Sofronie de la Cioara

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Sofronie de la Cioara
Visarion Oprea Sofronie.jpg
Date personale
Născut Cioara (acum Săliștea), Alba
Decedat Curtea de Argeș
Ocupație călugăr Modificați la Wikidata
Sfânt
Canonizat 21 octombrie 1955, Alba Iulia, Biserica Ortodoxă Română
Sărbătoare 21 octombrie
Gloriole.svg Sfinți

Sofronie de la Cioara a fost un călugăr român care s-a aflat în fruntea celei de-a doua revolte anticatolice din Transilvania secolului al XVIII-lea. El a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română la 28 februarie 1950, fiind proclamat solemn ca sfânt mărturisitor la 21 octombrie 1955 în Catedrala ortodoxă din Alba Iulia.

Primii ani[modificare | modificare sursă]

Sofronie s-a născut în prima jumătate a secolului al XVIII-lea în satul românesc Cioara (azi Săliștea, Alba), care era în acel timp parte a Imperiului Habsburgic.[1] Numele de familie a fost Popa (sau Popovici, după alte surse), iar până a se călugări, prenumele său a fost Stan. Numele de familie sugerează că unul dintre strămoșii săi a fost preot.[1] După moartea soției sale s-a călugărit la Mănăstirea Curtea de Argeș din Țara Românească.[2] Potrivit lui Nicolae Iorga, călugărul Sofronie „abia putea ceti și numai foarte rău scrie”.[3]

Sofronie s-a reîntors mai târziu la Cioara și a construit un mic schit ortodox din lemn în pădurea din apropierea satului, adunând și câțiva ucenici.[4] Acolo a ținut câțiva copii la învățătură.[5][6] Și-a dedicat viața monahismului până în 1757, când a început să promoveze o răzvrătire pașnică a populației ortodoxe românești din Transilvania împotriva politicii habsburgice care îi încuraja pe toți românii să adere la Biserica Unită.

Situația religioasă în Banat și Transilvania[modificare | modificare sursă]

Faptul că românii din Transilvania, din cauza religiei ortodoxe, erau supuși bisericește unor mitropolii din afara Imperiului Habsburgic nu convenea Curții de la Viena. Unirea lor cu Biserica Romei prezenta o oportunitate excelentă pentru ca Imperiul Habsburgic să-și întărească poziția în regiune.[7]

Prin patenta imperială din anul 1692 împăratul Leopold I a decretat că toți cei de rit grecesc uniți cu Biserica Romană, se vor bucura de toate scutirile și privilegiile de care se bucură credincioșii de rit latin (romano-catolici). Biserica Ortodoxă din Transilvania urma să fie una cu Biserica Romano-Catolică. Așadar, transilvănenii erau încurajați să devină catolici și să adere la nou creata Biserică Greco-Catolică, păstrând ritualul ortodox, dar acceptând cele patru puncte doctrinare stabilite la Conciliul de la Florența între 1431 și 1445: Papa drept cap suprem al bisericii, existența purgatoriului, doctrina Filioque și folosirea pâinii nedospite (azimă) la împărtășanie. Clerul a fost primul care a obținut avantaje materiale în urma uniunii, care însemna egalitatea cu preoțimea catolică, inclusiv primirea acelorași venituri și privilegii.[8] Oricum, mulți preoți ortodocși nu s-au alăturat Uniunii. Seton-Watson scria în cartea sa că „în ciuda tuturor greutăților, evlavia oamenilor obișnuiți față de credința străveche a fost cu adevărat emoționantă, iar nevoia latentă de un episcop ortodox și de libertate religioasă a devenit încetul cu încetul mai vocală și a fost stârnită de exemplul uniat”.[9]

Același împărat Leopold I a acordat privilegii și ortodocșilor sârbi. Aceștia au primit dreptul de liberă alegere a mitropolitului, precum și dreptul de a avea mai multe episcopii. În baza așa numitelor privilegii ilirice emigranții sârbi în frunte cu patriarhul Arsenie al III-lea Crnojevic au părăsit teritoriul aflat sub stăpânire otomană și s-au așezat în ținutul Sirmiei, administrat de austrieci. Pe baza privilegiilor leopoldine sediul Mitropoliei ortodocșilor sârbi a fost mutat anul 1713 de la Krusedol la Carloviț.[10]

Mișcarea lui Sofronie (1759–1761)[modificare | modificare sursă]

Sofronie, în calitate de călugăr ortodox transilvănean, a luat și el drumul Carlovițului, de unde s-a întors cu mesajul mitropolitului ortodox sârb ca românii din Banat și Transilvania să abandoneze ierarhia bisericească română unită și să se pună sub jurisdicția mitropolitului ortodox sârb de la Carloviț. Precedentul în acest sens a fost creat de călugărul sârb bosniac Visarion Sarai, care a dus la vacantarea Episcopiei române unite de la Blaj prin exilul episcopului Inocențiu Micu-Klein.

În primăvara anului 1757 autoritățile austriece din satul din apropiere, Vințu de Jos, au distrus micul schit al lui Sofronie în încercarea de a elimina rezistența ortodoxă din Transilvania.[1] De asemenea, autoritățile au început să aresteze toți membrii clerului ortodox ce predicau contra unirii. Ca să scape de arest, Sofronie a fost obligat să părăsească Cioara și să se refugieze în zona Hunedoarei, dar comunitatea ortodoxă din regiune a continuat să-l susțină.

„Călugăr simplu, se adresează mulțimilor la nivelul lor, în limbajul lor, ațâță fanatismul popular. Agită împotriva unirii, a preoților uniți, a episcopului de la Blaj. Unirea e mincinoasă, uniții sînt eretici, papistași dați cu nemții.[2]

După ce nemulțumirea populară a ortodocșilor ardeleni a devenit evidentă, împărăteasa Maria Terezia a emis un edict de toleranță, care părea prea modest pentru a liniști nemulțumirile oamenilor și a dus doar la creșterea tulburărilor.[11]

În 6 octombrie 1759 Sofronie s-a adresat comunității ortodoxe din Brad, localitate aflată azi în județul Hunedoara, informând oamenii că Edictul de Toleranță al împărătesei a permis populației Transilvaniei să aleagă liber între Ortodoxie și Uniație. Autoritățile de la Viena s-au neliniștit, iar trupele imperiale l-au prins pe predicator. A fost arestat de autorități și întemnițat la Bobâlna, sat aflat azi în județul Hunedoara, fiind bătut cumplit.[12] Pe 13 februarie 1760, Sofronie a fost eliberat cu forța de un grup de 500-600 de țărani români „înarmați cu măciuci” și conduși de protopopul Ioan din Săliște.[1]

Sofronie și-a continuat predicile împotriva Unirii cu Roma în Țara Zarandului și Țara Moților, declanșând în sudul Transilvaniei și în ținuturile de pe cursul superior al Mureșului o revoltă împotriva uniților, ale căror biserici au început să fie ocupate de clerul ortodox. Pe 21 aprilie 1760 s-a adresat comunității ortodoxe românești din Zlatna, iar pe 12 mai s-a adresat celei din Abrud. Consiliul de Miniștri al Austriei de la Viena, alarmat de popularitatea sa, a decis pe 3 iunie să-l aresteze, iar apoi să-l omoare pe Sofronie.

În 2 august 1760 Sofronie a fost arestat de autorități în biserica din Abrud și transferat la Zlatna. După revolta a 7.000 de țărani din acel teritoriu, a fost iarăși eliberat cu forța, iar apoi păzit și ținut ascuns de țărănimea angajată în minele imperiale din Abrud. O vreme, ei s-au aflat într-o revoltă latentă și au declarat deschis că „puterea nobililor a ajuns la sfârșit, iar acum noi suntem stăpâni”.[9] Cetele de țărani s-au îndreptat apoi spre Blaj, iar episcopul unit Petru Pavel Aaron a fost silit să se refugieze la Sibiu.[1]

Sofronie a convocat la 14/25–18/29 februarie 1761, la Alba Iulia, o întâlnire a Sinodului Ortodox Transilvănean, care a aprobat trimiterea unei petiții cu 19 puncte către autoritățile habsburgice prin care se cerea libertate religioasă totală în Transilvania, dreptul numirii unui episcop ortodox și eliberarea răzvrătiților arestați.[11][1] Autoritățile austriece l-au trimis pe generalul Adolf von Buccow să liniștească regiunea, iar acesta a dispus arestarea a sute de preoți ortodocși și trimiterea în surghiun a unui număr mare de credincioși români ce refuzau Unirea cu Roma. Sofronie a fost trimis în judecată și condamnat la cinci ani de închisoare, dar, chiar înainte de a fi arestat, acesta a reușit să fugă în Valahia, unde avea mulți susținători. A continuat să se dedice monahismului ortodox, fiind călugăr la mănăstirile din Robaia (1764–1766) și Vieroși (1766–1771), iar apoi egumen la Curtea de Argeș, toate cele trei mănăstiri aflându-se astăzi în județul Argeș. A murit la mănăstirea Curtea de Argeș.[12]

Ca ripostă față de scăparea lui Sofronie în Valahia, generalul Buccow a ars din temelii aproape toate mănăstirile ortodoxe din Transilvania[11]; după unele surse au fost distruse cu tunurile peste 150 de biserici și mănăstiri ortodoxe.[1] Oricum, tulburările au continuat și, pentru a readuce ordinea, împărăteasa a emis un nou Edict de Toleranță în 1769 care a dat statut legal cultului ortodox, făcându-l religie oficială în Transilvania. În realitate, tensiunile au continuat să existe și doar în timpul împăratului Iosif al II-lea a existat o atmosferă de toleranță religioasă determinată de Edictul din 8 noiembrie 1781. Această situație i-a făcut pe mulți români să se întoarcă la Biserica Ortodoxă, fapt ce arată că un element de constrângere a fost prezent în multe din convertirile anterioare.[11]

Rezultatele mișcării[modificare | modificare sursă]

Mișcarea lui Sofronie a dus la răzvrătirea pașnică a populației ortodoxe române țărănești, cu scopul de a schimba statutul Bisericii lor din „tolerată” (cu toate că din ea făcea parte majoritatea populației transilvănene) în „recunoascută oficial”. În cele din urmă, ortodocșii au obținut o victorie notabilă: recunoașterea de către curtea de la Viena a existenței legale a bisericii lor și numirea unui episcop în persoana clericului sârb Dionisie Novacovici.[13] A fost primul episcop ortodox din Transilvania de după 1701, când autoritățile au desființat Mitropolia ortodoxă din Alba Iulia.

Istoricul Keith Hitchins a propus o explicație pentru devotamentul puternic al oamenilor obișnuiți față de credința lor străveche, în ciuda faptul că Unirea cu Roma le-ar fi adus mai mult avantaje și privilegii:

Intelectualii din Biserica Română Unită au avut o abordare diferită față de problema națiunii române din Transilvania. Ei posedau un sens profund al istoriei și gândeau din ce în ce mai mult în termeni de 'națiune', creând pe această cale un nou drum de evoluție pentru românii din Transilvania.

Mișcarea ortodoxă condusă de Sofronie, centrală pe religie, și mișcarea intelectualilor greco-catolici, centrată pe ideea de națiune, au avut în cele din urmă efecte complementare. Ambele au menținut legăturile dintre românii din Transilvania și cei din Valahia și Moldova și pot fi văzute ca etape importante realizate de români spre unitatea lor națională.

Canonizare[modificare | modificare sursă]

În ședința sa din 28 februarie 1950, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât canonizarea unor sfinți de neam român, între care: Calinic de la Cernica, mitropoliții Ilie Iorest și Sava Brancovici ai Transilvaniei, Ioan Valahul, Visarion Sarai, Sofronie de la Cioara și Oprea Nicolae (Miclăuș) din Săliște. Călugărul Sofronie de la Cioara a fost trecut în rândul sfinților mărturisitori, împreună cu ieromonahul Visarion Sarai și țăranul Oprea Nicolae (Miclăuș), prăznuirea lor urmând să aibă loc în ziua de 21 octombrie. Justificarea canonizării lor a fost următoarea: „smeriții între ieromonahi Visarion și Sofronie, care au surpat cu virtutea și cu pătimirile lor puterea vrăjmașilor Ortodoxiei și împreună cu drept-credinciosul creștin Oprea, care a pecetluit cu moartea statornicia lui în credința părinților noștri, să se numere cu Sfinții și să se cinstească după toată pravila ca Sfinți Mărturisitori și Mucenici, în tot cuprinsul Bisericii noastre”.[14]

Proclamarea solemnă a canonizării lor a avut loc la 21 octombrie 1955 în Catedrala ortodoxă din Alba Iulia. Ieromonahul Nicolae Mladin (viitor mitropolit al Ardealului) a rostit o predică cu acel prilej, afirmând că cei trei sfinți noi „nu reprezintă numai câteva vrednicii personale, crescute cine știe cum, ca din întâmplare în sânul Bisericii noastre, ei nu sunt mărturisitori izolați ai unei credințe pur personale, ci ei sunt piscuri de sfințenie sprijinită pe umerii uriași ai credinței Bisericii întregi, sunt valuri de lumină din marea tălăzuire a valurilor de credință ce au umplut veacurile zbuciumate ale istoriei credincioșilor români din Ardeal”.[14]

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b c d e f g Emil Preda, Dicționarul sfinților ortodocși, Editura Lucman, București, 2000, pp. 267-268.
  2. ^ a b David Prodan, Supplex Libellus Valachorum, București, 1984, p. 205.
  3. ^ Nicolae Iorga, Istoria poporului românesc, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1985, p. 545.
  4. ^ Ioanichie Bălan (arhim.), Patericul românesc, ediția a V-a, Editura Mănăstirii Sihăstria, 2005, p. 277.
  5. ^ Carl Göllner, „Date noi cu privire la călugărul Sofronie”, în Anuar Cluj, V, 1962, pp. 239-245.
  6. ^ Gheorghe Duzinchevici, „Un nou act asupra activității răzvrătitoare a călugărului Sofronie din Cioara, 1764”, în Anuar Cluj, XI, 1968, pp. 259-261.
  7. ^ David Prodan, Supplex Libellus Valachorum, București, 1984, p. 137.
  8. ^ Keith Hitchins, The Idea of Nation: the Romanians of Transylvania, 1691-1849, Editura științifică și enciclopedică, București, 1985.
  9. ^ a b Robert William Seton-Watson, A History of the Roumanians, London: Cambridge University Press, 1934, pp. 181-182.
  10. ^ de Tischler, Ulrike (2000). Die habsburgische Politik gegenüber den Serben und Montenegrinern. München: Oldenbourg. ISBN 978-3-486-56525-6 Pag. 294
  11. ^ a b c d Georges Castellan, A History of the Romanians, East European Monographs, Boulder, 1989, p. 109. ISBN 0-88033-154-2
  12. ^ a b Ioanichie Bălan (arhim.), Patericul românesc, ediția a V-a, Editura Mănăstirii Sihăstria, 2005, p. 278.
  13. ^ a b Keith Hitchins, The Romanians 1774-1866, Oxford University Press, 1996, pp. 202-203. ISBN 0-19-820591-0
  14. ^ a b Alexandru Chituță, Sfinții Mărturisitori din Ardeal, martiri ai dreptei credințe, în Ziarul Lumina, 21 octombrie 2009.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Ioanichie Bălan (arhim.), Patericul românesc, ediția a V-a, Editura Mănăstirii Sihăstria, 2005, pp. 277-278 - Sfântul Sofronie Mărturisitorul, Mânăstirea Cioara - Sebeș (secolul XVIII).
  • Teodor Bodogae (pr.prof.dr.), „Cuviosul Sofronie de la Cioara”, în Sfinți români și apărători ai legii strămoșești, București, 1987, p. 458.
  • Gheorghe Duzinchevici, „Un nou act asupra activității răzvrătitoare a călugărului Sofronie din Cioara, 1764”, în Anuar Cluj, XI, 1968, pp. 259-261.
  • Carl Göllner, „Date noi cu privire la călugărul Sofronie”, în Anuar Cluj, V, 1962, pp. 239-245.