Visarion Sarai

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Visarion Sarai
Visarion Oprea Sofronie.jpg
Sfinții români Visarion Sarai, Nicolae Oprea Miclăuș și Sofronie de la Cioara
Date importante
Născut 1714, Majdan (Mrkonjić Grad), Bosnia
Decedat după 1745
Canonizat 21 octombrie 1955, Alba Iulia, Biserica Ortodoxă Română
Sărbătoare 21 octombrie
Gloriole.svg Sfinți

Visarion Sarai, născut Nicolae Sarai, (n. 1714 - d. după 1745) a fost un ieromonah ortodox sârb, principalul promotor al tulburărilor religioase anticatolice din Transilvania în anii 1744-1746, care au dus la exilul episcopului unit român Inocențiu Micu-Klein.[1] El a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română la 28 februarie 1950, imediat după interzicerea Bisericii Române Unite cu Roma. Proclamarea sa solemnă ca sfânt mărturisitor a avut loc la 21 octombrie 1955 în Catedrala ortodoxă din Alba Iulia.

Originea și pregătirea[modificare | modificare sursă]

S-a născut în anul 1714 (după propria sa mărturisire, avea 30 de ani în 1744[2]) în satul Majdan (Mrkonjić Grad) din Bosnia[3], fiind botezat cu numele de Nicolae. Părinții săi se numeau Maxim și Maria și s-au mutat după nașterea lui Nicolae la Kostajnica, localitate situată astăzi pe teritoriul Croației.

La vârsta de 18 ani a plecat în Țara Sfântă și a intrat în Mănăstirea Sfântul Sava de lângă Ierusalim. Acolo a fost călugărit de către patriarhul Ierusalimului în anul 1738[3], primind cu această ocazie numele monahal de Visarion.[4] Întors din Țara Sfântă, a trecut o vreme pe la mănăstirile din Muntele Athos și s-a stabilit apoi la mănăstirea Pakra din Slavonia. Acolo a slujit timp de aproape șapte ani ca ierodiacon și ca ieromonah. A trăit câțiva ani într-o peșteră ca sihastru.[3]

Nu a avut studii. A fost descris de academicianul David Prodan drept „simplu, incult, apărând în chip de ascet, o figură menită a răscoli fanatismul religios popular, una din acele apariții care aprind imaginația celor simpli”.[1]

Activitatea sa din Banat și Transilvania[modificare | modificare sursă]

Patriarhul Arsenie al IV-lea Jovanović Šakabenta(en), refugiat el însuși pe teritoriul controlat de Imperiul Habsburgic în timpul împăratului Leopold I, recunoscut ca patriarh al sârbilor (1725-1737) și mitropolit de Carloviț (1737-1748), l-a trimis în ianuarie 1744 pe Visarion Sarai în Banat și Transilvania pentru a-i scoate pe români de sub jurisdicția Bisericii Române Unite cu Roma și a-i pune sub juridicția ierarhiei ortodoxe sârbești.[5] Într-un interogatoriu organizat la Sibiu la 27 aprilie 1744, el a declarat că a plecat de la Mănăstirea Pakra cu un pașaport eliberat de mitropolitul Arsenie Jovanović.[2] Probabil înțelegea limba română, însă predicile le ținea prin traducător.[1]

A trecut mai întâi pe la mănăstirea Hodoș-Bodrog și s-a stabilit la Lipova, propovăduind abandonarea uniatismului și reîntoarcerea românilor către credința ortodoxă.[5] A înălțat pe dealul de la marginea orașului o cruce de lemn ce se păstrează și astăzi în una din absidele exterioare ale bisericii „Adormirea Maicii Domnului” din oraș. La scurtă vreme a apărut sub cruce un izvor de apă, rămas în amintirea localnicilor cu denumirea „Izvorul Sfântului”.[2] Potrivit unor mărturii, apa izvorului avea virtuți terapeutice neobișnuite.[4] Crucea de pe deal a devenit un loc de pelerinaj al românilor ortodocși, iar autoritățile imperiale austriece au interzis acele pelerinaje.

Ieromonahul Visarion a trecut în Ardeal la 11 martie 1744, însoțit de trei negustori aromâni: Dima Nino, Gheorghe Nicola și Gavrilă Bistro. După o primire triumfală în satul Dobra, călugărul s-a îndreptat apoi spre Mărginimea Sibiului, predicând în localitățile traversate împotriva uniației. A trecut prin Deva, Orăștie, Sebeș, Miercurea Sibiului și Săliște, unde a căutat să-i convingă pe români să se lepede de Unirea cu Roma.[6]

„Lăsându-se adulat ca sfânt, străbătu Transilvania de sud dinspre Dobra spre Săliște, propovăduind prin tălmaci, în cuvintele cele mai simple, lepădarea de unire, care este osânda veșnică.[1]

Istoricul George Barițiu scria în Părți alese din istoria Transilvaniei pre două sute de ani în urmă (1889-1891) că „el însă nici nu simțea trebuința de a întinde vorbă multă și a ținea prelegeri de dogmatică, precum făceau iezuiții. Prin cuvinte scurte, dar spăimântătoare... știu să bage în fiori pe miriadele de oameni. Vai de capul vostru, ați vândut sufletele voastre; dezlegarea morților voștri nu e dezlegare, ci osândă; parastase, pomeni și sărindare le-ați plătit cu totul în deșert la popi nelegiuți, la popi nepopi; baptismul (botezul) pruncilor voștri, nelegiuit; de aceștia îl doare pe el mai mult”.

Autoritățile imperiale austriece l-au arestat pe ieromonahul Visarion, din ordinul generalului Czernin, în aprilie 1744, în timp ce acesta se îndrepta spre Sibiu.[6] Episcopul Inocențiu Micu-Klein a refuzat intervenția împotriva lui Sarai, arătând că mijloacele violente nu-i sunt îngăduite, iar deplasarea sa în Mărginimea Sibiului (de unde era originar) va avea loc doar dacă va fi respectată Diploma Leopoldină. Neintervenind împotriva lui Sarai, episcopul Micu a fost citat la Viena, pentru a da socoteală.[7]

Sarai a fost întemnițat la Sibiu și interogat la 27 aprilie 1744, dar a refuzat să răspundă la întrebările referitoare la predica sa împotriva uniației. Autoritățile l-au transportat apoi la Alba Iulia, Deva, Hunedoara, Timișoara, Osijek și Raab (azi Győr), iar apoi în temnița de la Kufstein din munții Tirolului, una dintre cele mai stricte închisori austriece.[4] Se presupune că ar fi murit acolo în urma torturilor[5], deși există și ipoteza că ar fi fost eliberat la presiunea oficialităților diplomatice ruse din Viena.[4]

Arestarea lui Visarion nu a dus la încetarea tulburărilor religioase împotriva Unirii cu Roma. Cărturarul unit Samuil Micu Klein a scris că ieromonahul Visarion, „căruia îi ieșise vestea că e sfânt”, „tare au înfricoșat pe români de către unire... destul că oamenii din margine au rămas jumătățiți în credință și după paisprezece ani, cu totul s-au făcut neuniți”. Istoricul Silviu Dragomir afirmă că „revoluția declanșată de Visarion deschide seria revoluțiilor național-bisericești, ce vor mistui pacea și liniștea stăpânitorilor Ardealului românesc, de-a lungul întregului secol al XVIII-lea”.[2]

Canonizare[modificare | modificare sursă]

În ședința sa din 28 februarie 1950 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât canonizarea unor sfinți de neam român, între care: Calinic de la Cernica, mitropoliții Ilie Iorest și Sava Brancovici ai Transilvaniei, Ioan Valahul, Visarion Sarai, Sofronie de la Cioara și Oprea Nicolae (Miclăuș) din Săliște. Ieromonahul Visarion Sarai a fost trecut în rândul sfinților mărturisitori, împreună cu călugărul Sofronie de la Cioara și țăranul Oprea Nicolae (Miclăuș), prăznuirea lor urmând să aibă loc în ziua de 21 octombrie. Justificarea canonizării lor a fost următoarea: „smeriții între ieromonahi Visarion și Sofronie, care au surpat cu virtutea și cu pătimirile lor puterea vrăjmașilor Ortodoxiei și împreună cu drept-credinciosul creștin Oprea, care a pecetluit cu moartea statornicia lui în credința părinților noștri, să se numere cu Sfinții și să se cinstească după toată pravila ca Sfinți Mărturisitori și Mucenici, în tot cuprinsul Bisericii noastre”.[2]

Proclamarea solemnă a canonizării lor a avut loc la 21 octombrie 1955 în Catedrala ortodoxă din Alba Iulia. Ieromonahul Nicolae Mladin (viitor mitropolit al Ardealului) a rostit o predică cu acel prilej, afirmând că cei trei sfinți noi „nu reprezintă numai câteva vrednicii personale, crescute cine știe cum, ca din întâmplare în sânul Bisericii noastre, ei nu sunt mărturisitori izolați ai unei credințe pur personale, ci ei sunt piscuri de sfințenie sprijinită pe umerii uriași ai credinței Bisericii întregi, sunt valuri de lumină din marea tălăzuire a valurilor de credință ce au umplut veacurile zbuciumate ale istoriei credincioșilor români din Ardeal”.[2]

Hotărârea Bisericii Ortodoxe Române a fost însușită de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Sârbe, la 14 iunie 1962. Prăznuirea sa are loc la data de 21 octombrie, conform calendarului iulian.[8][9]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b c d David Prodan, Supplex Libellus Valachorum, București, 1984, p. 174.
  2. ^ a b c d e f Alexandru Chituță, Sfinții Mărturisitori din Ardeal, martiri ai dreptei credințe, în Ziarul Lumina, 21 octombrie 2009.
  3. ^ a b c Ioanichie Bălan (arhim.), Patericul românesc, ediția a V-a, Editura Mănăstirii Sihăstria, 2005, p. 262.
  4. ^ a b c d Emil Preda, Dicționarul sfinților ortodocși, Editura Lucman, București, 2000, pp. 310-311.
  5. ^ a b c Ioanichie Bălan (arhim.), Patericul românesc, ediția a V-a, Editura Mănăstirii Sihăstria, 2005, p. 263.
  6. ^ a b Mircea Păcurariu, Sfinți daco-romani și români, ed. a III-a, Iași, 2007, pp. 195-198.
  7. ^ Gheorghe Bogdan-Duică, Procesul episcopului Ioan Inochentie Clain, Caransebeș, 1896, p. 56.
  8. ^ СПЦ. ЕПАРХИЈА СЛАВОНСКА, СВЕТИ НОВОМУЧЕНИК И ИСПОВЈЕДНИК ВИСАРИОН САРАЈ
  9. ^ Ierom. Nil Arcașu și Ierom. Varvar Moroianu, ЕКУМЕНИЗАМ, КРАТКА ЖИТИЈА СВЕТИХ МУЧЕНИКА И ИСПОВЕДНИКА ИЗ ТРАНСИЛВАНИЈЕ, Свети Висарион Сарај

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Ioanichie Bălan (arhim.), Patericul românesc, ediția a V-a, Editura Mănăstirii Sihăstria, 2005, pp. 262-263 - Sfântul Visarion Mărturisitorul (1714-c. 1745).

Legături externe[modificare | modificare sursă]