Inocențiu Micu-Klein

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Inocențiu Micu-Klein
Ioan Inocentiu Micu Klein.jpg
Inocențiu Micu-Klein
Date personale
Născut 1692[1]
Sadu, România
Decedat 22 septembrie 1768 (76 de ani)
Roma, Statele Papale
Cetățenie România
Ocupație preot
Afiliere religioasă Episcop român unit
Funcția episcopală
Sediul Făgăraș și Blaj
Titlul Episcop de Făgăraș și Alba Iulia
Perioada 1730 - 1751
Predecesor Ioan Giurgiu Patachi
Succesor Petru Pavel Aaron
Cariera religioasă
Hirotonire episcopală 5 noiembrie 1730 , Muncaciu
Episcop consacrator George Genadie Bizanczy, episcop unit rutean al Muncaciului
Titluri precedente Episcop greco-catolic de Alba Iulia și Făgăraș (1730 - 1751)
Casa Ioan Inocenţiu Micu Klein din Făgăraş, construită în 1727 (foto 2008)
Scrisoare autografă semnată
Joannes In[nocentius] L[iber] B[aron] Klein
Vescovo di Fogarasi

Inocențiu Micu-Klein, pe numele laic Ioan Micu, (n. 1692, Sadu, Mărginimea Sibiului - d. 22 septembrie 1768, Roma) a fost episcop greco-catolic al Episcopiei române unite de Făgăraș. În anul 1737 a mutat sediul episcopal la Blaj, unde a ridicat Catedrala „Sfânta Treime” și mănăstirea cu același hram. Este considerat întemeietorul gândirii politice românești moderne.

Studiile[modificare | modificare sursă]

Ioan Micu a învățat scrisul și cititul în satul natal, la Sadu.[2] Când, la târgul Sibiului, un călugăr i-a cerut tatălui său să-l ducă la școală, Ion răspunse cu hotărâre: «Tată, eu mă duc». Nu se știe dacă acel călugăr l-a ținut mai întâi la școală la Sibiu, sau l-a dus direct la școli mai înalte.[3] Inocențiu Micu și-a efectuat studiile medii la colegiul iezuit din Cluj. Între 1722-1725 a urmat cursurile Facultății de Filosofie din cadrul Colegiului Academic din Cluj, unde l-a avut ca profesor pe Franz Fasching, un iezuit german din Slovacia de astăzi, adept al ideii romanității românilor. În 1725 a început studiul teologiei la Trnava, orașul natal al lui Fasching.

Activitatea[modificare | modificare sursă]

Prin diploma imperială din 25 februarie 1729 împăratul romano-german (austriac) Carol al VI-lea l-a numit pe Ioan Micu, încă student la Trnava, episcop de Făgăraș și Alba Iulia, ridicându-l totodată în funcția de consilier imperial. La 5 septembrie 1729 a primit titlul de baron, primind numele „Klein”, traducerea în germană a numelui „Micu”. Cu această ocazie a devenit membru al Dietei Transilvaniei, adunarea legislativă a Principatului Transilvania.

Pe 23 septembrie 1729 a fost hirotonit preot, în biserica „Preacuratei înlăcrimate” de la Pócs (în românește Pociu), azi Máriapócs, localitate aflată în nord-estul Ungariei de azi, iar în 25 septembrie, s-a călugărit intrând în Ordinul Sfântul Vasile cel Mare și luând numele de Inocențiu, la mănăstirea „Sf. Nicolae” de la Muncaci în Transcarpatia. Tot acolo, pe 5 noiembrie 1729 a fost consacrat episcop de către George Genadie Bizanczy, episcop unit rutean al Muncaciului.

În anul 1733 a hotărât organizarea unei conscripțiuni a populației din aproape toate regiunile Adealului, cu excepția localităților din Țara Bârsei și din suburbiul Brașovului, întrucât aceste localități erau supuse jurisdicției episcopului din Râmnic, din „Valahia Austriacă”. Pentru scurtă perioadă de timp (1718-1739), acea parte a Munteniei (Oltenia) a fost supusă dominației austriece.[4] Rezultatele acestui recensământ au fost remise unei comisii imperiale.[5]

Cu scopul de a avea sediul într-o localitate situată în centrul eparhiei sale, în anul 1737 a mutat reședința episcopală, printr-un schimb de proprietăți, de la Făgăraș la Blaj, unde a pus în anul 1741 piatra fundamentală a Catedralei Sf. Treime (terminată parțial în 1747).

În timpul Dietei din anul 1744 a început mișcarea călugărului bosniac Visarion Sarai, trimis în Transilvania de mitropolitul ortodox sârb de la Carloviț. Pe motiv că nu a intervenit împotriva acestuia, episcopul Micu a fost citat la Viena, de unde nu i s-a mai permis întoarcerea în Transilvania.[6] Împărăteasa Maria Terezia a fost de acord să-i plătească pensia episcopală lunară la Roma, unde episcopul Micu a trăit timp de 24 de ani, până la sfârșitul vieții.

După decesul episcopului Petru Pavel Aron, în sinodul electoral s-a clasat pe locul al doilea, cu 72 de voturi. Se gândea serios să ajungă a doua oară episcop al diecezei Făgărașului, lucru pe care îl putem afla din scrisoarea pe care i-a trimis-o arhiepiscopului de Strigoniu Francisc Barkóczy la 1 octombrie 1764, în care îi recomandă să intervină, ca dintre cei trei candidați să fie numit cel mai vrednic, și indirect se recomandă pe sine. Însă împărăteasa Maria Terezia l-a preferat pe scaunul episcopal al Blajului pe Atanasie Rednic, care obținuse abia 9 voturi.

Sfârșitul vieții[modificare | modificare sursă]

A murit la 22 septembrie 1768. A fost înmormântat în biserica Madonna del Pascolo din Roma. Nepotul său, Samuil Micu, i-a pus pe mormânt o lespede de piatră cu următorul epitaf: „Ioanni Innocentio Lib. Bar. Klein Vallachorum Graec. Ruth. et Rasc. Episcopo Fogarasiensi Qui a Carolo VI et M. Theresia Romm. Impp. Pro Sua Ecclesia Suoque Popvlo Plvrimis Impetratis Beneficiis Provincia Sancte Pieq. Administrata de Ecclesia de Patria De Provincia O. M. Tandem Aetate Operibusq. Confectvs Cessit Episcopatui. Obiit IX Kal. Octob. MDCCLXVIII”.[7] (foto)

În scrierile sale își exprimase dorința de a fi înmormântat în catedrala zidită de el la Blaj.

La 22 iunie 1997 a fost exhumat și transferat la Biserica „Buneivestiri” a Colegiului Român Pio Romeno din Roma. La 2 august 1997 sicriul cu rămășițele pământești ale episcopului a fost adus la Blaj și depus în altarul Catedralei Sf. Treime. La 19 octombrie 1997 a fost înmormântat la loc de cinste, in cadrul unei liturghii festive, într-un mormânt săpat in fata iconostasului din Catedrala „Sfânta Treime”, ctitorită de el in Blajul atât de iubit.

Moștenirea lui Inocențiu Micu-Klein[modificare | modificare sursă]

Placa memorială din Biserica Santi Sergio e Bacco (în limba latină)
Placa memorială din Biserica Santi Sergio e Bacco (în limba română)

Ca nobil, a intrat în Dieta Transilvaniei (fiind primul român din Dietă) și a cerut drepturi pentru poporul român cu argumente bine precizate:

  • Românii sunt cei mai vechi locuitori ai țării;
  • Românii sunt populația cea mai numeroasă din Ardeal;
  • Românii lucrează pământul și ocnele (muncile cele mai grele);
  • Românii dau cele mai mari contribuții și, în virtutea voinței imperiale exprimată prin cele două diplome leopoldine, trebuie să se facă dreptate și poporului român.

Deci și românii au dreptul să fie recunoscuți ca națiune, a patra din Ardeal, nu numai „plebs valahica”. Dar cele trei națiuni privilegiate, (ungurii, sașii și secuii) s-au împotrivit, spunând că această cerere cuprinde „niște lucruri pe care nu le-a cerut nimeni până acum”. [1]

Redăm câteva extrase din scrisorile sale din exil și din Testament:
„Nu știu prin ce dulceață ne atrage atât de mult pământul strămoșesc de nu ne îngăduiește să-l uităm. Zilele mele îmi sunt spre asfințit și aș vrea ca sufletu-mi, când se va despărți de trup, să fie încredințat Creatorului său, prin rugăciunile și liturghiile săvârșite de voi, iar oasele-mi s-aștepte obșteasca înviere în mănăstirea de la Blaj. Fiindcă este cunoscut că, din bunătatea divină, eu am fost cel care am pus prima piatră și am ostenit pentru ea” (Scrisoare către Petru Pavel Aron, la 27 noiembrie 1756).
„După putința mea, m-am străduit și am făcut, necăutând folosul meu: ci al poporului, până când nu am căzut în urgia pizmașilor” (Scrisoare, 1764).
„Rog pe Preafericita Fecioară Maria (...), pe toți Sfinții și pe toți cetățenii Curții Cerești (...), ca în acea ultimă Luptă să fie de față și să fie lângă mine și de la nespusa milă (a lui Dumnezeu) să-mi obțină ca ultima clipă a vieții mele să o sfârșesc în mărturisirea credinței catolice și în Unirea cu Sfânta Biserică Romană pe care totdeauna am iubit-o și cât am putut n-am încetat a o răspândi; că aceasta este voința mea tare și statornică o declar și o mărturisesc” (Din Testament, 22 august 1768).

Aprecieri[modificare | modificare sursă]

  • O stradă din Făgăraș îi poartă numele: strada Inochentie Micu-Klein.
  • Fosta strada Florilor din Cluj îi poartă numele. Tot la Cluj funcționează Liceul Teologic Român Unit „Inocențiu Micu”.
  • Strada principală din Sadu îi poartă numele: strada Inocențiu Micu Klein.
  • Vechiul liceu greco-catolic "Sfintii Trei Ierahi Vasile, Grigore si Ioan" din Blaj îi poartă azi numele: Colegiul Național Inochentie Micu Klein

Medalistică[modificare | modificare sursă]

  • În 1992 Biserica Română Unită cu Roma a emis o medalie comemorativă, cu prilejul împlinirii a 300 de ani de la nașterea episcopului Inocențiu Micu-Klein. Medalia este din tombac cuprat, are 110 grame, iar diametrul este de 60 mm. Pe avers este gravată efigia episcopului, anii 1692 și 1992 sunt gravați în stânga și în dreapta efigiei, deasupra umerilor episcopului, iar circular, pe marginea medaliei, este gravat textul următor: „+ IOAN INOCHENTIE MICU CLAIN + 300 DE ANI DE LA NASTERE”. Sub umărul stâng sunt gravate inițialele numelui gravorului: V.G.[8] Pe revers sunt gravate siluete ale școlilor blăjene și, central, fațada Catedralei Sfânta Treime din Blaj. Dedesubt este gravat textul „BLAJ 1737”, anul în care episcopul Inocențiu Micu-Klein a mutat sediul episcopiei de la Făgăraș la Blaj, printr-un schimb de proprietăți. Tăietura medaliei este netedă.
  • În 1997 Biserica Română Unită cu Roma a emis o medalie comemorativă, cu ocazia împlinirii a 260 de ani de la mutarea reședinței episcopale de la Făgăraș la Blaj. Medalia este din tombac cuprat și are diametrul de 60 mm. Aspectul general al medaliei este asemănător cu cel al medaliei care a fost emisă în 1992, cu ocazia împlinirii a 300 de ani de la nașterea lui episcopului Inocențiu Micu Klein, descrisă mai sus. Pe avers a fost gravată efigia episcopului, din față; circular, de-a lungul marginii de sus, citim textul: „+ IOAN INOCENTIU – MICU KLEIN +”; mai jos, deasupra umărului drept, a fost gravat anul nașterii episcopului: 1692, iar deasupra umărului stâng, anul decesului: 1768. În partea de jos a efigiei a fost gravat circular, de-a lungul marginii de jos a medaliei, textul: „BLAJ – 19 OCT. 1997”. Sub umărul stâng sunt gravate inițialele numelui gravorului: „V.G.[8] Pe reversul medaliei, în centru, a fost gravată imaginea din față a Catedralei Sfânta Treime din Blaj, iar de o parte și de alta au fost gravate siluetele școlilor blăjene. În partea de jos a medaliei a fost gravat textul: „Blaj 1737”.[9] Tăietura medaliei este netedă.

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ International Standard Name Identifier 
  2. ^ Nicolae Comșa, Episcopul Ioan Inochentie Micu, Blaj, 1997, p. 19.
  3. ^ Nicolae Comșa, op. cit., pp. 19-20.
  4. ^ Augustin Bunea, Din istoria românilor. Episcopul Ioan Inocențiu Klein (1728-1751), p. 302.
  5. ^ Augustin Bunea, Din istoria românilor. Episcopul Ioan Inocențiu Klein (1728-1751), pp. 133, 302-415.
  6. ^ Gheorghe Bogdan-Duică, Procesul episcopului Ioan Inochentie Clain, Caransebeș, 1896, p. 56.
  7. ^ Vd. Augustin Bunea, Din istoria românilor. Episcopul Ioan Inocențiu Klein (1728-1751), Blaj, 1900, pp. 268-269.
  8. ^ a b Vasile Gabor
  9. ^ Allnumis: Medalia Ioan Inocențiu Micu Klein (1997)

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Corneliu Albu, Pe urmele lui Ion-Inocențiu Micu-Klein, Editura Sport - Turism, București, 1983.
  • Augustin Bunea, Din istoria românilor. Episcopul Ioan Inocențiu Klein (1728-1751), Blaj, 1900.
  • Nicolae Comșa, Episcopul Ion Inochentie Micu (Colecția „Oameni ai Blajului”), Blaj, 1997 (prima ediție, 1943).
  • Ioan Chindriș, Biblioteca lui Inochentie Micu-Klein, în vol. Cultură și societate în contextul Școlii Ardelene, Cluj-Napoca, 2001, p. 45-76.
  • Ioan Chindriș, Inochentie Micu-Klein, autor liturgic, în vol. Cultură și societate în contextul Școlii Ardelene, Cluj-Napoca, 2001, p. 77-108.
  • Zenobius Pâclișanu, Corespondența din exil a episcopului Inochentie Micu Klein: 1746-1768, , Editura Cultura Națională, 1924.
  • Francisc Pall, Inochentie Micu-Klein. Exilul la Roma, 1745-1768, 2 vol., Academia Română, Centrul de Studii Transilvane, Cluj, 1997.
  • Dumitru Stăniloae, Lupta și drama lui Inocențiu Micu Clain, în „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 88, 1968.
  • Aloisiu Tăutu, Testamentul și moartea episcopului Inocențiu Micu-Klein, în „Buna Vestire”, nr. 9, Roma, 1970.


Ediții[modificare | modificare sursă]

  • Inochentie Micu-Klein, Arhieraticon, studiu introductiv de Ioan Chindriș, transcrierea textului de Ioan Chindriș și Florica Nuțiu, București, 2000.