zeci de mii de credincioși uniți. Procesul de trecere a uniților la ortodoxism a continuat și în luna noembrie. Trebuie precizat că un rol important în mișcare l-au avut presiunile regimului bolșevic. Ca urmare și presiunile autorităților de stat, în multe cazuri însoțite de amenințări și chiar arestări forțau trecerea la una din aceste două culte.

Ca urmare a actelor remise de uniți autorităților locale și de stat, pe 1 Decembrie 1948 se decretează desființarea Ritului bizantin al Bisericii Romano-catolice prin unirea sa cu Biserica Ortodoxă Română. Nici un episcop român unit nu a trecut la Biserica Ortodoxă Română, refuzând orice sprijin din partea acesteia. Opoziția episcopilor uniți față de politica de stat a determinat arestarea lor de regimul comunist (care proceda astfel și pentru opoziții mult mai simbolice). Tratamentul aplicat de regimul comunist deținuților politici a fost teribil. Între deținuții politici erau incluși și greco-catolicii care au refuzat să recunoască Decretul din 1 Decembrie 1948, membrii unor mișcări ortodoxe precum Oastea Domnului și Rugul Aprins, clericii ortodocși care au protestat împotriva comunismului, abuzurilor comuniste ori sovietice etc, membrii unor culte interzise de regimul sovietic (adventișii, de pildă).

Episcopul Vasile Aftenie a fost omorât în bătaie în beciurile Securității din București, iar mort, pentru că nu încăpea în lada de lemn, folosită în loc de sicriu, fiind foarte înalt, i s-au tăiat picioarele, ca să încapă. A fost înmormântat în Cimitirul Bellu - Catolic, mormântul său devenind loc de pelerinaj, întrucât se cunosc cazuri de minuni care i-au fost atribuite. Pe crucea de la mormânt, autoritățile comuniste nu au permis să fie scrise decât inițialele numelui și anul morții «V.A 1950». Episcopul Ioan Suciu a fost lăsat să moară de foame în închisoarea din Sighet și înmormântat în Cimitirul Săracilor. Episcopului Iuliu Hossu i se oferise scaunul Mitropoliei Ortodoxe a Moldovei. Însă Iuliu Hossu a refuzat. El a declarat „credința noastră este viața noastră”. A murit având domiciliu forțat la mănăstirea ortodoxă Căldărușani, la 5 martie 1973. A fost creat Cardinal in pectore al Bisericii Catolice (Universale), la 28 aprilie 1969, de către Papa Paul al VI-lea.

Situația Bisericii Unite după 1989[modificare | modificare sursă]

După 1989, unul din primele acte normative ale noii puteri a fost Decretul-Lege nr. 9 din 1989, prin care se abroga Decretul 358 din anul 1948 privind situația fostului cult greco-catolic, prin care Biserica greco-catolica era scoasa in afara legii.

Decretul-Lege nr.126 al Consiliului Provizoriu de Uniune Națională din data de 24 aprilie 1990 confirma recunoașterea Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică) și prevedea că bunurile acesteia aflate în proprietatea statului (cu excepția moșiilor) urmau a fi restituite Bisericii Române Unite. În ceea ce privește situația bisericilor și a caselor parohiale aflate în posesia Bisericii Ortodoxe, aceasta urma să fie stabilită prin comisiile bilaterale de dialog, formate din reprezentanți ai ambelor culte. Aceste comisii nu au reușit să rezolve situațiile conflictuale, cu excepția Banatului, unde și prin bunăvoința mitropolitului ortodox Nicolae Corneanu s-au găsit soluții convenabile ambelor părți.

Biserica Unită cu Roma a solicitat aplicarea principiului de drept restitutio in integrum (repunerea în situația anterioară), cerere cu care Biserica Ortodoxă Română în general nu a fost de acord, argumentând că bisericile sunt bun al parohiilor, doar acestea putând dispune de proprietatea lor. BRU a argumentat că parohiile ortodoxe nu au dobândit niciodată un drept valabil de proprietate asupra bisericilor greco-catolice, exproprierea din 1948 fiind abuzivă și nelegală.

Recensămintele din 1992 și din 2002 au arătat că doar o parte a greco-catolicilor din 1948 au rămas credincioși ai Bisericii Unite. De asemenea, recensământul din 2002, demonstrează o scădere a numărului greco-catolicilor (de la 223.327 în 1992 la 195.481 persoane în 2002). Acest fenomen nu este specific doar Bisericii Unite (numărul ortodocșilor a scăzut cu un milion între 1992 și 2002). Recensământul din 2002 a fost contestat de către reprezentanții Bisericii Unite care au susținut că rezultatele ar fi fost falisficate și că în România ar fi de fapt între 600.000 (cifră prezentată de Laurențiu Horia Moisin în interviul de la BBC din aprilie 2006) și 750.000 greco-catolici (cifra din Anuarul Pontifical). În unele cazuri, credincioșii ortodocși au preferat să demoleze lăcașele greco-catolice decât să le restituie greco-catolicilor.

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ (art.3,16,22 - Documentul de la Balamand iunie 1993), document semnat și de P.C.pr.dr. Liviu Pandrea profesor la Seminarul Unit de la Cluj. Vezi și http://ro.wikipedia.org/wiki/Pap%C4%83
  2. ^ a b Implicarea lui Stalin în distrugerea Bisericilor Greco-Catolice
  3. ^ J. Gill, The Council of Florence, Oxford, 1961, p. 89, 250, 257 și 394.
  4. ^ Cesare Alzati, Terra romena tra oriente e occidente, Milano, 1982, p. 207-217; idem, În inima Europei, Cluj, Fundația Culturală Română, 1998, p. 153-155.
  5. ^ Nicolae Iorga, 'Domni români după portrete și fresce contemporane, Sibiu 1930, p. IX.
  6. ^ Mihai Viteazul în conștiința europeană. Documente externe, vol. V, București 1982, pag. 265.
  7. ^ Ioachim Crăciun, Cronicarul Szamosközi și însemnările lui privitoare la români, Cluj 1928, pag. 185.
  8. ^ Ovidiu Ghitta, Nașterea unei Biserici, Cluj 2001, pag. 84.
  9. ^ Ghitta, op. cit., pag. 91.
  10. ^ Ghitta, op. cit., pag. 100.
  11. ^ Ghitta, op. cit., pag. 101.
  12. ^ Cf. Gheorghe Șincai, Opere, vol. III, Hronicul românilor și al mai multor neamuri, ed. F. Fugariu, București, 1969, p. 231.
  13. ^ Vezi biografia lui Teofil Seremi.
  14. ^ Vezi și Catolicism și ortodoxie românească - scurt istoric al Bisericii Române Unite de Ierom. Silvestru Augustin Prunduș și Pr. Clemente Plăianu, pe www.bru.ro.
  15. ^ Augustin Bunea, Statistica românilor din Transilvania în anul 1750, în: „Transilvania”, 32 (1901), p. 237.
  16. ^ Recensământul făcut de generalul Adolf Nikolaus von Buccow între anii 1761-1762 menționa 128.635 familii ortodoxe față de 25.223 familii unite. Cf. Chatoliques et Orthodoxes: Les enjeaux de l'úniatisme. Dans la sillage de Balamand. Bayard/Fleurus-Mamme/Cerf. Paris 2004. p. 132.
  17. ^ Termenii uniație, uniatism sunt priviți peiorativi de credincioșii greco-catolici (uniți). Acești termeni nu-și au locul într-o enciclopedie, care se dorește neutră. Trebuie înlocuiți cu termeni neutri: unit(ă), uniți, unire, etc.
  18. ^ Augustin Bunea, Ioan Lemeni, în: Corneliu Diaconovici, Enciclopedia Română, tomul III., Sibiiu 1904, pag. 79.
  19. ^ Ioana Mihaela Bonda, Mitropolia Română Unită în timpul păstoririi lui Alexandru Șterca-Șuluțiu (1853-1867), Presa Universitară Clujeană, 2008, pag. 21.
  20. ^ Idem.
  21. ^ Bonda, op. cit., pag. 22.
  22. ^ Recensământul general al populației României din 29 decemvrie 1930, vol. II: Neam, limbă maternă, religie, Imprimeria Națională, București, 1938, p. XXVII.
  23. ^ Jurnalul.ro, "“Răstignirea” greco-catolicilor"

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Cesare Alzati, 300 de ani de la Unirea Bisericii Românești din Transilvania cu Biserica Romei, Presa Universitară Clujeană, 2000.
  • Cezare Alzati, Biserica Română Unită cu Roma Greco-Catolică, Blaj, Ed. Buna Vestire, 2003.
  • Octavian Bârlea, Biserica Română Unită și ecumenismul corifeilor renașterii culturale, München, Sudostdeutsches Kulturwerk, 1983.
  • Nicolae Bocșan, Ion Cârja, Alexander Baumgarten, Biserica Română Unită la Conciliul Ecumenic Vatican I (1869-1870), Presa Universitară Clujeană, 2001.
  • Remus Câmpeanu, Biserica Română Unită. Între istorie și istoriografie, Presa Universitară Clujeană, 2003.
  • Nicolae Gudea, Biserica Română Unită (Greco-Catolică), Cluj-Napoca, Ed. Viața Creștină, 1994.
  • Silvestru Augustin Prunduș, Clemente Plăianu, Biserica Română Unită, ieri si azi, Cluj-Napoca, Unitas, 1994.
  • Cristian Colceriu, Elite Clujene Contemporane-Cluj Contemporary Elites,Silvestru Augustin Prundus, O viață de jertfă și de mărturisitor al credinței,vol.I p. 879-895, Academia Română, CST, Editura Clear Vision, Cluj Napoca, 2009.
  • Ioan Z. Boilă, Biserica Română Unită, Cluj-Napoca, Ed. Viața Creștină, 1997.
  • Anton Moisin, Dialog sincer sau doar o nouă tactică de menținere a nedreptății pentru Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică?, Sibiu, Ed. Imago, 1999.
  • Maria Someșan, Începuturile Bisericii Române Unite cu Roma, București, Ed. All, 1999.
  • Marcel Știrban, Aurelia Știrban, Din istoria Bisericii Române Unite de la 1918 până la 1941, Satu Mare, Ed. Muzeului Sătmărean, 2005.
  • Marcel Știrban, Codruța Maria Știrban, Din istoria Bisericii Române Unite (1945-1989), Satu Mare, Ed. Muzeului Sătmărean, 2000.
  • Aloisie Ludovic Tăutu, Alexandru Mircea, Octavian Bârlea, Biserica Română Unită - două sute cincizeci de ani de istorie, Madrid, 1952.
  • Cristian Vasile, Între Vatican și Kremlin. Biserica Greco-Catolică în timpul regimului comunist, Ed. Curtea Veche, București 2004.

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]